Pe aceeași temă
Aceea a imposibilei comunicări reale. Pe domnul Raicu „îl văd“ cel mai des împreună cu soţia lui, Sonia. Cu ţigara între degetele mâinii drepte, gesticulează împrăştiind scrumul, iar fruntea înaltă, prelungită de calviţie, i se înroşeşte pe măsură ce sticlele se golesc. Îi aud vocea cu timbru subţiratic, calmă şi adesea ironică în discuţiile lejere, reţinută până la şoaptă când e vorba despre lucruri serioase şi când prietenii zgomotoşi şi volubili tac deodată ca să-l asculte. Căci, chiar înainte de a-l cunoaşte, auzisem cum aceşti prieteni – Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Ileana Mălăncioiu – îl citau mereu, cu o afecţiune şi o admiraţie pe care, la vârsta lor tânără şi rebelă de atunci, n-o aveau pentru altcineva. Abia acum îmi dau seama, după zeci de ani petrecuţi în dificila lume literară, că eu una n-am auzit pe nimeni, niciodată, să-l vorbească de rău pe Lucian Raicu. Nu ştiu ce din fiinţa lui îl făcea incompatibil cu invidiile, flateriile ipocrite, promiscuitatea, vanităţile debordante. Până şi prostia agresivă ricoşa de umorul lui subţire. Avea darul de a se apropia de cei ce iubeau literatura şi care se ataşau de el fiindcă le deschidea nebănuite „căi de acces“. Inteligenţa pătrunzătoare a domnului Raicu nu era niciodată tiranică, lăsa lor dialogului şi schimbului de păreri, ştia să asculte şi, mai ales, să se bucure, să se entuziasmeze de reuşitele altora. „I-a plăcut lui Raicu“ – suna ca un certificat de valoare în mica noastră lume.
Păstrez în memorie multe „filme“ cu el în rol central, în redacţie şi în afara ei, dar am să povestesc aici o scenă care m-a marcat. Eram în primii mei ani de corectoare la România literară, iar domnul Raicu, ale cărui cronici le citeam din liceu, mă intimida. Mi se părea mai curând bătrân, deşi abia împlinise 40 de ani. Tocmai îi apăruse Gogol sau fantasticul banalităţii – o carte năucitoare pentru prejudecăţile cu care ieşisem din facultate – şi m-am dus să-i cer un autograf. L-am găsit singur în biroul criticilor, răsfoind o revistă. I-am spus cu obrăznicia timidului ce poftesc şi i-am întins cu un gest brusc volumul, zburându-i ţigara din mână peste gazeta care a început să fumege. Speriată, am înşfăcat ceaşca de cafea şi am răsturnat-o peste fumegare şi peste coperta cărţii, împroşcându-l şi pe autor cu stropi maro pe cămaşa cadrilată.
Totul s-a petrecut foarte repede şi abia când am văzut dezastrul mi-am pierdut cumpătul şi am început ca proasta să plâng. El în schimb părea amuzat. „Nu-i chiar o nenorocire“, mi-a zis zâmbind, după ce a şters cu palma coperta lui Gogol şi, ca să-mi abată gândul de la gafă, m-a întrebat ce profesori de literatură îmi plăcuseră în facultate. Am vorbit, încă smiorcăindu-mă, despre Nicolae Manolescu, Paul Cornea, George Munteanu, dar şi despre Savin Bratu. Pe acesta din urmă d-l Raicu îl ştia din anii 50 ca pe un teribil politruc, în timp ce eu descoperisem la sfârşitul anilor 60 un profesor deschis spre Occident, care ne împrumuta cărţi proaspăt apărute la Paris, ne încuraja în susţinerea unor opinii personale, departe de „linie“, ne invita la el acasă şi ne arăta o grijă paternă. D-l Raicu, învăluit în fumul unei noi ţigări, m-a ascultat gânditor, apoi mi-a spus că lucrurile astea sunt mult mai complicate decât par, că există raţiuni şi contradicţii lăuntrice misterioase, care pot transforma în timp un om, în rău sau în bine, de aceea judecăţile rigide sunt primejdioase.
Am mai avut apoi prilejul să stăm de vorbă de multe ori, dar această primă convorbire mi-a rămas ca un „fragment de timp“ preţios. Privirea lui de atunci, încă intensă, trece prin atâta amar de timp şi mă face să-l văd viu şi aproape.
