Pe aceeași temă
Aşteptările mele de atunci erau în acord cu aşteptările unei literaturi care cultiva cu fervoare excepţionalismul romantic, în felul briliant pe care îl ilustrau beţiile literare ale lui Nichita Stănescu. Adăugaţi aici sentimentul de biserică al literaturii cu îngerii ei (cei care rezistau în numele esteticului), cu demonii (agenţii propagandişti), cu martirii care nu prea erau – dar îi visam cu toţii –, cu înalţii ierarhi (criticii zişi de întâmpinare sau cronicarii), cu escatologia mântuitoare pe formula: „nu am acum recunoaştere, dar istoria literară va face dreptate şi va corecta anonimatul în care trăiesc“. De altfel, mare parte din acestea au rămas şi astăzi. Mai adăugaţi aici viaţa literară (azi i se spune marketing), care presupunea doze apreciabile de ipocrizie dublate de snobism care nu mă deranja, ba aş zice că mă simţeam bine (citeşte „flatat“!) în asemenea medii dispuse să aprecieze, să admire: la urma urmei, snobismul este generos. Ceea ce mă încurca mai mult era obligaţia de a fi permanent deştept literar în raport cu „confraţii“, de a fi inteligent fără istov, de a şti tot ce mişcă, tot ce se întâmplă în Ecclesia, de a fi permanent „în priză“, de a avea toate cărţile la zi citite pe bune şi despre care să am păreri decisive. De fapt, faţă de toate mă simţeam în culpă: ipocrit, mincinos, zâmbitor, băiat bun şi cât mai „corect“ literar, adică nicicum. Posibilele păcate mai sus enumerate mă urmăreau în raporturile mele cu lumea literară pe care o frecventam – o frecventez – din necesităţi promoţionale.
Reaşezarea mea în raport cu toate aceste stereotipuri literare s-a petrecut odată cu întâlnirea cu Lucian Raicu şi Sorin Titel la Timişoara. Conduceam pe atunci Cenaclul Studenţesc „Pavel Dan“ şi urma să lansăm două cărţi de referinţă ale literaturii române: Clipa cea repede a lui Sorin Titel şi Reflecţii asupra spiritului creator a lui Lucian Raicu. Mirarea mi-a fost stârnită din chiar aşteptările mele înşelate, cum se spune. Bunăoară, din faptul că un erudit precum Lucian Raicu era timid: cum adică să fii aşa, îmi spuneam, când ştii atâtea? Mai apoi am priceput că la modestia aceea a fiinţării se mai adaugă altceva, oarecum asemănător, respectiv secretoşenia hermeneuticii lui care îţi stârneşte constatarea încurajator-democratică: „ia te uită ce lucru pe care l-aş fi putut spune şi eu“. Aici era secretul scrisului său: să spui despre marea literatură lucruri de o „simplitate-profundă-şi-complexă la îndemână“. E greu de analizat cum se naşte acest lucru esenţial. E aşa cum era şi omul: modest, timid, cu dificultăţi de a vorbi public. Pe de altă parte, acelaşi era uluitor, locvace, plin de un umor nebun, tonic şi optimist. Agapa literară cu Lucian Raicu, la care am luat parte, a fost o capodoperă în care intra în proporţii egale, într-o alchimie de neuitat, totul: atmosfera locului, sufrageria, scaunele vechi, comilitonii puţini şi cu care trebuia obligatoriu să existe o empatie a inteligenţei (altfel ar fi fost zadarnic totul!), pe urmă un anume gust al marginalităţii, al statusului social defect, al boemei, un soi de amintire nostalgică împărtăşită fără vorbe a unei haiducii comunitare speciale, la care participau în egală măsură sclipirea păhăruţelor cu alcool, scrumierele cu mucuri, fumul de ţigară şi bucuria Poveştii.
Alchimia aceasta s-a petrecut în camerele spaţioase ale tânărului, pe atunci, amfitrion Vasile Popovici, viitorul critic: acolo s-a produs minunea alături de Sorin Titel, Livius Ciocârlie – cred că era şi Şerban Foarţă –, ţin minte umorul, gesticulaţiile, timidul devenit altfel, povestitorul care ne arăta cu gesturi ritualice cât anume era de lată ceafa comisarilor poporului la vremea anilor 50, cum era de duios Vissarionovici Stalin în vizită la un viitor condamnat la moarte cu un coşuleţ acoperit cu un prosopel sub care erau cepe verzi, ridichi, salam şi nelipsita sticlă de votcă. „Umanitatea“ coşuleţului cu care se prezenta în vizita sa, obligatoriu nocturnă, era asemenea imaginilor aceluiaşi Iosif Vissarionovici înconjurat de pionieri bucălaţi în picturile vremii, totul copleşit de un umor care înspăimânta, un râs stârnit al spaimelor, al fricii venite din istorie, mai apoi portretele din cuvinte şi gesturi ale celor care conduceau literatura din poziţiile de comandă ale partidului, pe urmă drumul la Gara din Timişoara şi felul în care Lucian Raicu evoca, prin jumătăţi de propoziţii semnificative, babele din romanul lui Sorin Titel şi discuţiile lor în compartimentele trenuleţului care le ducea spre Balta Caldă. Totul analizat din modulaţiile vocii, din empatia specială a tonului, a afirmaţiei reluată amuzat cum că „Sorin scrie bine despre babe“, spunând Lucian Raicu despre toate astea cu o anume satisfacţie a vocii pe care n-o mai pot povesti, adăugaţi molcomeala axiologică a râsului domol, sigur pe reuşita aceea epică din Clipa cea repede.
Refac întâlnirea de demult şi încerc să pricep resorturile pe care le-a declanşat în propria mea conştiinţă literară. Prin trecerea vremii, cu toate că de atunci m-am întâlnit cu Lucian Raicu doar prin cărţi – de altfel, nici nu mai aveam „ce să comunicăm“ în plus faţă de preaplinul dintâi –, cum zic, am simţit că mă regăseam decisiv cu credinţa lui în „sentimentul omenescului firesc“.
Vorbe, îmi puteţi spune. Lozinci oarecare, mediocritatea zicerii: „omenescul şi firescul“, nimic mai stereotip şi totuşi asta este, iar dacă ar fi să fiu mai inspirat, aş găsi cu siguranţă formulări mai fericite. Prin urmare, omenescul în literatură – banalitatea ca fantastic, spune Raicu în titlul a unui excurs hermeneutic prin opera lui Gogol. A căuta omenescul în literatură şi, prin el, să aşezi viaţa la locul care i se cuvine. Omenescul e o cale de a dobândi şansa de a fi firesc, chiar dacă asta poate părea simplism, prostie sau mărginire. Nesemnificativul (ca stare a omenescului-firesc) este definit în DEX în două moduri: o dată ni se spune că ar fi numele unui deficit semantic, a doua oară al unuia axiologic. În Dicţionarul de antonime este definit, normal, prin ceea ce nu este, adică prin raportare la semnificativ, care „este concludent, fără a fi nevoie de vorbe; care face aluzie la ceva, plin de înţeles; expresiv“ (DA). Acest fapt l-a dovedit Lucian Raicu că este posibil şi pentru nesemnificativul în literatură. Se ştie că, de fapt, creaţia literară modernă a dorit să scrie despre nesemnificativ şi să facă din asta o miză semnificativă. Iată ce neaşteptat pariu, ne spune, textual şi subtextual, Lucian Raicu în multe din însemnările sale. Îl ajută Bacovia cu poezia sa de bătrâneţe, spre exemplu. Putem găsi nenumărate exemple unde semnificativul se naşte din scrisul pe teme nesemnificative! Singura situaţie în care nesemnificativul (ca stare a omenescului-firesc) iese din literatură este aceea metatextuală în propoziţia: scriu nesemnificativ despre subiecte nesemnificative într-o manieră nesemnificativă. În acest din urmă caz putem spune că literatura nu mai poate face nimic, nesemnificativul axiologic este imprescriptibil.
Toate lucrurile acestea mi le-a spus Lucian Raicu în Dacia personală pe care o conduceam spre Gară, după două zile pline. Mi-a spus şi nu prea, mi le-a zis pe ocolite, bunăoară din satisfacţia vocii şi din molcomeala axiologică a râsului domol cu care ne încredinţa că „Sorin scrie bine despre babe“!
