Georgia radiografia "conflictelor inghetate" - part 2

Kremlinul se explica

In editia din 26 august 2008 a Financial Times a aparut articolul cu titlul Why I Had to Recognise Georgia’s Breakaway Regions in care presedintele rus, Dmitri Medvedev, explica de ce a recunoscut independenta Abhaziei si Osetiei de Sud. Va prezentam cateva extrase din acest articol.

Nu toate natiunile au propriul stat. Multe dintre aces­tea traiesc fericite alaturi de alte natiuni intre granite co­mu­ne. Federatia Rusa reprezinta un exemplu al coexis­ten­­tei pasnice a mai multor na­tiuni si nationalitati. Dar unele na­tiuni gasesc cu neputinta sa tra­ias­ca sub tutela altora. Dupa pra­bu­­sirea comunismului, Rusia s-a impa­cat cu "pierderea" a 14 foste re­publici sovietice, care au de­ve­nit state independente, chiar daca aproximativ 25 de mi­lioa­ne de rusi traiesc in aceste state.

O parte dintre aceste natiuni nu au acordat mi­no­ri­ta­ti­lor respectul pe care acestea il meritau. Georgia a de­po­sedat rapid Abhazia si Osetia de Sud de autonomie, a declansat un razboi periculos impotriva minoritatilor na­tionale de pe teritoriul sau, a dislocat mii de oameni si a incurajat nemultumirile acestora. Actiunile Georgiei au generat un conflict pe care fortele de mentinere a pacii rusesti au incercat sa-l previna. Occidentul a igno­rat acesta situatie. Vestul i-a acordat sprijin pre­se­din­te­lui Georgiei, Mihail Saakasvili, care a deposedat de au­to­nomie Adjaria si care nu a ascuns faptul ca inten­tio­neaza sa procedeze la fel cu Osetia de Sud si Abhazia. Occidentul a ignorat avertismentele Rusiei si s-a grabit sa recunoasca declaratia ilegala de independenta a Ko­sovo. Rusia a sustinut de nenumarate ori ca, dupa re­cu­noas­terea independentei Kosovo, Occidentului ii va fi imposibil sa le spuna abhazilor si osetinilor (si altor gru­puri minoritare din lume) ca ceea ce a fost bine pentru al­banezii din Kosovo nu este bine pentru ei.

In relatiile internationale nu poti aplica o regula pentru unele popoare si o alta regula pentru alte po­poare. In acest context, Rusia a incercat sa convinga Geor­gia sa semneze un acord prin care sa se angajeze sa nu folosesca forta impotriva osetinilor si abhazilor. Mi­hail Saakasvili a refuzat un astfel de acord, iar in noap­tea de 7-8 august am aflat de ce a facut acest lucru.

Rusia nu avut alta optiune decat sa respinga atacul georgienilor pentru a salva vieti. Alegerea de a ne im­pli­ca in acest razboi nu ne-a apartinut. Rusia nu are pla­nuri cu privire la reconfigurarea teritoriala a Georgiei. Tru­pele rusesti au patruns pe teritoriul Georgiei pentru a distruge bazele de unde a fost lansat atacul si apoi s-au retras. Soldatii rusi au restabilit pacea, dar nu au putut in­­­latura teama si aspiratiile osetinilor si abhazilor. Pre­se­din­tiile celor doua republici mi-au cerut sa recunosc inde­pendenta Abhaziei si Osetiei de Sud. Tinand sea­ma de dorinta liber exprimata a osetinilor si abhazilor si bazandu-ma pe principiile Cartei ONU si pe alte do­cu­mente de drept international, am semnat decretul prin care Federatia Rusa a recunoscut independenta Ose­ti­ei de Sud si Abhaziei.

Kosovo nu poate fi folosit ca precedent pentru Osetia de Sud si Abhazia

Rusia a sustinut cu consecventa integritatea teri­to­ria­la a Serbiei, invocand argumentul ca statutul pe care Kosovo il avea in federatia iugoslava era cel de pro­vincie, si nu de republica (precum Muntenegru). In viziu­nea Moscovei, doar republicile fostei federatii puteau in mod legal si legitim aspira la independenta. Din aceasta perspectiva, Kosovo, o provincie locuita in proportie de 90% de albanezi, nu se califica pentru independenta.

Pe de o parte, Moscova respecta suveranitatea Ser­biei, iar, pe de alta parte, sustine secesiunea enclavelor se­paratiste Abhazia si Osetia de Sud, negand suve­ra­ni­tatea Georgiei. Daca Moscova ar fi aplicat aceleasi stan­darde ca in cazul Serbiei, finalitatea logica ar fi trebuit sa fie o sustinere a suveranitatii si integritatii teritoriale a sta­tu­lui georgian.

In plus, este serios chestionabila legitimitatea si le­ga­li­tatea consultarilor populare care au validat inde­pen­denta, organizate in cele doua foste enclave separatiste. Abhazia si Osetia sunt de facto protectorate rusesti, iar fortele de "mentinere a pacii" sunt departe de a fi actori impartiali. Dimpotriva, ele sunt parte a problemei. Con­di­tiile in care au fost organizate cele doua referendumuri sunt departe de a fi democratice si transparente. Spre deo­sebire de Abhazia si Osetia de Sud, referendumul din Kosovo a fost unul democratic, transparent si atent mo­nitorizat de catre organizatiile internationale, con­fe­rind legitimitate conducerii care a proclamat inde­pen­den­ta. In Abhazia si Osetia s-a votat sub atenta monitorizare a soldatului rus. Tranzitia provinciei Kosovo spre inde­pen­denta propriu-zisa a fost supravegheata de catre o ad­ministratie internationala, Kosovo nefiind niciodata un protectorat al unei mari puteri, ci al ONU.

Un alt argument care confera legitimitate aspiratiilor kosovare la independenta este acela ca, prin Constitutia din 1974, provincia Kosovo primeste drepturi care de facto o transforma (in interiorul edificiului federativ iugo­slav) in republica. Iar unul dintre drepturile pe care o re­pu­blica il are intr-o federatie este cel de secesiune. Dim­po­triva, Osetia de Sud nu a avut niciodata un statut simi­lar in cadrul URSS.

Un alt argument care legitimeaza independenta pro­vin­ciei Kosovo este acela ca populatia albaneza a fost victima unei campanii de epurare etnica lansata de catre guvernul de la Belgrad la ordinul presedintelui Slobodan Mi­losević. Nu exista precedent similar in cazul Osetiei de Sud. Spre deosebire de Serbia presedintelui Milo­se­vić, Georgia este o democratie, iar un guvern democratic nu poate sa-si macelareasca propriii sai cetateni, desi diplomatia rusa a incercat sa acrediteze aceasta va­rian­ta, acuzandu-l pe Saakasvili de genocid.

A. WESS MITCHELL*

Pericolul "finlandizarii" Europei Centrale

Ce a urmarit Rusia prin agresiunea im­potriva Georgiei?

Miscarea Rusiei impotriva Georgiei a fost un semnal strategic cu influente ma­jore asupra geopoliticii globale. Miza de­pa­seste cu mult problematica exclusiv geor­giana. Obiectivul principal a fost trans­­miterea unui mesaj clar ca Rusia este din nou o mare putere care are voin­ta si ca­pa­citatea de a rezista violarii spatiului con­siderat drept sfera sa traditionala de in­fluenta si interes strategic.

Tactica utilizata de rusi este imediat re­cunoscuta de cei familiarizati cu logica po­liticii de putere specifica secolului XIX (cu realpolitik-ul de secol XIX): umilirea unei pu­teri mici, a statului-client, pentru a de­mon­stra limitele si incapacitatea patro­nu­lui sau, mare putere.

Exercitiul a vizat preponderent atrage­rea atentiei a doua categorii de state. Pri­ma a fost aceea a statelor mici din apro­piere, unde Moscova a sperat sa obtina un efect demonstrativ (prin maximizarea capitalului sau de intimidare si presiune), restabilind credibilitatea eficientei puterii ru­sesti si fortandu-le totodata sa-si recon­si­dere atitudinile prooccidentale. Tinta prin­cipala vizata a fost de departe Ucrai­na, dar si alte state din Caucaz si Asia Cen­trala, precum si anumite state din Eu­ro­pa Centrala aflate sub protectia umbre­lei institutionale occidentale. Pentru acele puteri regionale care manifestau deja ten­dinta, inca inainte de criza, de a se alinia cu o Rusie in plina ascensiune (Slovacia, Ungaria, Bulgaria), actiunea impotriva Geor­giei a urmarit consolidarea acestei di­namici de aliniere strategica cu obiec­ti­ve­le Moscovei. Pentru celelalte state, in­­clinate spre contrabalansarea Rusiei (Po­lo­­nia, Cehia, Romania), actiunea impo­tri­va Georgiei a urmarit alimentarea unor in­cer­titudini legate de capacitatea Americii de a garanta securitatea regionala, redu­cand la tacere acele guverne recunoscute pentru pozitiile lor agresiv proamericane.

Al doilea public vizat este format din majoritatea celorlalte puteri occidentale - in special Statele Unite. Mesajul care tre­buia inteles a fost acela ca Rusia nu mai este actorul geopolitic inert al anilor ‘90 si ca ea revine formal la doctrina sa tra­di­tio­nala, care ambitiona controlul asupra spa­tiu­lui sau de interes strategic - "straina­tatea apropiata". Prin precedentul geor­gian, Rusia spera sa descurajeze conti­nua­rea intruziunii occidentale in acest spa­­tiu, fortand totodata Vestul sa-si pon­de­reze interesele legate de Caucaz in schim­bul obtinerii cooperarii si asistentei Mos­covei pe alte probleme sensibile ale se­curitatii internationale.

Unipolaritatea a luat sfarsit

Ce trebuie sa invete Occidentul din aceasta criza?

Cea mai importanta lectie este aceea ca trebuie sa intelegem ca sunt limite obiec­tive legate de cat de departe poate ajunge puterea Statelor Unite si, de ase­menea, ca exista consecinte ale tentatiei de a depasi aceste limite. Unipolaritatea a luat sfarsit. Nu putem pretinde un statut special sau faptul ca putem avea in­fluen­ta oriunde, tot timpul. Nu putem con­tinua sa ne sprijinim protejatul antirus aflat chiar in curtea din spate a Moscovei, sperand totodata ca putem obtine spri­jinul Rusiei in demersurile fata de Iran. Trebuie sa ne fixam prioritatile. Trebuie sa alegem.

Cel mai mare pericol este legat de fap­tul ca Statele Unite ar putea esua sa in­­te­leaga schimbarile survenite in balanta de putere regionala (nu mai suntem in anii ‘90), continuand sa creada in extinderea ne­limitata spre Est a spatiului geopolitic si ideologic occidental. Finalitatea proba­bi­la va fi o continua umilire internationala, pe masura ce Washingtonul se va vedea in­capabil sa onoreze garantiile de secu­ritate date noilor aliati, fiind fortat sa ac­cep­te infrangerea si sa recunoasca limi­tele propriei sale puteri in ceea ce pri­veste capacitatea sa reala de a gestiona o criza similara. Ceea ce va conduce la o ac­celerare a declinului Statelor Unite.

Un al doilea mare pericol este acela ca Statele Unite s-ar putea retrage intr-o splendida izolare, cedand mult prea mult spatiu intr-un timp foarte scurt. Sunt anu­mite voci care sustin ca SUA nu au interese vitale nici in Caucaz, nici in Asia Centrala si nici macar in spatiul Europei Centrale si ca ar trebui sa lasam aceste state sa se apere singure. Pe fond insa, aceasta ar fi reteta unui dezastru geopo­litic asigurat.

O restructurare radicala a politicilor re­cen­te de promovare a democratiei in fa­voarea unei retrageri pe scara larga a an­gajamentelor strategice i-ar incuraja pe rusi sa preia ofensiva geopolitica in alta parte, in regiuni unde interese mult mai mari sunt in joc - in special in Europa Cen­trala. Desi este foarte putin probabil ca Rusia va incerca o actiune militara im­­potriva statelor NATO din Europa Cen­trala, totusi, o eventuala perceptie a indi­fe­rentei SUA ar putea incuraja Moscova sa incerce o misiune de "recunoastere geo­politica in forta", sub forma intensi­fi­ca­rii presiunilor asupra statelor din Europa Centrala aliniate Moscovei, sau prin in­­cercari de izolare in forurile occidentale a statelor cu tendinte de contrabalansare im­­potriva sa, sau prin precipitarea unei crize care sa arate lipsa de consecinte a arti­co­lului 5 al NATO.

Rezultatul ar putea semnala o reluare a patrunderii Rusiei in spatiul geopolitic oc­cidental (un proces care deja este su­fi­cient de avansat). In timp, aceasta reali­tate i-ar putea da Rusiei posibilitatea neu­tra­lizarii potentialului geopolitic al Europei Centrale prin "finlandizarea" si transfor­ma­rea sa intr-o zona gri, aliniata Moscovei.

Politica de putere a Occidentului

Cum poate America influenta cal­culul cost/beneficiu al Moscovei?

Statele Unite au optiuni limitate pentru a raspunde invaziei rusesti sau schimbarii ra­dicale intuite in comportamentul Mosco­vei. O dovada a slabiciunii pozitiei Occi­den­tului o putem vedea in faptul ca, la o luna dupa invazie si in ciuda tuturor ame­nintarilor enuntate de toti liderii Occi­den­tului, trupele rusesti raman inca pe teri­to­riul georgian.

Militar, Statele Unite sunt mult prea ex­tinse pe alte teatre operationale, pentru a face mai mult de cateva gesturi umanitare simbolice. Diplomatic, este foarte greu sa izolezi un stat membru permanent in Consiliul de Securitate, care detine rela­tii privilegiate cu cele mai puternice state UE si al carui ajutor este esential in ges­tio­narea amenintarii nucleare iraniene.

Pana in prezent, majoritatea optiunilor care s-au luat in discutie pentru a pedepsi Rusia - anularea unor exercitii militare co­mune, eliminarea Rusiei din G8 - sunt pe­nalitati de prestigiu, care nu pot afecta de­cisiv ofensiva geopolitica si statutul de mare putere al Rusiei. Miscarea Rusiei a ur­marit obiectivele politicii de putere; la fel trebuie sa fie si raspunsul Occi­den­tului. Rusia a aratat, intr-un mod care nu lasa loc pentru discutii, care sunt inte­re­sele sale primare si cat de departe este dis­pusa sa mearga pentru a le apara. Ves­tul trebuie sa faca o demonstratie si­milara.

Una dintre optiuni ar fi ca SUA sa-si anunte intentia de a-si transfera bazele sale militare din Europa de Vest in am­pla­sa­mente noi din statele Europei Centrale. Aceasta ar implica o schimbare majora a politicii traditionale fata de Federatia Rusa, care a urmarit in mod premeditat sa evite desfasurarea de trupe in acest spatiu pentru a consolida legaturile de in­­credere cu Moscova. O regandire a aces­tor politici ar implica transmiterea unui pu­ter­nic mesaj ca SUA percep aceasta re­giune drept o prioritate strategica si ca au totodata vointa si capacitatea de a o apa­ra, folosind instrumente de putere tradi­tio­nala.

Reprezinta astazi acordarea unor ga­rantii de securitate NATO unor state ca Georgia si Ucraina un pod prea in­­de­partat?

Da, Georgia si Ucraina sunt in afara po­tentialului NATO de acoperire strate­gica si vor continua sa ramana astfel in viitorul apropiat. Dintr-un punct de vedere strict militar, Georgia este imposibil de apa­rat. In plus, Ucraina nu este sigura daca vrea sa fie parte a NATO; multi ucrai­neni prefera inca Rusia, Vestului. Pentru mult timp de acum inainte, Ucrai­na pare destinata sa ramana un stat-tam­pon. Din ratiuni strategice, nu ar trebui sa o vedem dezvoltandu-se ca o extensie a Rusiei (statele-tampon au, in cele din urma, un rol strategic important). Dincolo de asta, exista putin sens politic si stra­te­gic in demersul de a-i conferi acestei pu­teri izolate, divizate intern, statutul de aliat NATO.

In mod natural, multe state din Europa Centrala ar vrea sa vada atat Georgia, cat si Ucraina in Alianta. Insa a incerca sa digeram acum aceste state, pe fondul sta­rii de criza in care se afla NATO, ar in­­semna sa facem mult mai mult rau decat bine. Daca ele ar fi admise in Alianta si Ru­sia ar provoca o criza in care NATO ar fi incapabila sa raspunda, din cauza diviziunilor sale interne, articolul 5 ar fi expus ca o litera moarta, ca fiind lipsit de relevanta. Acest lucru ar lasa Europa Centrala - care are nevoie si valorizeaza articolul 5 mai mult ca orice altceva - intr-o situatie mult mai proasta decat inainte de admiterea lor.

A vorbi acum despre un membership NATO pentru Georgia si Ucraina este ca si cum un cuplu aflat in pragul divortului ar discuta despre adoptarea unui copil. Mai intai sa ne preocupam de refacerea si consolidarea mariajului, a casniciei eu­ro­atlantice si de hrana si hainele ultimei runde de adoptati.

Cum pot Occidentul si Statele Unite ges­tiona pe termen lung o Rusie aflata in plina ascensiune, agresiva si natio­na­lista?

Retrospectiv, criza georgiana va fi cel mai probabil vazuta ca un punct de fric­tiune in trecerea la o noua configuratie a puterii globale. In prezent, Statele Unite au o perceptie unipolara si un set de in­stru­­mente bipolare, intr-o lume crescand multipolara. Aceasta realitate nu poate con­tinua. Noul mediu ne va cere sa regan­dim interesele Americii mult mai stringent si sa raspundem mai flexibil. Provocarile care vor aparea sunt similare celor intam­pinate de aranjamentele fluide de putere specifice sfarsitului de secol XIX.

Navigarea prin aceasta noua realitate ne va cere sa urmam o politica a retragerii inteligente (o restructurare facuta cu dis­cernamant strategic a unor angajamente supraextinse), conservand pe cat se poa­te puterea si aparandu-ne interesele pri­ma­re, dar in acelasi timp acordandu-le ce­lorlalte mari puteri spatiu de manevra, atunci cand sunt in joc interese secun­dare.

Mai intai trebuie sa ne consolidam ba­za geopolitica din Europa Centrala si de Est, formata din cele mai estice state mem­­bre NATO. Din punct de vedere isto­ric, numai atunci cand acestea s-au aflat la adapost, sub umbrela de securitate a Oc­­cidentului, Statele Unite au putut, in singuranta, sa isi indrepte atentia dinspre spatiul euroatlantic catre probleme mai in­­departate. Consolidarea credibilitatii pu­te­rii americane in aceasta zona (a solvabi­li­tatii garantiilor de securitate asumate de Statele Unite) ar trebui sa devina o prio­ritate covarsitoare pe termen scurt, care sa preceada orice incercari de a proiecta in­fluenta americana si mai spre Est.

In al doilea rand, trebuie sa fixam li­mite si granite. Imediat ce am reafirmat rolul de centru de gravitate al Europei Cen­trale pentru Statele Unite, ar trebui sa trasam o linie rosie in jurul acestui spatiu si sa telegrafiem Moscovei ca avem inte­rese vitale aici; ca este zona care trebuie sa ramana in afara influentei si interfe­ren­tei Rusiei; si ca vom reactiona daca aceasta granita va fi depasita. Un astfel de mesaj trebuie trimis de urgenta, cat mai curand cu putinta, pentru a reasigura aliatii din Europa Centrala si pentru a descuraja Rusia sa testeze angajamentul de aparare asumat de Statele Unite fata de fostele state comuniste.

Imediat ce am semnalizat hotararea noastra privind apararea Europei Cen­trale, trebuie sa fim pregatiti sa incheiem in­telegeri, sa facem tranzactii, sa impa­cam Rusia atunci cand interesele sale sunt in joc, iar cele ale Vestului sunt se­cun­­dare. Este un lucru controversat a-l spu­ne si dificil si foarte dureros de pus in prac­tica. Insa este foarte probabil ca, in anii ce vor urma, Rusia sa transforme acest tip de intelegere, de negociere in tac­tica sa principala pe relatia cu Oc­ci­den­tul. In consecinta, Washingtonul trebuie sa inceapa o evaluare obiectiva a inte­re­se­lor sale. Sunt interesele pe care SUA le are in Ucraina si Georgia de o impor­tan­ta egala cu cele din Orientul Mijlociu? Fara a initia astfel de tranzactii, astfel de schimburi, trebuie totusi sa le intelegem logica pentru a fi pregatiti sa le folosim ca mo­neda de schimb atunci cand in joc se vor afla interese vitale.

* Director de cercetare la Center for European Policy Analysis (CEPA), Washington D.C., un think tank dedicat studiului Europei Centrale.

Ce poate face Europa?

Anders Aslund, profesor la Georgetown University, fost consilier economic al guvernului rus, a propus in articolul The West Should Use Economics to Rein Russia (Finacial Times, 4 septembrie 2008), 5 masuri pe care UE le poate adopta pentru a raspunde politicii externe agresive a Rusiei:

- Stabilirea unei politici energetice comune a UE care sa impuna Rusiei respectarea regulilor cartei energetice.

- Aplicarea de catre Comisia Europeana de masuri antitrust asupra Gazprom pentru a elimina monopolul gigantului energetic al Rusiei.

- Verificarea activitatilor oficialilor rusi suspectati de practica spalarii banilor.

- Preluarea de catre UE a regulilor de transparenta americane cu privire la activitatile de lobby, pentru a elimina cazurile de tip Gerhard Schroeder .

- Publicarea de catre Agentiile de Informatii occidentale, in cazul in care acestea exista, a dovezilor faptelor de coruptie ale lui Putin si ale apropiatilor acestuia, pentru a-i discredita in fata rusilor.

TOM GALLAGHER

O Europa divizata

Summit-ul UE de la 1 septembrie a ara­­tat clivaje semnificative in ceea ce pri­ves­te raspunsul care trebuie dat indraznetei tentative ruse de a mutila independenta Georgiei, prin desfasurarea puterii sale mi­litare adanc in teritoriul unui stat mem­bru al Organizatiei Natiunilor Unite, cu o ati­tudine prooccidentala. Nicolas Sarkozy a afirmat destul de vag ca "vom fi obli­gati sa luam diferite cai de actiune" in ca­­zul in care o retragere rusa completa din Georgia nu are loc pana la 15 octom­brie, data la care se va desfasura urma­toa­rea reuniune a liderilor UE. Insa identi­fi­carea unei platforme comune este putin pro­babila pana la acea data, oricat de ame­nintatoare continua sa fie actiunile Ru­siei in "vecinatatea sa apropiata".

Europa Bruxellesului vs. Europa statelor nationale

Acesta este sfarsitul festivismului in spa­tiul european post-nationalist, in care eurofilii prezisesera fara indoiala nasterea unei noi Europe, care are la baza rezol­va­rea pasnica a conflictelor, statul de drept si extinderea unui spirit de cooperare in­­tre state, fie ca aceasta urma sa fie con­du­sa de social-democrati si liberali incre­za­tori, cleptocrati cinici sau fosti agenti din politiile secrete transformati in capi­ta­listi de succes.

Fata in fata cu aspiratiile imperiale re­nas­cute ale Rusiei, limitele puterii soft eu­ro­pene au fost demascate intr-un mod foar­te crud. Sustinatorii unei Europe baza­te pe adeziunea solemna la principii uni­ver­sale nu erau nicaieri de gasit in luna au­gust a acestui an, atunci cand forta mili­ta­ra a Kremlinului a lovit Georgia. Benita Ferrero-Waldner si Javier Solana, cei doi co­misari care coordoneaza politica exter­­na si de securitate a UE, s-au evidentiat prin lipsa lor in momentele cheie ale cri­zei. In schimb, exponentii democratiei na­tio­nale, care cred ca statele angajate in coo­perare mutuala trebuie sa-si pastreze pro­priile capacitati de aparare, au fost cei mai hotarati in tentativa de a impiedica re­nas­terea gangsterismului in politica eu­ro­peana.

Este foarte probabil ca se va vorbi mult mai putin in viitor despre un orga­nism de aparare al UE menit sa substituie NATO, care a fost promovat cu nerabdare de eurofilii care urmaresc sporirea puterii Goliatului de la Bruxelles. Doua state neutre, Suedia si Finlanda, care sunt con­stiente de miscarile de expansiune ruse din zona arctica, precum si de presiunile la care sunt supuse Statele Baltice, iau in con­siderare in mod serios, pentru prima data, aderarea la NATO. Chiar si Joschka Fischer, veteran german al Verzilor si fost pa­cifist, a cerut adoptarea unor masuri ur­gente in vederea consolidarii capacitatilor de aparare ale statelor UE. Fostul minis­tru de Externe a lansat de asemenea un apel pentru restabilirea unei politici ener­ge­tice comune a UE. Aceasta a fost dis­tru­sa in 2005 de aliatul sau, Gerhard Schroe­der, pe atunci cancelar, cand aces­ta a semnat un acord energetic bilateral cu Vladimir Putin, afectand Polonia si Sta­te­le Baltice. Schroeder a continuat sa in­sis­­te ca Rusia este neinteleasa, ca ra­ma­ne o democratie si ca aceasta actioneaza intr-un sens defensiv, afirmatii pe care un po­litician american ar fi ezitat sa le faca in ceea ce priveste Republica Chile a gene­ra­lului Pinochet. In loc sa fie un paria in in­te­riorul ierarhiei UE, Schroeder, in pre­zent membru in consiliul de administratie al firmei rusesti care construieste conduc­ta baltica, continua sa influenteze formu­la­rea politicilor germane. Vechiul sau aliat, Frank-Walter Steinmeier, ministrul ger­man de Externe, este personajul central care sustine o abordare de tipul "totul este neschimbat" odata ce amintirile refe­ri­­toare la ruperea Georgiei incep sa se di­si­peze.

Pe parcursul razboiului de propaganda care a insotit aceasta criza, Rusia s-a pu­tut baza pe o armata uriasa de oameni, in special din Europa, condusi de o ideo­lo­gie antioccidentala militanta. Numarul in­te­lectualilor si indivizilor cronic nemul­tu­miti este cel putin la fel de mare ca in tim­pul Razboiului Rece. Datorita interactiunii cu invatamantul superior din statele UE, un numar din ce in ce mai mare de ro­mani li se alatura. Inainte de 1989, astfel de oameni erau adesea idealisti dezilu­zio­nati care vedeau de departe Uniunea So­vie­tica ca pe o civilizatie stralucitoare. As­tazi, succesorii lor sunt cinici furiosi, ca­rora nu le pasa daca mafiotii sunt in pozi­tii de putere si care sunt in stare sa spri­ji­ne orice forta care poate opune rezistenta Americii. Au inundat Internetul, descriind "ge­nocidul" realizat de Georgia in teri­to­riile sale secesioniste si salutand votul de 99% la referendum in favoarea indepen­den­tei recunoscute de Rusia drept o ex­pre­sie a democratiei in actiune. Prim-mi­nis­­­trul Tariceanu s-a aliat discret acestei ban­de de indivizi care neaga realitatea atunci cand s-a pronuntat, la cateva sap­ta­mani de la invazia rusa, impotriva stilu­lui autocratic de conducere al nationalis­ti­lor din Caucaz. "Crima" lui Traian Bases­cu nu mai este faptul ca seamana cu Vla­di­mir Putin, ci cu Mihail Saakasvili. In con­se­­cinta, Rusia nu are nevoie sa organi­ze­ze o campanie de propaganda clandestina pen­tru ca actiunile sale sa fie percepute in­­­tr-o lumina favorabila. Sentimentul antioc­ci­dental al urii de sine hranit prin inter­me­diul unui invatamant superior, perfectionat de UE prin sistemul Bologna, ca de altfel si de importante segmente ale presei, com­penseaza din plin slabiciunea fortelor mi­litare conventionale rusesti.

Calul troian al Kremlinului

In scopul extinderii teritoriului sau, dar si pentru stabilirea unor sfere de influenta imperiala, Rusia pare determinata sa fo­lo­seasca deopotriva amenintarile agresive si manipularea dependentei Vestului de resursele sale energetice. Insa ar putea fi chiar si o pornire nihilista de a reactiona vio­lent fara a calcula consecintele ime­dia­te. Spre deosebire de era sovietica, cei care ocupa astazi Kremlinul nu sunt mo­ti­vati de o ideologie clar identificabila. Este foarte nesigur pana si in ce masura ii pu­tem descrie pe acestia ca nationalisti, de­oa­rece par mult mai putin preocupati, chiar si decat conducatorii de astazi ai Ro­ma­niei, de refacerea economiei, a siste­me­lor de sanatate si educatie sau de anu­la­rea diferentelor uriase dintre cei foarte bogati si cei saraci. Exista, asadar, o componenta de nepasare cinica la nivelul leadership-ului rus si care ar putea reac­tio­na periculos de imprevizibil in eventuali­ta­tea unei confruntari cu Vestul.

Dar, daca state precum Germania sunt gata sa accepte si sa ofere Rusiei zo­ne majore de influenta in vecinatatea sa, asta ar putea conduce la hranirea apeti­tu­lui unui regim care sanctioneaza fara mila sla­biciunea si lipsa de fermitate. Ger­ma­nia este singura tara UE care se bucura de legaturi comerciale foarte avantajoase cu o Rusie dezindustrializata. Este toto­da­ta si forta din spatele supranatio­nalis­mului european care preseaza pentru transferul suveranitatii vechilor state na­tio­na­le spre confuza retea de institutii suve­ra­ne de la Bruxelles. Vom vedea, cu sigu­ran­ta, o opozitie sporita, chiar si din par­tea celor mai putin eurosceptice state, in cazul in care Germania isi va indemna par­tenerii politici sa ii urmeze exemplul: aban­donarea propriului nationalism, pro­mo­vand in acelasi timp o politica de conci­lie­re, de calmare a Rusiei.

Ce-i de facut?

Este foarte clar ca UE nu poate oferi sta­telor non-NATO garantii pe care nu le poate onora. Se poate insa solidariza cu Georgia si poate preveni, prin parghiile pe care le detine, stergerea sa de pe har­­ta. Ar trebui sa ofere Ucrainei programe de asistenta tehnica de care ar beneficia lo­cuitorii sai (spre deosebire de cele pe care le-a derulat in Romania din 2000 pana astazi). Mai mult ca oricand, Turcia a devenit o tara cheie pentru securitatea re­gionala in spatiul Marii Negre, dar UE, prin pozitiile sale recente, a pus in pericol relatiile cu un stat care in mod traditional a privit spre Occident. Prejudiciile create de axa franco-germana, care conduce UE, trebuie depasite, astfel incat Turciei sa i se ofere perspectiva unui viitor sigur, in interiorul unei arhitecturi europene ba­za­te pe cooperare. Pentru ca o astfel de solidaritate sa aiba sens, rivalitatea dintre UE si NATO trebuie sa inceteze, in ace­lasi timp cu prejudecata oarba fata de Sta­tele Unite. Administratia Bush, aflata la fi­na­lul mandatului sau, nu a reusit sa ges­tio­neze cu mai multa competenta criza georgiana si a fost luata prin surprindere de capcana intinsa de rusi lui Saakasvili. Dar, in conditiile in care puterea soft euro­pea­na se topeste in furtuna pornita brusc spre Vest dinspre stepele rusesti, Statele Unite singure raman principala garantie ca numeroase parti ale lumii vor fi gu­ver­na­te de conducatori alesi in mod demo­cratic.

(Subtitlurile apartin redactiei)

Dosar realizat de Octavian Manea, Ileana Racheru si Mariana Nebesnea.

Coordonator Armand Gosu