ICR: cultura sub politică

Sufocarea politică a oricărui lucru care merge bine în România e o practică verificată, iar Institutul Cultural Român nu putea face excepție. În 2012, a primit o ghioagă politică în moalele capului și nu s-a mai ridicat. A bâjbâit zadarnic prin pulbere vreo doi ani, iar acum orice speranță de revigorare devine deșartă. Numirea intempestivă în funcția de președinte a lui Radu Boroianu, vechi partener politic al lui Călin Popescu-Tăriceanu, aruncă ICR în groapa fără fund a influenței politice. Nu pare deloc o întâmplare că acest lucru se petrece în ajunul anului electoral 2016, deosebit de important prin efectul diasporei asupra rezultatului alegerilor parlamentare.

Sub forma și denumirea de Fundație Culturală Română, instituția se în­fi­in­țează în 1990, preluând activele și pa­si­vele unor instituții create în 1962 și 1972, pentru relațiile cu stră­i­nă­ta­tea. Din 1990 până în 2005, Institutul a fost condus de către Augustin Bu­zu­ra, fi­ind cvasinecunoscut ca instituție em­blematică a culturii române, ci doar ca o anexă a Ministerului de Ex­terne.

ICR a fost sub patronajul pre­șe­din­te­lui României până în 2012, când, du­pă lovitura dată statului de drept, a fost trecut sub controlul Senatului, con­dus la acea vreme de Crin An­to­nescu. ICR era considerat „un cui­bu­șor de se­cu­riști“, care „sug banii“ po­porului obi­dit, sub protecția lui Tra­ian Băsescu. În realitate, fostul pre­șe­di­nte lăsase to­talmente liberă o ins­ti­tu­ție intrată pe mâna unei echipe de ma­nagement cul­tural, spre norocul ei și al României.

Decalogul lui Horia-Roman Patapievici

În 2005, Traian Băsescu l-a numit la con­ducerea ICR pe Horia-Roman Pa­tapievici, care a propus și dezvoltat si­multan două reforme: una ins­ti­tu­țio­nală și una a politicilor culturale. În raportul de activitate pentru perioada 2005-2011, Patapievici definea noul con­cept al ICR, de export de cultură românească, astfel: „Funcționând de ani de zile în orizontul eșecului și al in­signifianței, politicile culturale în mod tradițional adoptate de ins­ti­tu­țiile românești de promovare a cul­turii române trebuiau radical (re)­gân­dite: nu liniar, ci în 3D - 1) în di­mensiunea scopurilor și mijloacelor («unde vrem, în mod realist, să ajun­gem?» versus «cum anume o pu­tem, în mod realist, face?»); 2) în di­men­siunea selecției valorilor («pia­ță internă» versus «piață externă»); 3) în dimensiunea relației statului cu cultura («propagandă culturală» versus «promovare culturală» ver­sus «cooperare culturală directă»). Scop: punerea în contact a pieței cul­turale românești cu piețele culturale străine. Modalitate: nu propagandă cu valori culturale, nu promovare a culturii recunoscute de stat drept «cultură oficială», ci cooperare cul­tu­rală directă – potrivit următorului «Decalog» informal:

1) Nu căuta niciodată să te afirmi sin­gur ori împotriva altuia!

2) Cooperează în tot ce faci!

3) Nu te bate cu pumnul în piept!

4) Lasă lucrurile să se întâmple!

5) Fii parte din mersul general!

6) Contribuie!

7) Ajută!

8) Împrietenește-te!

9) Fă-te cunoscut, făcându-i și pe alț­ii cunoscuți!

10) Fă-i cunoscuți pe alții, lăsându-i să fie așa cum sunt ei!

Lecția esențială pentru culturi, azi, este următoarea: afirmarea nu se mai poate face decât prin integrare, iar integrarea înseamnă punere în contact a piețelor culturale. Coo­pe­ra­rea directă este cuvântul de ordine. Culturile oficiale au murit“.

 Ieșind total din șabloanele cimentate încă din comunsim ale practicilor „di­plomatice“ de sub umbrela MAE, Ho­ria-Roman Patapievici a reușit ca în șa­se ani să dezvolte o rețea de 18 ins­titute în state diferite ale lumii, deși la preluarea mandatului funcționale erau doar cinci, și acelea reprezentate printr-o singură persoană, de regulă atașatul cultural al ambasadei române din țara respectivă.

Buni manageri şi programe coerente

Directorii cen­tre­lor au fost res­pon­sa­bilizați prin eva­luări anuale, iar re­ferenții au fost se­lectați prin concurs public, cu pro­ce­durile de selecție trans­parente. Pa­ta­pievici a căutat oa­meni care să fie conectați la realitățile țărilor în care funcționau centrele ICR, să fie buni manageri, cu profil rodat, nu nea­pă­rat artiști con­tem­plativi, nici banali func­ționari ai MAE, aflați în misiune temporară. Fiecare institut avea un buget anual, fixat în funcție de per­for­manțele sale anterioare, și lucra pe programe coerente, construite în acord cu un program-cadru anual, aprobate în funcție de calitatea lor.

Recunoaşterea internaţională

Zeci de evenimente culturale, fi­nan­țarea traducerii și publicării culturii române scrise, târguri de carte, fes­tivaluri de film, teatru și de operatori culturali, promovarea unor burse de cercetare și artă, expoziții itinerante, colocvii de filosofie au determinat, în 2010, alegerea ICR ca președinte al tu­turor institutelor naționale de cultură din Europa unită. Astfel, Institutul Român iese din anonimat și devine ega­lul unor prestigioase institute pre­cum British Council, Goethe Institut, Institutul Francez, Institutul Cer­van­tes. Reacțiile laudative ale publi­ca­ții­lor The New York Times, The New Yor­ker, Chicago Tribune, La Stampa, Figaro Littéraire etc. referitoare la pro­iectele artistice ale institutelor cul­turale române, cumulate cu reușita strân­gerii în jurul lor a comunităților românești din diaspora au strânit in­teresul politic al liderilor români, alt­fel mai deloc implicați în susținerea cul­turii.

De la succes cultural la țintă politică

ICR a devenit o țintă politică, iar în contextul luptelor dure din va­ra lui 2012, a fost un scop în sine tre­cerea sa din subordinea preșe­din­telui Ro­mâ­niei în subordinea Se­na­tu­lui do­minat de USL.

Horia-Roman Patapievici

Marga reșapat la ICR: cultul caloriferului

După trecerea ICR sub controlul Se­na­tu­lui, H.-R. Patapievici și toată echipa sa, for­mată din vicepreședinții Mircea Mi­hă­ieș și Tania Radu, au demisionat. Ata­cu­ri­le la adresa ICR și, în mod special, la per­soa­na lui Horia-Roman Patapievici au fost întreținute de trustul Intact, în mod special Antena 3, care acuzau insistent că promovarea evenimentelor culturale ale ICR au substrat politic. Vârful a fost atins de scandalul „poneiului roz cu zvas­ti­că“. Acesta era un exponat din cadrul unei expoziții din New York a trei artiști români de stradă, intitulată Libertatea pen­­tru oamenii leneși. Printre sute de ex­ponate de artă, poneiul roz era unul de mărimea unei palme și avea ștampilat pe spate o zvastică. Antena 3 a făcut o cam­­pa­nie de linșaj mediatic la adresa ICR și a lui Patapievici. Nicoale Văcăroiu, pre­șe­dintele Senatului României și mem­bru al PSD, a cerut Comisiei de cultură să in­ves­tigheze cazul. Presiunea politică era imen­să. Făcând referire la comisia de anchetă din Senat, condusă de Adrian Pă­unescu, scriitoarea Herta Müller de­za­vua faptul că, „după căderea lui Ceau­șes­cu, poetul de curte al dictatorului emi­­te judecăți asu­pra moralei culturii ro­mâne“, fapt pe care-l considera „o mon­struozitate“, iar „campania politică dusă împotriva ICR amintește de vremea dictaturii“.

Același post de televiziune, transformat în­tr-o tribună de atacuri murdare la adre­sa lui H.-R. Patapievici, tolerate însă fără crâcnire de CNA, condus de către Răsvan Popescu, el însuși beneficiar al unor programe finanțate de ICR, a de­ve­nit promotorul lui Andrei Marga, mem­bru PNL, pentru ocuparea funcției lăsate va­cante de către H.-R. Patapievici. An­drei Marga a fost timp de trei luni mi­nis­tru de Externe în Guvernul Ponta, eșuat din cauza unor scandaluri cu miză mică precum blocarea invitațiilor și ecu­soa­ne­lor la Consiliul European pentru pre­șe­dintele Băsescu și a numirii am­ba­sa­do­ru­lui român la Roma, dar și din cauză că a fost informator al Securității, cu numele de cod „Mureșan“. Marga a demisionat în au­gust 2012. La scurt timp după acest mo­ment, Victor Ponta îl menționa ca fi­ind „din nou persoană publică“. Presa vr­e­­mii menționa că Andrei Marga ar fi dorit să devină ambasador la Berlin, dar a fost refuzat de Germania. În sep­tem­brie 2012, avea să fie numit de Senat pre­ședinte al ICR. În mandatul de aproa­pe un an în această funcție, Marga a de­mo­lat tot ce se construise în perioada de autonomie totală a ICR față de zona politică.

În prima săptămână a mandatului său, Andrei Marga a început epurările cen­tre­lor ICR cu cel de la Paris, condus de Ka­tia Dănilă, în ciuda faptului că directorul se afla în plină organizare a primei par­ticipări a României ca invitat de onoare la Salonul de Carte, cel mai important eveniment editorial din Franța, după ani la rând de eforturi pentru a obține aceas­tă recunoaștere. Directorii mai multor ins­titute culturale, printre care ai Ins­ti­tu­tului Goethe, Institutului Cultural Italian și Institutului Cultural Elvețian din Paris i-au solicitat lui Andrei Marga anularea de­miterii directorului ICR Paris, Katia Dă­nilă, și a directorului adjunct, Simona Ră­dulescu. Marga nu a renunțat, ba mai mult, a numit la Paris un personaj co­n­troversat, dovedit persoană de sprijin a Securității, și ulterior retras. Într-un ra­port de activitate publicat în decembrie 2012, Andrei Marga arăta că „Institutul Cultural Român a fost defeudalizat și re­deschis către uniunile de creație și crea­torii efectivi din cultura țării noastre“.

„Institutele trebuie să revadă conceptul de cultură cu care operează, trebuie să venim la un concept natural de cultură, inclusiv cu filmul. Filmul a făcut pași mari în România, muzica, arte plastice, fă­ră dubii, trebuie să facem loc și știin­țe­lor și tehnologiilor. Dau un exemplu, ca­loriferul este o invenție transilvană, câți știu de asta?“ Cu o asemenea concepție despre mi­siunea ICR, Andrei Marga a sis­tat toate programele promovate sub con­ducerea lui H.-R. Patapievici, a înlăturat șefii institutelor culturale din Pa­ris, Bu­da­pesta, Chisinau și a venit cu ideea înființării unor fi­liale interne ale ICR în regiunile istorice ro­mânești, care s-au dovedit a fi un eșec răsunător. În schimb, în scurtul său man­dat, Marga a tipărit propria carte, Cul­tură, democrație, modernizare, la edi­tura ICR. Și-a numit nepoata (Eunicia Maria Trif) în funcția de secretar general adjunct la ICR, după ce aceasta îi fusese și consilieră la Mi­nis­terul Afacerilor Ex­ter­ne. A respins finan­țarea Festivalului In­ter­național TIFF de la Cluj, Festivalului de Jazz de la Sibiu, Fes­tivalului de film in­dependent Anonimul și Festivalului Na­țio­nal de Teatru UNITER, alegând în schimb să susțină financiar Ga­la pre­miilor VIP.

Andrei Marga

Politica omoară cultura

În iunie 2013, Andrei Marga e forțat să demisioneze, premierul Victor Ponta de­clarând în cadrul unei ședințe de guvern că „lucrurile nu merg bine la ICR“, re­cent întors fiind dintr-o vizită în Ger­ma­nia. Locul lui Marga este luat de Lilian Zam­firoiu, adjunctul ambasadorului Ro­mâniei la UNESCO la momentul res­pec­tiv. Înainte de UNESCO, nu avusese nicio tangență cu domeniul culturii, dar în anul 2004 fusese decorat de pre­şe­din­tele Ion Iliescu cu Ordinul Naţional „Ser­viciul Credincios“, în grad de Cavaler. Odată cu Zamfiroiu, în conducerea ICR au venit trimiși ai partidelor politice un ve­terinar (de la PSD), un personaj plim­bat (de PNL) prin mai multe instituții pu­blice, de la Sănătate la ANRP, un istoric (de la UDMR). Zamfiroiu desființează fili­alele interne instituite de către Andrei Mar­ga, dar acțiunile ICR din străinătate au o tentă naționalistă, minoră și sunt or­ganizate cu privirea spre factorul po­litic. Relațiile și protocoalele cu instituții de cultură din diverse țări au fost anu­late, doar fiindcă au fost încheiate de echi­pa Patapievici. Strategia lui Zamfiroiu nu a fost de promovare a culturii, ci a „pă­cii între popoare“, între angajații ICR și MAE, favorizând chiar „schimburile re­ciproc avantajoase“ între cele două ins­tituții. Șabloanele și-au recâștigat locul, iar ICR a revenit la practicile anterioare lui Horia-Roman Patapievici, fiind din nou o anexă nesemnificativă a Mi­nis­te­ru­lui de Externe. Lilian Zamfiroiu este pro­pus acum ambasador al României la Va­tican, soția sa, deși chimist, a devenit pes­te noapte diplomat la UNESCO. Man­datul său la ICR a fost doar un tranzit, o misiune ca oricare alta, cu scopul nu de a gândi o strategie pentru exportul de cultură românească, ci de a aplana niște tensiuni imaginare. Și-a îndeplinit mi­siu­nea, a primit o alta. După el, ICR rămâne cu un buget redus la aproape jumătate, comparativ cu mandatul lui Patapievici. La Stockholm, Istanbul, Praga, Chișinău, Bu­dapesta, Madrid, institutele culturale nu au fie directori, fie nu au adjuncți. Re­ferenții ICR nu mai sunt condiționați de cunoașterea limbii din țările în care ac­tivează, deși ei sunt cureaua de trans­misie dintre administrațiile statelor de re­ședință și ICR. Continuă în instanță pro­ce­sele deschise pentru demiterea abu­zivă a unor directori, precum cei de la Paris, Budapesta și Chișinău. Viața mer­ge, deci, mai departe. Politica, la fel. Doar cultura poate să moară, chiar dacă, pen­tru șapte ani, părea să fi scăpat de blestem. Zamfiroiu primește însă osanale de la politrucii PSD, unul dintre ei fiind Ra­du Pricopie, ministrul Educației, care n-a fost în stare să pună abecedare pe băn­cile școlarilor.

Atenție la Boroianu, să nu spele ICR precum Poarta Sărutului

Lilian Zamfiroiu

Președinția ICR revine acum lui Radu Bo­roianu, un vechi politician dâmbovițean, la final de carieră, cu biografia împărțită între politică și cultură, pe alocuri, di­plo­mație, și care nu pare să iasă din tiparul așezat de mult pe institut. Până și afa­cerea privată, cu galeria de artă pe care o deține, e la mijlocul drumului sinuos din­tre artă și politică, numele ei fiind amin­tit în dosarul DNA în care e cercetat Darius Vâlcov, colecționarul de tablouri ascunse prin pereți. Mai descurajant însă pare un alt element din biografia lui Ra­du Boroianu, de specialist al Ministerului Culturii care a aprobat spălarea cu fur­tunul a monumentului Poarta Sărutului. În toamna anului 2013, într-o conferință de presă de la Târgu Jiu, Boroianu spu­nea că „așa se spală monumentele“ și că nu are ce să-și reproșeze după ce re­zultatul „igienizării“ a uimit o lume în­treagă. Radu Boroianu conduce acum Ins­titutul Cultural Român. Vina aparține și apatiei PNL față de orice act de po­litizare exercitat de către PSD. Liberalii, principala forță de opoziție, sunt luați prin surprindere precum autoritățile lo­cale de venirea iernii. Singura lor reacție la demisia intempestivă a lui Lilian Zam­firoiu a fost să propună candidat la șefia ICR o persoană cu o mică notorietate, ca­re nu avea absolut nicio șansă în fața ma­șinii de vot din parlament. Dacă ar fi avut preocupări serioase în privința re­sur­selor umane, liberalii ar fi avut o listă scurtă de personalități culturale de pri­mă mână care ar fi fost dispuse să preia conducerea ICR. Între un politician cu pasiuni culturale precum Radu Boroianu și un veritabil om de cultură, dacă par­lamentarii PSD ar fi ales politicianul pen­tru a fi președinte ICR, atunci partidul ma­joritar ar fi avut o mare problemă de ima­gine. Degeaba fac declarații post fac­tum. Prin lipsa de implicare, PNL a arun­cat ICR în brațele PSD, spre nenorocul culturii române, blestemată să nu poată ieși din rolul Cenușăresei.

Radu Boroianu