Pe aceeași temă
În materie de interpretare a unor momente esenţiale pentru istoria noastră recentă, Ion Iliescu e unul dintre „cei care aduc groază“. Afirmaţia nu este una blasfematoare şi, în orice caz, ea nu se adresează celor care, dincolo de orice, îl respectă pe acest personaj fundamentalmente toxic pentru istoria noastră recentă.
Într-o luare de poziţie publică (iniţial formulată pe blogul său, dar având un mesaj masiv preluat în presă), Ion Iliescu avansează predicatele îngrozitoare cu care ne-a obişnuit când se discută despre mineriadele pe care le-a girat: în iunie am avut „o aşa-zisă mineriadă“; minerii nu au venit în Bucureşti cu ştiinţa sa; a fost un acces de civism neaşteptat care a degenerat în cele din urmă în agresiune; venirea minerilor în Capitală nu a fost cauza, ci efectul violenţelor din 13 iunie. În fine – alţii au fost de vină (a se înţelege, sugerează Ion Iliescu, că vinovaţi au fost manifestanţii şi cei care – cu bani şi cu hrană! – i-au ajutat pe „greviştii foamei“). Iliescu uită doar, la 20 de ani de la acele momente tragice pentru democraţia firavă din România, să mulţumească încă o dată minerilor. Poate că de vină e vârsta mai înaintată sau poate că acum nu mai e cool să le mulţumeşti minerilor.
O „emanaţie“ a Revoluţiei din decembrie 89 (şi încă ce emanaţie urât mirositoare pentru democraţia autentică!), dar mai ales bine antrenat la şcoala de bâte şi de doctrină a PCR, Ion Iliescu măsluieşte, în chip evident şi scandalos, adevărul. Nu e, pe de altă parte, surprinzător ceea ce face – liniile sale de interpretare sunt într-o relaţie foarte tensionată cu faptele, dar ele fac sens pentru autorul lor.
Să nu uităm că terorismul hermeneutic nu e inocent! Prin urmare, nici cei care îi îmbrăţişează cauza! În cazul personajului în discuţie, direcţiile de interpretare asumate ortodox şi acum de Ion Iliescu au fost dublate de practică. Întrucât Ion Iliescu a dominat copios spaţiul politic autohton pentru mult timp în tranziţia postcomunistă românească, această practică a lăsat urme adânci – drame, înapoiere (civică, politică, economică), imoralitate, cultura minciunii, manipulare.
Aşadar, în acest context evident de vopsire grosolană a realităţii pe care o practică la modul consecvent fostul şef de stat al României, mineriadele reprezintă forma extremă de violenţă girată de Ion Iliescu. De altfel, edificarea unei „democraţii originale“ – în fond, a unei formule statale în care I. Iliescu şi compania au construit mereu pe violenţă – a fost marele proiect, parţial reuşit, pe care l-a purtat cu sine Ion Iliescu. Urmăriţi-i prieteniile, parteneriatele, alianţele şi veţi descopri, mereu, chiar dacă uneori în forme subtile, violenţă şi discurs al urii! Unitatea, solidaritatea, liniştea au fost doar concepte-umbrelă folosite de Iliescu şi compania pentru a construi, acesta este adevărul, o societate atomară, cu un simţ atrofiat pentru solidaritate, anarhică şi derutată, o populaţie, nu un popor, un stat de „asistaţi“, nu de oameni liberi. Aceasta este moştenirea reală a lui Ion Iliescu; restul sunt „naraţiuni“ subţiri despre democraţie autentică, naraţiuni cărora li se văd clar de tot cusăturile.
Încă o dată: insistenţa lui Ion Iliescu de a propune chei de lectură care sfidează şi adevărul faptic, şi bunul simţ e ridicolă, dar are sens. Interpretarea pe care actualul preşedinte de onoare al PSD o propune cu încăpăţânare pentru mineriada din 13-15 iunie e doar un exemplu. Când va ieşi din politică Ion Iliescu ne-a spus! Cum va ieşi din istorie e de fapt răspunsul la întrebarea când va ieşi din politică. Însă cum va ieşi din istorie (fiindcă Iliescu e acolo, nu i se mai poate răpi acest loc!) încă nu se ştie. E, prin urmare, o situaţie impredictibilă, care îl supără foarte tare pe Ion Iliescu, atât de tare, încât vine cu tot felul de interpretări în contra adevărului, neparafat convingător, din păcate, nici la nivelul justiţiei române. Politicianul Ion Iliescu a câştigat multe bătălii; nu însă şi pe aceasta – despre ce a fost, cu adevărat, acum 20 de ani la mineriadă. Aici, cum ar spune, K.R. Popper, viitorul e încă deschis, atât de deschis şi atât de plin de promisiuni, încât sensurile pe care vrea să le impună Ion Iliescu nu par să aibă prea multă viaţă. Or, asta îl deranjează foarte mult pe un terorist al hermeneuticii cum e, cu asupra de măsură, Ion Iliescu!
