Pe aceeași temă
În ultimii ani am constatat cu perplexitate şi mâhnire că G.M. Tamás a devenit, alături de Slavoj Žižek, apărătorul declarat al „cauzelor pierdute“.
Am citit zilele acestea un interviu despre „starea marxismului“ cu filosoful maghiar G.M. Tamás. Aproximaţiile se rostogolesc vertiginos, ca şi aserţiunile apodictice. Constat că spiritul ironic, bucuria paradoxului şi a metaforei scânteietoare au fost înlocuite de recursul la ceea ce Karl Popper numea gândirea de tip oracular. G.M. Tamás a devenit, horribile dictu, un ideolog.
Ceea ce la Slavoj Žižek ţine de prelungirea unei formule teoretice îmbrăţişate acum câteva decenii (sinteză de Hegel, Marx, Lukács şi Lacan) apare în cazul lui G.M. Tamás ca un straniu avatar de ultimă oră, un teribilism ostentativ situat la antipodul opţiunilor sale de odinioară. Ideea reconstrucţiei unei filosofii a emancipării radicale, dincolo de promisiunile liberalismului democratic, este de fapt reluarea unor mituri politice din anii 20 (G.M. Tamás aminteşte numele lui Karl Korsch, cel care, în 1923, publica volumul clasic al dialecticii nonleniniste, Marxismus und Philosophie). Visul filosofului maghiar este cel al unei lumi esenţial diferită de aceea burghez-capitalistă, utopia lui das ganz Andere. Mi-e teamă că, pornit pe un asemenea drum, el riscă să se autosurghiunească în zona întunecată a unui pustiitor sectarism mesianic.
Referinţa sa din interviu la István Mészáros şi Hugo Chavez spune mult în acest sens. Mészáros (născut în 1930) a făcut parte, împreună cu Agnes Heller, Ferenc Fehér şi Mihály Vajda, din cercul discipolilor lui Georg Lukács. Plecat din Ungaria după înfrângerea revoluţiei din 1956, a fost profesor la University of Sussex în Marea Britanie. El nu a renunţat însă la convingerile sale anticapitaliste pe care a continuat să le afirme în cărţile publicate în Vest. În ultimii ani, s-a apropiat tot mai mult de Hugo Chavez, în care a găsit, asemeni lui Noam Chomsky, un neaşteptat discipol (şi patron) de ultimă oră. În 2008, dictatorul de la Caracas i-a decernat lui Mészáros Premiul Gândirii Critice. În contextul crizei economice actuale (dureroasă şi reală), avem de a face, în acest caz, cu o sinteză între demagogie şi o metanaraţiunea „eliberatoare“. Este încă un exemplu în noua cruciadă în care nu mai contează cine sunt aliaţii, atâta vreme cât ei sunt adversarii „molohului“ capitalist.
Am fost cândva prieten cu G.M. Tamás (sper că mai suntem), i-am preţuit erudiţia spectaculoasă, acuitatea judecăţilor despre marile curente de idei, inventivitatea conceptuală, curajul politic în timpuri în care alţii tăceau molcom şi se prosternau laş. Puţini gânditori au scris la fel de inteligent şi percutant în anii 90 despre raportul dintre capitalism, socialism şi modernitate. Ori despre populismul etnocentric ca rival al societăţii deschise. Am inclus un eseu al său despre Moştenirea disidenţei în volumul pe care l-am editat despre revoluţiile din 1989 (Routledge, 1999, traducerea românească de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Polirom, 2000). Ca editor al trimestrialului East European Politics and Societies (între 1998-2004), am fost încântat să public texte despre G.M. Tamás. Eseul său despre Post-Fascism, publicat în Boston Review, este remarcabil prin adâncimea interpretativă. În 1999, G.M. Tamás a participat cu o prezentare remarcabilă la conferinţa Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath, pe care am coordonat-o, împreună cu Sorin Antohi, la Central European University din Budapesta. Au urmat apoi luările sale de poziţie tot mai abrupte şi pauper informate despre poziţiile politice ale unor intelectuali din România postcomunistă. Alergia sa în raport cu filosofia vieţii, cu antiliberalismul interbelic, cu ceea ce numesc mistica revoluţionară a radicalismului de dreapta, s-a tradus într-o lectură pripită, inexactă, de-a dreptul caricaturală a viziunilor unor Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu ori H.-R. Patapievici.
Există volumul editat de Mircea Vasilescu, care include scrisoarea lui G.M. Tamás către intelectualii români şi replicile / comentariile primite la vremea respectivă (Intelectualii români faţă cu inacţiunea, Editura Curtea Veche, 2002). Amintesc totodată un text dens, elegant şi persuasiv, semnat de Andrei Pleşu, cu titlul Amicus Tamás…, apărut iniţial în Dilema din 16-22 februarie 2001. Judecând retrospectiv acea dezbatere, cred că nu greşesc spunând că fostul disident maghiar, născut, crescut şi educat la Cluj, emigrat la Budapesta din raţiuni politice, a emis câteva judecăţi nedrepte, făcându-se (poate involuntar) ecoul intervenţiilor (exclamaţiilor) pamfletare ale unor G. Andreescu şi A. Severin. După 2006, a reluat aceleaşi acuzaţii, inclusiv în articole apărute, dacă nu mă înşel, în Népszabadság. I-a răspuns atunci Andrei Cornea, în revista 22, propunând o discuţie la obiect, nu insinuări şi suspiciuni. Din păcate, pentru G.M. Tamás tabloul era definitiv pictat, nu mai încăpea loc pentru retuşuri.
Preluase complet retorica infamantă despre „intelectualii lui Băsescu“. Bunii şi răii se departajau maniheist: o stângă imaginară purta un război cultural cu o extremă dreaptă renăscută. Că Andrei Pleşu, Liiceanu, Patapievici au fost şi rămân mai departe ţintele atacurilor primordialist-şovine, nu doar ale celor neomarxiste, pare să-i scape gânditorului maghiar. După cum tot el nu observă că naţional-stalinismului lui N. Ceauşescu i-a urmat un nou baroc comunisto-fascist, care urmăreşte tocmai neutralizarea, stigmatizarea şi amuţirea pledoariei pentru raţionalitatea critică şi direcţia prooccidentală, de tip lovinescian, din cultura românească. O direcţie simultan antifascistă şi anticomunistă, capabilă să recunoască şi riscul utopiei, şi finitudinea condiţiei umane.
În interviul amintit, G.M. Tamás afirma eronat că, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, preşedintele Traian Băsescu a declarat: „nici mai mult, nici mai puţin, comunismul e o crimă împotriva umanităţii sau ceva de genul acesta“. Superficialitatea recentelor intervenţii ale lui G. M. Tamás nu se dezminte. Confuzia conceptuală în afirmaţia citată este siderantă: cum poate fi o ideologie declarată crimă împotriva umanităţii? Concluzia CPADCR, fundamentată pe cercetarea atentă a documentelor de arhivă, raportată la legislaţia internaţională, a fost că în perioada dictaturii comuniste din România au fost comise crime împotriva umanităţii. Iar preşedintele Băsescu a definit regimul comunist drept ilegitim şi criminal pe tot parcursul existenţei sale. Sunt convins că G.M. Tamás (cel de astăzi) a fost deranjat de demersul Comisiei pe care am condus-o şi de rezultatele finale ale acestuia. Dar adevărurile istorice sunt negate doar de cei care, precum filosoful maghiar, şi-au construit o imunitate la argumente de necontestat. Ei, mai degrabă, sunt dispuşi să sacrifice lumea pentru confirmarea propriei utopii.
Este în egală măsură bizar faptul că G. M. Tamás pare să nu cunoască existenţa unei coaliţii a extremei stângi cu extrema dreaptă în România contemporană. Un baroc a cărui identitate heteroclită provine din aversiunile comune: anticapitalism, antiglobalism, antiamericanism, antisemitism (deghizat adeseori, ca pe vremea lui Stalin, Hruşciov şi Brejnev, în antisionism). G.M. Tamás îl aminteşte adeseori pe Cornelius Castoriadis. Se îndoieşte el oare că un Castoriadis, ori prietenul acestuia, Claude Lefort, ar fi avut vreo rezervă în a defini sovietismul drept ilegitim şi criminal? Distanţa morală dintre un Castoriadis şi un Alain Badiou este de ani-lumină. Îmi amintesc de o seară petrecută la Snagov cu Claude Lefort. Participam amândoi la o conferinţă despre aniversarea revoluţiilor din 1989. Am făcut o plimbare cu vaporaşul pe lac, i-am arătat lui Lefort locul unde, din câte ştiam, fuseseră ţinuţi ca ostateci, fiind interogaţi de emisarii Securităţii române, de conivenţă cu KGB-ul, Imre Nagy şi camarazii săi. Ţin minte perfect ce mi-a spus atunci Claude Lefort despre abjecţia comuniştilor francezi şi despre infamiile proferate de Sartre în anii 50. Multe dintre aceste teme pot fi regăsite în superba şi atât de actuală carte La complication. Cât despre Badiou (cel care se autodescrie drept cel mai citit şi tradus filosof francez al zilelor noastre), împărtăşesc opinia lui Leon Wieseltier: „El este cel mai recent profesor de eliberare şi, chiar mai banal, este cel mai recent profesor de eliberare de liberalism“ (Non-Event, The New Republic, July 20, 2010, p. 36).
În ultimii ani am constatat cu perplexitate şi mâhnire că G.M. Tamás a devenit, alături de Slavoj Žižek, apărătorul declarat al „cauzelor pierdute“. Cauze care au dus la asasinarea sistematică a milioane de oameni, dar şi la catastrofe ecologice ori sărăcie materială (vizibilă încă, şi încă în chip şocant, în spaţiul postsovietic). Moştenirea sovietismului este una a descumpănirii morale, a unei grave debusolări axiologice, ceea ce Václav Havel a identificat drept „coşmarul postcomunist“. Exaltarea „grandorii istorice“ a comunismului a dus, ca şi în cazul metapoliticii naţional-socialiste, la fanatism, la entuziasm orb, la uciderea vieţii spiritului şi la identificarea sensului istoriei cu barbaria. Au uitat oare aceşti intelectuali est-europeni tot spectrul penuriei din anii 80 – cozile lungi pentru o carte decentă, instituţia cenzurii, limba de lemn şi sinistrele şedinţe de partid, ritualuri găunos-abjecte ale unei servituţi universalizate? Comunismul instituţionalizat a ucis din faşă libertatea de expresie, pasiunea pentru cunoaştere şi adevăr, circulaţia ideilor. Aici nu este vorba de filistinism burghez, de lipsă de fior istoric, ci de tragedii umane concrete. Din păcate, G.M. Tamás nu are cum invoca alibiul ignoranţei. A citit tot ce trebuie citit pe subiectul comunismului şi fascismului. L-a cunoscut personal pe Isaiah Berlin. A făcut parte, scurtă vreme, din cercul revistei Esprit. A fost unul dintre liderii opoziţiei democratice din Ungaria ultimilor ani de regim comunist. Mulţi am crezut că va fi urmaşul lui Leszek Kołakowski în faimosul Committee on Social Thought de la University of Chicago. Părea cândva un straussian convins. Alteori lăsa impresia unui conservator-liberal înrudit ca idei cu un Oakeshott, Minogue ori Scruton. Practica, de fapt, un eclectism original, prin definiţie eretic şi sfidător în raport cu tabuurile înţepenite. Iată-l, însă, acum devenit campion al unui anticapitalism (antiglobalism, antieuropenism) desuet, prolix şi vociferant, o versiune dezolantă a vechiului romantism politic pe care, nu mă îndoiesc, îl poate el însuşi analiza cu precizie. Poate că lucrul cel mai întristător este să-l văd pe G.M. Tamás despărţindu-se strident de Agnes Heller, ilustra elevă a lui Lukács, pe care (relativ) proaspătul convertit la neostângism o acuza de conservatorism şi câte altele.
În epilogul ediţiei Norton a magistralei sale lucrări, Main Currents of Marxism (2005), Leszek Kołakowski avertiza asupra riscurilor revenirii paradigmelor redemptiv-utopice. Iată că nu s-a înşelat. La cinci decenii şi mai bine de la apariţia cărţii demistificatoare a lui Raymond Aron, LOpium des intellectuels (tradusă în româneşte la Editura Curtea Veche de Adina Diniţoiu), drogul pare să-şi menţină perversul magnetism. G.M. Tamás a scris, la mijlocul anilor 90, un eseu intitulat Adio stângii. A urmat, după câţiva ani, un articol cu titlul Adio dreptei. Ce urmează acum? Ce ne facem când sacerdotul şi bufonul (despre care a scris cândva Kołakowski) se întâlnesc în figura histrionului neastâmpărat? Ce ne facem când pasiunea pentru „ipoteza comunistă“ renaşte sub ochii noştri, iar cei care ştiu ce preţ uman revendică regimurile inspirate de ea, în loc să protesteze, ajung să le încurajeze? //
