Nobel pentru un scriitor român?

Ce șanse există pentru ca un scriitor de limbă română să fie laureat al Premiului Nobel? Ce ar trebui să facă instituțiile culturale românești, în acest sens? Dar autorii noștri? Iată întrebările la care patru intelectuali de prim ordin și avizați asupra acestei problematici au fost invitați să răspundă, într-un dosar al dezbaterii de idei și al articulării de argumente, sugestii și posibile soluții. Trei scriitori și un traducător, din elita celor două bresle, au încercat și au reușit să radiografieze, pentru cititorii revistei 22, atât starea de fapt, cât și strategiile aplicabile.

Norman Manea se află pe lista propunerilor Uniunii Scriitorilor din România făcute anul acesta Academiei Suedeze (alături de Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu și Varujan Vosganian). Magda Cârneci este președintă a PEN Club România (una dintre instituțiile abilitate în a face asemenea propuneri). Nicolae Prelipceanu este directorul de imagine al Uniunii Scriitorilor din România. Iar Dan Shafran, directorul Institutului Cultural Român din Stockholm, promovează și susține constant, de ani buni, cauza literaturii române chiar în spațiul cultural spre care sunt ațintite, o dată pe an, privirile tuturor. (Daniel Cristea-Enache)

Exportul emblematic

Norman Manea

Decizia Nobel e luată de oameni, deci re­la­tivă, dacă nu şi imperfectă, prin de­fi­niţie; nici dacă ar fi luată de cel mai avan­sat computer n-ar fi infailibilă, de altfel, pentru că operează asupra unui domeniu fluid, greu de măsurat. Nu este sin­gurul motiv pentru care Marele Premiu continuă să fie criticat, adesea, pentru deciziile sale sur­prin­ză­toa­re. Asta nu înseamnă că nu este foarte râvnit. Se întâmplă, de fapt, ca şi cu America: urâtă de mulţi, dorită de şi mai mulţi.

Oricum, revenirile frecvente la această te­mă, la noi, cu iritările, manipulările, ru­morile, infatuările şi provincialismul ine­vitabil sugerează, mai curând, o mare frus­trare şi, cum se întâmplă, totdeauna, o simultană infatuare. Fireşte că au exis­tat şi există şi azi scriitori români demni de această celebră distincţie inter­na­ţio­nală, dar nici Rebreanu, Arghezi sau Bla­ga, nici Nichita sau Sorescu nu au „di­minuat“ ca valoare, fără epoleţii Nobel. Este adevărat că ar fi fost mai cunoscuţi în lume, dar nici asta nu ar fi însemnat brusca înălţare a Patriei, de vreme ce pre­miul este, for better or for worse, in­di­vidual, cum este şi valoarea artistică, in­dividuală şi specifică. Columbia nu a de­venit mai admirată şi respectată în lume prin premiul lui García Márquez, nici Pe­ru prin Llosa; pe de altă parte, Canetti sau Naipaul nu-şi revendicau vreo Patrie, iar Nobelul lui Elfriede Jelinek nu a spo­rit faima literară a Austriei, deja sta­bi­li­zată prin Musil (cel nepremiat), şi atâţia alţi mari scriitori ai zonei. Lista „aurită“ şi nu o dată plină de găuri a Nobelului nu-i cuprinde, cum ştim, pe Proust sau Joyce sau Dostoievski sau Rilke sau Borges, nici pe Ce­lan sau Malraux sau Vir­ginia Woolf, iar Pasternak şi Soljenițîn nu sunt în frun­tea opţiunilor literare (strict literare, adică), ale Rusiei de azi şi poate de mâi­ne. Ca să nu mai adău­găm (sau s-o facem?) că nu­mărul scriitorilor de ma­re talent din Africa şi Asia, cândva neglijate, este azi în creştere şi în centrul atenţiei, avide de noutate.

Acestea fiind zise, să revenim la ograda noastră mult învrăjbită, unde nu doar se­ninătatea lipseşte, ci şi solidaritatea. Îmi amintesc că prieteni polonezi din New York îmi povesteau despre o bibliotecară de la Fundaţia Nobel, de origine polo­ne­ză, care în fiecare dimineaţă rearanja raf­tul cu volumele lui Czesław Miłosz la ve­dere, să nu poată fi ignorate. Nu cred că as­ta i-a adus premiul poetului polonez (con­troversat, de altfel, după 1989, în ţara sa), dar anecdota spune ceva despre solidaritatea poloneză pe care am re­mar­cat-o nu o dată.

În ultimul deceniu, nu puţini scriitori ro­mâni au fost traduşi în lume şi preţuiţi. Unii au început chiar să fie consideraţi un „brand“ al ţării, fără să ştie că la Aca­demia Nobel asta nu prea place, se pare.

Este un rezultat pozitiv nu doar al glo­ba­lizării şi al circulaţiei intense de valori, dar şi al unei politici culturale in­te­li­gente, iniţiată acum vreo zece ani şi con­tinuată cu ezitări şi cu erori regretabile în ultima vreme. Ar fi trist ca dile­tan­tis­mul să înlocuiască profesionalitatea şi bi­rocraţia politică să domine, când este evident pentru orice adevărat „patriot“, în cunoştinţă de cauză, că şi în zilele noastre, deloc favorabile culturii au^­ten­tice, tocmai cultura rămâne în cazul Ro­mâniei, şi nu doar al ei, exportul cel mai eficient. Îmi amintesc momentul când pro­fesorul Marco Cugno, un devotat al cul­turii noastre, mi-a telefonat, emo­ţio­nat, când am primit Premiul Nonino, ca să-mi spună cât de fericit este că Ro­mâ­nia apare, în sfârşit, cu această „schim­bare la faţă“ în presa italiană, sufocată mereu de veşti deplorabile despre cri­mi­nali, hoţi şi prostituate venite din ţară. Prestigiul actual al filmului românesc ar trebui să fie considerat un elocvent exem­plu şi pentru celelalte arte.

De curând, la Centenarul Octavio Paz (lau­reatul Nobel mexican, multă vreme contestat în ţara sa), am constatat din nou, fascinat de-a dreptul, ce înseamnă efortul „naţional“ competent în omagiul adus, în faţa lumii, culturii şi creativităţii autohtone.

O stimulare şi o însănătoşire a atmosferei interne, culturale şi nu numai, ar fi tot ce putem şi trebuie să facem. Un mai ma­re respect faţă de obiectivitate şi mo­destie, faţă de originalitate şi simț al va­lorii. Premiile (de obicei, cel mare vine după altele) vor veni eventual... şi dacă nu vor veni, rămân cărţile, partiturile, pie­sele de teatru, adevăratul patrimoniu, mai important decât orice altceva, pen­tru viitorul unei naţiuni. //

Cum se vede de la Stockholm

Dan Shafran

După cum se știe, Premiul Nobel pentru Literatură se acordă, an de an, unui scriitor; iar nu unei li­te­raturi în întregul ei sau unei țări. Cum se văd, în 2014, lucrurile de la Stockholm? Nu exprim o opinie personală, ci re­zum concluziile dis­cu­țiilor purtate cu scriitori, editori, jurnaliști: azi, scriitorul român cu șan­se să primească Premiul Nobel este Mircea Căr­tă­rescu. În ultimii ani, s-a vorbit și des­pre Andrei Codrescu, Daniela Crăsnaru, Norman Manea, cu o operă de un nivel ce ar merita Premiul Nobel.

Deși Premiul nu se acor­dă, cum spuneam, unei literaturi, dacă un scrii­tor român l-ar obține, ar face un mare bine li­te­raturii române, punând „reflectoarele“ asupra ei. Lui, însă, nu-i va fi prea bine, dacă ne gândim la concurența și la invidia asociate, ambele con^­si­de­rabile.

Este preferabil ca instituțiile culturale să propună un nume de scriitor român an de an, nu să schimbe numele de la un an la altul. Dreptul de a face pro­puneri în acest sens îl au, pe lângă lau­reații Nobel, Uniunea Scriitorilor din România, Academia Română, PEN Club România și profesorii de la ca^­te­drele de literatură română de la uni­versitățile din România.

Dacă un scriitor se autopropune la premiu, trimițându-și cărțile Aca­de­mi­ei Suedeze, aceasta poate fi considerată curată sinucidere. Primim frecvent, la ICR Stockholm, solicitări la care răs­pun­dem cu următoarea recomandare: nu fa­ceți eroarea de a vă trimite singuri căr­­țile, întrucât veți intra pe o listă „nea­gră“.

Firește că au mai multe șanse la premiu scriitorii a căror operă a fost tradusă în mai multe limbi de circulație (engleza, franceza, germana), dar a fi tradus nu este o condiție prealabilă obligatorie. Scrii­torii au a-și scrie cărțile fără să se gândească mereu, într-un mod ce poate fi inhibant, la Premiul Nobel. De exemplu, Sorescu, din care am tradus, are texte perfect traductibile și inte­li­gibile de către un cititor străin, dar și La Lilieci. Un scriitor se gândește în primul rând la opera lui. //

Un premiu pentru cultura română

Magda Cârneci

Așa cum scriam și altădată, obsesia Pre­miului Nobel în cultura română este si­multan legitimă şi exagerată. Prea des cla­mată în dezbateri și in­terviuri, ea de­notă o lipsă internă de si­guranţă şi o dorinţă de a fi validat din afară. În plus, ea de­mon­strează ne­voia de iden­ti­ficare colectivă a ro­mâ­ni­lor cu câte un sim­bol sau o mascotă va­lo­ri­zantă. Cam ca la cam­pi­o­natul mon­di­al de fotbal. Dar un Pre­miu Nobel în­cununează în primul rând un scriitor, recunoaşte va­loarea unui univers literar individual şi mult mai puţin literatura naţională care-i stă în spate.

Faptul că există trei sau patru scriitori po­lonezi care au luat Nobelul nu în­seam­nă că literatura poloneză e de trei ori mai bună decât cea română, ci că mai mulţi scriitori polonezi au fost traduşi şi pro­movaţi intensiv în alte literaturi şi au fost recunoscuţi de comunitatea literară internaţională ca individualităţi pu­ter­ni­ce, unice, simptomatice pentru pro­ble­ma­­tica umană a locului şi timpului lor. Pe de altă parte, există mari scriitori, ca Is­mail Kadare de pildă, care nu au încă Premiul Nobel. Deși a locuit și scris mul­tă vreme în Franța, Kadare ar putea fi con­siderat că reprezintă literatura alb­a­neză, care, nici ea, nu are un Nobel, şi mă întreb dacă şi în Albania se manifestă o obsesie asemănătoare. Probabil că da.

În orice caz, e nevoie de o strategie te­na­ce de 20 de ani şi mai mult pentru a ajun­ge la un Premiu Nobel. E nevoie de tra­ducerea integrală a operelor unui scriitor în câteva limbi de circulaţie; de pro­mo­varea lui prin saloane şi târguri de carte naționale și regionale, prin conferinţe şi colocvii internaţionale; de integrarea lui în curricula lectoratelor de limbă şi cul­tură ro­mâ­nă răspândite prin lume; de do­narea de exemplare din cărţile res­pec­ti­vului au­tor spre redacţii de pu­blicații şi spre biblioteci uni­ver­si­tare şi publice din ca­pitale diverse; de ob­ţi­nerea câ­torva premii mai mici, dar care contează, în­tr-o ţară sau alta; de câ­teva cronici foarte bu­ne în presa cul­tu­rală cos­mo­po­lită (New York Review of Books, Times Literary Supplement, Le Monde etc.).

Cred că un început de strategie de acest tip a fost pus în funcţiune, prin ICR-urile din străi­nă­tate în timpul conducerii lui Horia-Ro­man Pa­ta­pie­vici, în le­gă­tură cu Nor­man Manea şi cu Mircea Cărtărescu, doi no­be­li­za­bili cu șanse reale. Faptul că Herta Müller a primit Nobelul în 2009 a surprins puțin cultura ro­mână și a pus-o într-o si­tuație am­biguă, încurcată, do­rind să-și asume in­di­rect literatura cu te­matică românească scrisă de o autoare de limbă germană și nereușind în în­tre­gime această asimilare.

Ca să mărim exponenţial şansa de a avea în viitor un Premiu Nobel (totalmente) ro­­mânesc, poate că în primul rând ar tre­bui să existe burse de creaţie, rezidenţe de un an sau doi ani, acordate de statul ro­mân, pe teritoriul României sau în afa­ră, unor scriitori români prolifici şi pro­miţători. Aşa cum procedează Canada sau Slovenia, de pildă, dar se pot da și al­te exemple. Pentru că există scriitori ro­mâni cu mare potenţial la ora actuală, dar care suferă de sărăcie şi de lipsă de timp pentru scris. A investi acum în scri­sul lor înseamnă a pune în funcţiune o strategie culturală inteligentă şi de lungă bătaie. Dar asta presupune o politică cul­turală generoasă şi lucidă din partea gu­vernelor care conduc România. Or, în ac­tualele circumstanţe politice, când bu­ge­tele pentru cultură, și de pildă bugetul ICR, se reduc de la an la an, guvernanţii re­duc, de fapt, cu tot atât șansele unui Nobel al României.

Am scris de mai multe ori despre ne­ce­sitatea unei strategii concertate pentru promovarea culturii române în lume prin numele ei de vârf. Evident că pro­gramul acestei strategii ar putea rezulta din intersectarea mai multor linii de ac­țiune: pe de o parte, autorii înşişi îşi cu­nosc cel mai bine interesul și și-l pro­mo­vează cât pot prin contacte personale; apoi scriitorii și traducătorii, jurnaliștii și intelectualii de origine română din dias­poră cunosc cel mai bine scena cul­turală străină respectivă și pot contribui la crearea unor rețele de influență; iar pe de altă parte, instituţiile sunt cele care trebuie să creeze o logistică inteligentă pen­tru a face să conlucreze ierarhiile cul­turale interne cu orizontul de aşteptare din ţările-ţintă şi cu cererea de pe piaţa editorială internaţională, care nu în­tot­deauna coincide cu piaţa internă şi cu ie­rarhiile ei. Trebuie aici să recunosc că lis­tele de autori români nobelizabili trimise în ultimii ani de Uniunea Scriitorilor din România, dar și de PEN Club Ro­mânia se suprapun în bună măsură cu ceea ce comunitatea literară inter­na­țio­nală a validat.

În spatele problemei Nobelului românesc ridicate cu regularitate în presă și acu­zând sistematic statul eu citesc o anu­mită confuzie: cea între un patriotism cul­tu­ral, care gândeşte încă în termenii unui voluntarism etatist, şi o dorinţă de com­petitivitate internaţională, care se în­te­me­iază pe mecanismele de cerere şi ofer­tă ale pieţei editoriale din restul lu­mii. Dacă ar fi mai mulți bani şi o voinţă po­litică constantă, nu ar fi atât de greu de găsit un numitor comun între aceste ten­dinţe. E nevoie de o viziune lucidă, po­­­zi­tivă și pe termen lung asupra pro­priei culturi, văzută în interrelaţie cu res­tul cul­turilor, iar nu ca un „obiect în si­ne“ static şi de neatins, care trebuie cu ori­ce preț premiat în străinătate. //

O metodă sigură

Nicolae Prelipceanu

Of, aud și aș citi, dacă n-aș evita, mereu jelania despre Nobelul care nu se acordă odată („O dată-n viață, doar o da­tăăă...“, zicea un cântec din veacul tre­cut, despre altceva, fi­reș­te) unui scriitor român. Odată (sic), acum câțiva ani, ieșind de la redacție (Viața Românească – no­ta mea, N. Pr.), am în­tâlnit o persoană feminină care m-a întrebat, ho­do­ronc-tronc, nu ești fe­ri­cit? Eu, care nici atunci n-aveam motive, i-am răs­puns tot cu o în­tre­bare, de ce?, iar ea, triumfătoare: a luat Herta Müler Premiul Nobel. Și într-adevăr îl luase. Nu am înțeles de ce ar fi trebuit să fiu eu fericit. Bravo ei și la mai mare, da­că se poate! Dar să faci din Premiul No­bel al unui scriitor, subliniez asta, o afa­cere națională mi se pare, totuși, o... cum să-i zic să nu se supere nimeni? Pre­miul Nobel se acordă unui scriitor (mă rog, și altora, dar pe noi ne doare scriitorul) pen­tru opera sa, pe care a scris-o, în cele mai multe cazuri, singur. Nu se duce la festivitatea de premiere de la Stockholm nici președintele Germaniei, nici can­ce­larul (sau cancelara, cum îi spunea, dezinvolt, o ziaristă re­cent) acelei țări, pentru că nu e treaba lor, cum nu e nici treaba altor țări, a Perului în cazul Vargas Llosa ș.a.m.d. Așadar, nu cred că instituțiile cul­tu­ra­le românești trebuie să în­treprindă ceva, doar n-o să facă lobby la Academia Suedeză pentru te miri ce mare scriitor român. Că sunt vreo câțiva. E treaba scriitorului să ajungă la nivelul la care suedezii din ju­riu, pe criterii strict estetice sau pe altele de-ale lor, să-l ia în colimator, cum se zicea pe vremuri.

Odată, în secolul trecut, a fost un caz pe care l-am putea rezuma plagiatul Eugen Bar­bu. Cum scriitorul era pe lista bună a partidului, acesta, adică Ceaușescu, n-ar fi intervenit, dacă nu s-ar fi făcut analize și sinteze distrugătoare prin reviste, dar și la o ședință, faimoasă în epocă, era prin 1978 dacă-mi aduc bine aminte, a Consiliului Uniunii Scriitorilor, astfel în­cât i s-a cerut tovarășului Barbu să-și ia un angajament. Și ce credeți că a de­cla­rat, în scris, în Contemporanul, dacă-mi aduc bine aminte, tovarășul Barbu? Nu am citatul original, era de tot hazul io­nescian sau de Gâgă (acesta fiind mereu prezent în paginile revistei pe care o con­ducea marele E.B.), să-și întărească (sau ceva de genul acesta) aportul personal la propriile scrieri. Adică să fie, cât de cât, original. De ce vă spun asta? Păi nu tot cam asta trebuie să facă și scriitorul ro­mân de azi? Dar să și găsească un culoar tematic de interes pentru toată lumea și mai ales pentru juriul din nord. Uitați-vă la Varujan Vosganian. A fost un scriitor pu­țin cunoscut ca atare până la Cartea șoaptelor. Credeți că scria mai prost înainte? Nu, dar subiectele nu treceau de un anume spațiu/perete bine cir­cum­scris. Cum a găsit tema primului genocid cunoscut, cel asupra armenilor, e drept, și cu o construcție și o scriitură deloc oa­recare, hop, au și sărit unii și alții să-l propună pentru Premiul Nobel. Și, cre­deți-mă, nu amicii lui au fost cei dintâi la isprava asta. Întâi, dacă-mi aduc bine aminte, a fost o asociație de scriitori din Israel, oameni care știu, din păcate, atât de bine ce e aia genocid, iar pe urmă țara de care ține etnia autorului, Ar­me­nia, și așa mai departe. E drept, după câ­te putem deduce, anual se depun la Aca­demia Suedeză câteva mii, dacă nu zeci de mii de nume de scriitori ca propuneri pentru Premiul Nobel. Sau poate că alții sunt mai puțin generoși cu propunerile și mai informați cu privire la șansele acestora.

Cât despre întrebarea „ce ar trebui să facă scriitorii români?“ ca să ia premiul, credeți că dacă aș ști v-aș spune? N-aș face chiar eu chestia aia care trebuie. Ui­te că, până la urmă, tot vă propun me­toda sigură: să-i intereseze pe cei care acordă Premiul Nobel. Dar oare trebuie într-adevăr să faci altceva decât să-ți vezi de opera ta și să nu te tot uiți după ce premii mai sunt și cine le ia? That is the question, vorba lui William Hamlet Shakespeare. //