Pe aceeași temă
Oricine a studiat istoria Războiului Rece ştie că NATO a simbolizat (şi a întruchipat cât se poate de concret) voinţa Occidentului de a rezista expansiunii sovietice. Mai mult, spre a relua titlul unei cărţi scrise de marele istoric Richard Pipes, filozofia NATO s-a bazat pe ideea că survival is not enough. NATO s-a născut în timpul Administraţiei Harry Truman, când Statele Unite se aflau în directă confruntare cu tot mai impertinentul imperialism stalinist. Se uită, uneori, faptul că doctrina Truman a fost formulată în perioada Războiului Civil din Grecia de un preşedinte democrat de pe poziţiile liberalismului anticomunist.
De la înfiinţarea sa, Alianţa a fost ţinta unor atacuri furibunde din partea propagandei dirijate de Kremlin şi susţinută de intelighenţia de stânga din Vest, autoîmbătată cu sloganurile cominformiste ale „luptei pentru pace“. De altfel, organul Biroului Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform) purta, în chip orwellian, numele, născocit chiar de Stalin, „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară“.
Iată că le cadavre bouge encore: diverse grupuscule radical-stângiste încearcă să conteste, prin demonstraţii gălăgioase, necesitatea existenţei NATO. Neostalinişti, anarhişti, troţkişti, postmaoişti, militanţi ai mişcărilor din ’68, ajunşi la vârsta pensionării, naţionalişti xenofobi, antiglobalişti, fani ai lui Chomsky, Negri ori Badiou şi alţi cruciaţi ai tuturor cauzelor pierdute strâng rândurile în această jalnică ofensivă.
La începutul anilor ‘90, preşedintele de atunci al Republicii Cehe, scriitorul disident Vaclav Havel, a publicat în trimestrialul Foreign Affairs un articol în care numea NATO o alianţă civilizaţională.
Obiectivele NATO s-au diversificat după colapsul Blocului Sovietic, în condiţiile războaielor de secesiune din fosta Iugoslavie şi ale atacurilor teroriste împotriva democraţiilor liberale. Vizita lui Barack Obama la Praga este menită să reafirme legătura dintre Statele Unite (principalul pilon al Alianţei) şi statele cândva sovietizate.
Întâlnirea dintre preşedintele Obama şi fostul preşedinte Havel are, deci, o valoare mai mult decât protocolar-simbolică. Traian Băsescu a făcut din participarea activă în structurile politico-militare ale NATO o direcţie prioritară a politicii externe româneşti.
Cum demonstrează Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică într-o excelentă carte, care urmează să apară la Editura Humanitas, despre viitorul dreptei româneşti în secolul XXI, şansele României într-o lume atât de turbulentă, tensionată şi imprevizibilă, precum cea de astăzi, depind de consecventa participare în structurile NATO şi UE.
