Pacepa. Scenariile Securității (2)

Madalin Hodor | 16.03.2021

Cazul Pacepa expune o dispută recurentă şi de profunzime, care priveşte tematica mult mai largă a deconspirării Securităţii şi a „războiului pe memorie”.

Pe aceeași temă

În jurul documentelor despre Mihai Pacepa care se găsesc în arhiva CNSAS există două mari tabere: cea care le contestă şi cea care le creditează fără discernământ. Există şi un amestec între cele două curente, dar acestea sunt cele principale. Ca observaţie generală trebuie spus că abordarea „pro” sau „contra” nu este nicidecum legată exclusiv de Pacepa, ci este o dispută recurentă şi de profunzime, care priveşte tematica mult mai largă a deconspirării Securităţii şi a gestionării trecutului recent. De fapt, este o dispută în plină desfăşurare (deşi termenul de „război pe memorie” ar fi mai potrivit) legată de modalitatea în care înţelegem să ne gestionăm trecutul.

Ce să credem?

Dacă se vorbeşte despre Pacepa în termenii de „erou” sau „trădător” este şi pentru că, în general, despre subiectele care ţin de temele enunţate se vorbeşte în „alb” şi „negru”, cu partizanatele şi radicalismele de rigoare. Unul dintre principalele motive este, în opinia mea, acela că societatea românească nu este nici pregătită, nici suficient de matură încât să aibă o discuţie serioasă. Altul este că nici nu îşi doreşte discuţia, ea riscând să fie o ameninţare pentru zona de confort construită în ultimii 30 de ani.

Nu este nici locul, nu este nici timpul să dezvolt subiectul şi vă asigur că este unul foarte vast şi dificil, dar cred că sunt utile nişte precizări, nu din altă pricină decât aceea de a nu pierde timpul cititorilor şi a evita comentariile, care de regulă urmăresc aceeaşi rutină a canalizării discuţiei pe făgaşul cel ştiut şi comod.

Cea mai importantă ţine de fundamentul disputei, deci de chiar enunţul problemei. Or, tocmai acest enunţ este fals. Şi cine poate rezolva o problemă cât datele care i se dau sunt greşite? O poate rezolva cu rezultatul greşit. Este, aşadar, produsul anchetei interne declanşate de şefii Securităţii unul „fals” sau unul „real”? Sunt credibile miile de pagini de declaraţii ale celor peste 400 de ofiţeri de Securitate, activi şi în rezervă la data res­pectivă, chemaţi în faţa comisiei de anchetă? Cum le putem verifica?

Răspunsul la prima întrebare este că există declaraţii care nu au nimic de a face cu realitatea, care sunt rezultatul unor poliţe de plătit sau al unor răfuieli vechi între securişti şi există declaraţii care înfăţişează pe deplin realitatea. De exemplu, în prima categorie se înscrie aşa-zisul complot în vederea „suprimării” lui Nicolae Ceauşescu de către „cadrele de conducere” ale Direcţiei de Securitate şi Gardă. Chemat să spună ceea ce cunoştea despre subiectul Pacepa, un ofiţer de Securitate a relatat că i s-a povestit despre existenţa unui atare complot şi că dovada ar fi un raport care se găseşte în arhiva Direcţiei de Contraspionaj. Imediat, membrii comisiei de anchetă intră în alertă şi începe o amplă operaţiune de investigaţie. Este identificat autorul „teoriei”, fost adjunct al Direcţiei de Securitate şi Gardă, şi este chemat de urgenţă la audieri. Colonelul pune pe hârtie un raport de zeci de pagini, indicând numele unor ofiţeri din fosta şi actuala conducere a direcţiei implicaţi în „complot”. După câteva luni de investigaţii, concluziile sunt următoarele: colonelul a inventat situaţia, pornind de la o dispută personală şi pe fondul degradării stării sale de sănătate (a se citi că era pur şi simplu nebun). Raportul nu exista în arhivă, nimeni de la Direcţia de Contrainformaţii nu primise aşa ceva vreodată. Cum se întâmplă, exista un sâmbure de adevăr de la care se brodase povestea aiuritoare, anume că, nemulţumit că fusese pensionat anticipat, „organizatorul complotului” afirmase la un chef că „mai bine îi împuşcam (n.n. - conducerea superioară de partid) când am avut ocazia”.

Este doar un exemplu, mai sunt destule altele, mai greu de demontat, care ar putea duce la concluzia că tot ceea ce este consemnat în documentele anchetei este fals. Că nu este aşa se poate constata prin aplicarea celei mai simple metode din arsenalul oricărui istoric sau jurnalist: verificarea surselor şi confruntarea lor. Adică „săparea” în arhivă după persoanele menţionate, dosarele lor, faptele menţionate. Refacerea traseului unei informaţii, adică tot ceea ce ar fi putut face comisia de anchetă din 1978, dacă acesta ar fi fost scopul ei, şi cei care au scris despre subiect, dacă ar fi intrat vreodată în arhiva CNSAS. În urma acestui proces, care în general scapă din vedere celor care au scris despre subiectul „fuga lui Pacepa” bazându-se doar pe dosarul anchetei şi pe cărţile lui, rezultă o cu totul altă imagine. Cea despre care vorbeam. Unele informaţii sunt false, altele sunt reale, unele documente sunt credibile, altele, nu. Ceea ce se poate vedea în liniile urmărite de comisia de anchetă.

Două poveşti care nu au ţinut

Spuneam că în ancheta „fugii” lui Pacepa s-au urmărit trei linii principale, care urmau să se constituie în capete de acuzare împotriva lui: 1) că ar fi fost agent CIA încă din anii ’50; 2) că ar fi fost unul dintre principalii promotori ai corupţiei în aparatul de Securitate; 3) că ar fi fugit pentru că şi-a însuşit banii „afacerii Fokker”.

Pentru că este mult mai simplu, voi începe cu primul şi al treilea punct. Acuzaţia că Ion Pacepa ar fi fost recrutat de către CIA în anii ’50 porneşte de la unul dintre cele mai cunoscute şi răsunătoare eşecuri ale DIE în Germania Federală, anume arestarea şi judecarea ca „spioni” a maiorilor Constantin Horobeţ şi Ştefan Ciuciulin în anul 1958. Nu intru în detaliile acestei afaceri de spionaj sfârşite foarte prost pentru Securitate, căci despre ea s-a scris pe larg începând cu Mihai Pelin şi a sa reproducere a punctului de vedere al colegilor trădaţi de „Vintilă”. Ceea ce este relevant pentru subiect este că dată fiind prezenţa lui Mihai Pacepa acolo în calitate de „ataşat comercial”, în realitate ofiţer sub acoperire al rezidenţei din Frankfurt a DIE, şi dat fiind faptul că el s-a ocupat de negocierea eliberării şi aducerii celor doi ofiţeri înapoi în ţară, s-a încercat punerea eşecului în cârca lui. Mai precis, s-a căutat „dovedirea” faptului că deconspirarea celor doi a fost rodul legăturilor lui Pacepa cu serviciile de informaţii occidentale (CIA). Adus în 1978 în faţa comisiei de anchetă şi tentat cu promisiunea reintegrării între cadrele active ale DIE (fusese dat afară din Securitate, încarcerat şi ulterior ajunsese să lucreze la o fabrică de cărămizi), Constantin Horobeţ a spus exact ce doreau anchetatorii să spună şi l-a indicat pe Pacepa ca vinovat şi ca „spion american”.

Cu toate că era cea mai facilă şi acoperitoare explicaţie ce putea fi servită, ideea că Pacepa a fost agent CIA înainte de a fugi a fost abandonată. Pur şi simplu nu exista nicio dovadă, nici măcar una inventată, care să stea în picioare. Cu toată „bunăvoinţa”, incompetenţa celor doi, care au încercat să şantajeze o româncă pentru a obţine informaţii de la soţul ei (militar american), adevărată cauză a eşecului, nu a putut fi trecută în contul lui Pacepa. Piatra de temelie a teoriei, care trebuie spus că este vehiculată cu ardoare şi astăzi, a fost abandonată.

Cum repede a fost abandonată şi ideea că Pacepa a fugit cu banii „afacerii Fokker”. Documentele strânse arătau dincolo de orice dubiu altă realitate. Negocierile intraseră deja în impas cu mult înainte de fuga lui planificată, iar acest fapt nu se datora doar unor chestiuni concrete, adică cerinţelor nerealiste ale Bucureştiului şi posibilităţilor limitate ale lui Rolf Spitra, un afacerist cu reputaţie îndoielnică ales pentru a intermedia toată chestiunea, cât mai ales unei situaţii generale. Credibilitatea regimului de la Bucureşti, pe care se bazase întreaga perioadă de „relaţii fructuoase cu Occidentul”, intrase deja în declin. Şi odată cu ea şi disponibilitatea unor mari firme occidentale de a trata cu reprezentanţii DIE, cei care erau folosiţi de regulă pe post de „oameni de afaceri”. Practic, Pacepa nu avea cum să sară peste faptul că foştii parteneri occidentali nu mai înghiţeau povestea „disidenţei lui Nicolae Ceauşescu” şi nu mai erau dispuşi să tolereze încălcările flagrante de către acesta a acordurilor internaţionale privind drepturile omului (România semnase Acordul de la Helsinki în 1975).

Nici Nicolae Ceauşescu, nici Securitatea, dacă se poate vorbi de circumstanţe atenuante, nici ceilalţi lideri politici din Est, inclusiv cei sovietici, nu au înţeles niciodată, şi asta până în 1989, că respectivul acord nu era o simplă bucată de hârtie, un fel de concesie fără importanţă pe care o pot face Occidentului în schimbul unor relaţii economice profitabile. Astfel, Bucureştiul a fost incapabil să simtă şi să înţeleagă de unde veneau cu adevărat problemele, interpretând criticile şi ulterior condamnările şi sancţiunile pe tema încălcării drepturilor omului ca fiind o pură chestiune propagandistică, ba chiar o dovadă de rea-credinţă din partea Vestului.

Astfel, cu siguranţă eşecul „afacerii Fokker” avea în mică măsură de a face cu Pacepa sau cu partenerul său Spitra, cât mai curând anunţa începutul sfârşitului „epocii de aur” pe arena internaţională. Avea să fie şi sfârşitul „epocii de aur” a DIE, căci lipsiţi de posibilităţile politice deschise de bunăvoinţa Occidentului, „spionii” responsabili de „aport tehnologic” nu au mai avut acces la documente care puteau fi furate. Fuga lui Pacepa le-a dat o mare lovitură, dar închiderea porţilor şi începutul izolării politice a României lui Nicolae Ceauşescu a fost adevăratul capac.

Au continuat şi după 1978 practicile, dar cu parteneri economici şi politici din ce în ce mai dubioşi, adâncindu-se în afaceri mafiote şi corupţie endemică.

Asta, deşi în 1978 au încercat să spună că în regimul comunist existase un singur corupt: Pacepa. //

(Va urma)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22