Pe aceeași temă
La sfarsitul luni martie, administraţia Obama îşi anunţa noua strategie pentru Afganistan şi Pakistan. Deşi sunt state complet diferite, totuşi, amândouă sunt ameninţate de aceeaşi insurgenţă talibană, provenită din centura paştună (teritoriul neguvernat care traversează graniţa dintre Afganistan şi Pakistan), ceea ce obligă să gândim în termenii unui singur teatru de operaţiuni. Pe fond, Washingtonul propunea sincronizarea, împreună cu armata pakistaneză, a unor ample campanii de contrainsurgenţă al căror scop nu era doar stăvilirea ofensivei talibane, ci şi preluarea iniţiativei tactice prin modificarea decisivă a balanţei de putere în favoarea Kabulului şi a Islamabadului.
În ultimă instanţă, se urmărea crearea unei noi conjuncturi strategice, în defavoarea talibanilor, capabilă să le influenţeze radical opţiunile tactice; pe scurt, o presiune simultană pe două fronturi care să determine o implozie din interior a mişcării talibane. Pentru că, departe de a fi o mişcare omogenă din punct de vedere ideologic, insurgenţa talibană reprezintă „o confederaţie dezlânată de alianţe de conjunctură“ (David Kilcullen), formată în proporţie de 90% din luptători tribali „part-time“ şi cu o agendă majoritar locală. Se estimează că numai 10% dintre luptători formează nucleul ideologic dur al insurgenţei talibane. De aceea, Washingtonul mizează pe faptul că schimbarea echilibrului de putere ar putea determina fragmentarea mişcării talibane şi cooptarea celei mai mari părţi a inamicilor de astăzi.
Se încearcă o repetare a reţetei folosite de generalul Petraeus în Irak prin elaborarea unui regim complex de stimulente care să convingă elemente ale insurgenţei să abandoneze lupta de gherilă şi să devină parte a sistemului. Generalul Petraeus a înţeles, atunci, că nu poate merge pe o logică a eliminării totale a insurgenţei. Dimpotrivă, trebuiau create premisele reconcilierii, maximizând astfel potenţialul de cooperare şi cooptare a unei părţi a insurgenţei în sistem.
Astăzi ne aflăm doar la începutul fazei de implementare a noii strategii. Asistăm la o suplimentare cu 30.000 de soldaţi americani în Afganistan, în încercarea de a restabili controlul Kabulului asupra regiunilor paştune din sud-est. Concomitent, la presiunea Washingtonului, armata pakistaneză a declanşat o amplă ofensivă pentru a elibera regiunile tribale din nord-vestul Pakistanului de sub influenţa talibanilor. La 30 mai, zone cheie ale Văii Swat, precum şi oraşul Mingora, nucleul teritorial al insurgenţei talibane, au fost recucerite de armata guvernamentală.
Talibanii au ripostat prin organizarea unor atentate sinucigaşe în Lahore şi Peshawar, provocând câteva zeci de morţi şi răniţi. Pentru a înţelege mai bine toate aceste evenimente, revista 22 vă propune un dosar care analizează în perspectivă cele mai importante provocări pe care Occidentul le întâmpină în Pakistan şi Afganistan. //
După 11 septembrie 2001, Pakistanul a devenit cel mai important aliat al Statelor Unite împotriva grupărilor talibane şi a organizaţiei Al-Qaeda.
Pakistanul se află într-una dintre cele mai problematice zone ale lumii: este înconjurat de state instabile precum Afganistanul, Tadjikistanul şi-şi dispută cu India, din 1947, statutul provinciei Kaşmir. În cei 58 de ani de când există ca stat, Pakistanul a avut numeroase guverne militare, nu a reuşit să-şi impună controlul asupra Regiunilor Tribale Administrate Federal (FATA) şi a intrat într-o competiţie de înarmare nucleară cu India. Populaţia Pakistanului este de peste 176 de milioane de locuitori (locul 6 în lume), formată din mai multe etnii: punjabi 48%, paştuni 15,4%, sindhi 14,1%, sariaki 8,3%, muhagirs 7,5%. Cei mai mulţi dintre pakistanezi sunt musulmani (95% din totalul populaţiei, dintre care 75% sunt suniţi şi 20% şiiţi).
În 2001, Pakistanul nu se afla într-o situaţie de invidiat: era unul dintre puţinele state din lume care acordase sprijin Al-Qaeda şi recunoscuse regimul taliban de la Kabul. Pakistanul, supus unor sancţiuni impuse de SUA pentru efectuarea unor teste nucleare, era încercuit de coaliţia antiteroristă. India, aliat tradiţional al SUA şi inamic tradiţional al Islamabadului, acceptase să participe la războiul împotriva terorismului. La fel au procedat China şi Rusia. Cu excepţia Iranului, Pakistanul părea a fi înconjurat de inamici.
Trei mari puteri (SUA, India, China) s-au solidarizat pentru a elimina pericolul unui stat nuclear antisistem, care risca să le ameninţe securitatea.
Afganistanul a fost totuşi soluţia de a evada din încercuirea coaliţiei antiteroriste, pentru că Pakistanul putea oferi americanilor şi aliaţilor lor calea cea mai uşoară de a interveni pe teritoriul afgan şi care putea evita dependenţa exclusivă de rute ruseşti sau controlate de Kremlin (Asia Centrală) şi Iranul, care, din 1979, avea relaţii proaste cu Washingtonul. După cum preciza Nicholas Burns, fost subsecretar de stat pe Afaceri Politice din Departamentul de Stat, „Pakistanul şi Afganistanul aveau un rol decisiv pentru succesul în lupta împotriva terorismului global“.
Aflat într-o situaţie aproape fără ieşire, generalul Pervez Musharraf, devenit preşedinte printr-o lovitură de stat militară şi cunoscut pentru practicile nedemocratice, s-a transformat în aliat al americanilor, anunţând „o cooperare susţinută împotriva terorismului“. Alianţa cu Washingtonul s-a bazat pe un târg simplu: accesul la bazele militare din Afganistan şi democratizarea regimului politic intern în schimbul ajutorului financiar al SUA, al altor state şi instituţii finaciare internaţionale.
Comunitatea internaţională a creat trei planuri de asistenţă economică pentru Pakistan, denumite „planul A“ (împrumuturi de la Banca Islamică de Dezvoltare, Banca Mondială, Banca de Dezvoltare Asiatică), „B“ (ajutoare de la un grup de 11 state numit „prietenii Pakistanului“, care include SUA, China şi Arabia Saudită) şi „C“ (împrumuturi de la FMI). „Planul B“ a fost gândit pentru a fi aplicat în cazul eşecului lui „A“, iar „C“ dacă „B“ se dovedea neviabil. Sprijinul acordat de Washington a transformat Islamabadul într-unul dintre cei mai importanţi destinatari ai ajutorului financiar american din lume, cu sume care au crescut de la aproximativ 500 milioane de dolari, în 2002, la peste 1.000 milioane de dolari pentru 2008 şi primele luni ale lui 2009.
Un raport din 2006 menţiona că Pakistanul înregistrase progrese economice, în ciuda sărăciei persistente. Criza economică declanşată în 2008 a schimbat radical situaţia, iar în 2009, Pakistanul a intrat într-o „criză capitală“, după ce a epuizat soluţiile celor trei planuri. Un raport al Atlantic Council, din februarie 2009, menţiona că Islamabadul „se confruntă cu o situaţie economică şi de securitate extrem de dificilă care ameninţă atât Pakistanul, cât şi întreaga regiune“ şi aprecia necesitatea unui ajutor de urgenţă de 4–5 miliarde de dolari pentru a putea evita o criză economică majoră.
În lupta împotriva insurgenţilor pakistanezi, coalizaţi cu elemente ale Al-Qaeda şi talibane, Islamabadul a luat măsuri limitate, cu excepţia unei ofensive puternice declanşate la sfârşitul lui 2004, şi a fost ţinta acuzaţiilor preşedintelui Afganistanului, Hamid Karzai, care a declarat că „Pakistanul îi susţine pe militanţii protalibani şi încearcă să aducă în sclavie poporul afgan“. În 2009, s-a ajuns la o situaţie critică. Dennis Blair, directorul comunităţii de informaţii a SUA, avertiza că „guvernul pakistanez îşi pierde autoritatea asupra provinciilor de la frontiera de nord-vest şi are din ce în ce mai puţin control în zonele tribale autonome; chiar şi în cele mai dezvoltate şi stabile zone ale ţării, problemele economice şi performanţele reduse ale guvernării au radicalizat populaţia“.
În plus, Pakistanul s-a dovedit un partener neviabil al SUA şi în problema neproliferării nucleare, pentru că, în 2004, Washingtonul a acuzat Islamabadul că furnizează tehnologie nucleară Libiei, Iranului şi Coreei de Nord (state plasate de administraţia Bush în „axa răului“). Proiectul de democratizare a regimului din Pakistan presupunea ca Musharraf să renunţe la funcţia de comandat suprem al armatei (deţinută în paralel cu cea de şef al statului), asigurarea independenţei justiţiei, organizarea de alegeri libere şi respectarea drepturilor omului. În 2007, pentru a-şi putea păstra cele două funcţii, Musharraf l-a suspendat din funcţie pe preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi a declarat starea de urgenţă, în ciuda opoziţiei administraţiei Bush.
Zardari – o misiune imposibilă
Cea mai importantă provocare pentru guvernul Zardari nu este eliminarea insurgenţei talibane, ci recuperarea controlului asupra regiunilor paştune.
Alegerile din 2008, calificate de George Bush drept „un test important pentru angajamentul Pakistanului de a întreprinde reforme democratice“, s-au desfăşurat într-o atmosferă de violenţă după ce, în timpul campaniei electorale, principalul lider al opoziţiei şi contracandidat al lui Musharraf, d-na Benazir Butho, a fost ucisă. Partidul Poporului Pakistanez, reprezentant al opoziţiei, a câştigat alegerile, iar la 18 august 2008 l-a determinat pe Musharraf să renunţe la putere, prin declanşarea procedurii de impeachement. Asif Ali Zardari a devenit noul preşedinte al Pakistanului, ales printr-un scrutin democratic cu o largă majoritate, pe 5 septembrie 2008.
Mandatul lui Zardari a însemnat confruntarea cu prăbuşirea economiei (inflaţia a crescut de la 7,7%, în 2007, la 24,4% în 2008, potrivit CIA World Fact Book), necesitând o serie de demersuri pe lângă China, Arabia Saudită şi FMI pentru a obţine ajutoare financiare. Totodată, a trebuit să lupte împotriva insurgenţei care, în ultimele săptămâni, a ajuns foarte aproape de Islamabad. Singura performanţă a guvernării Zardari, după câştigarea alegerilor, a fost eliberarea de către armata pakistaneză din mâinele insurgenţei a oraşului Mingora, aflat la 100 de km de Islamabad, pe 24 mai 2009. Administraţia Zardari nu a reuşit să evite, însă, un împrumut de la FMI cu clauze extrem de constrângătoare.
De departe cea mai importantă provocare pentru guvernul Zardari nu este eliminarea insurgenţei talibane, ci recuperarea controlului asupra zonelor tribale şi asupra provinciei frontierei de nord-vest. Dacă, în 2001, grupările insurgente controlau doar două „agenţii“, Waziristanul de Sud şi de Nord, în primele luni ale anului 2009, acestea îşi extinseseră influenţa în întreaga FATA, în zone cheie ale provinciei frontierei de nord-vest, precum Valea Swat, avansând chiar la o distanţă de doar 70 de km de Islamabad. Numai în ultimele săptămâni, avansul insurgenţilor a dislocat o masă imensă de refugiaţi de peste 500.000 de civili.
În tot acest timp, politicile guvernului au oscilat între măsuri conciliante, în încercarea de a limita influenţa insurgenţei exclusiv la centura paştună şi expediţii militare sporadice de dispersare a gherilelor talibane.
În aprilie 2004, a fost încheiat Acordul de la Shakai, atunci când armata pakistaneză a acceptat toate condiţiile impuse de luptătorii talibani. Semnificativ este faptul că acordul a sporit legitimitatea insurgenţilor, recunoscând de facto autoritatea lor asupra comunităţilor locale. Ultima concesie majoră a Islamabadului în faţa militanţilor islamişti a fost consemnată la 13 aprilie 2009, când guvernul a acceptat instituţionalizarea Legii islamice (sharia) în Valea Swat. În tot acest timp, Islamabadul a eşuat în a-şi exercita autoritatea suverană în aceste regiuni. Privind în ansamblu, comunitatea internaţională se confruntă cu un imens deficit de guvernare, prin imposibilitatea de a controla teritoriile dispuse de-a lungul centurii paştune, care se întind de o parte şi de alta a liniei Durand (frontiera dintre Afganistan şi Pakistan), oferind grupurilor teroriste transnaţionale baze operaţionale ideale pentru a pregăti atacuri împotriva unor ţinte occidentale.
Generic, Paştunistanul oferă în sine şi o excelentă platformă de recrutare pentru insurgenţa talibană: în jur de 10 milioane de etnici paştuni, dispuşi de o parte şi de alta a unei graniţe imposibil de controlat. În plus, nu trebuie uitat faptul că FATA a constituit, în mod istoric, un spaţiu aparte (guvernat de un sistem de regulamente tribale codificat în 1848 şi revizuit în 1901 de către britanici), neintegrat în ordinea juridică a Pakistanului şi subordonat doar formal Islamabadului. Pentru prima dată de la proclamarea independenţei, în 1947, primele unităţi ale armatei regulate pakistaneze au pătruns în FATA abia în 2002.
Deşi astăzi se încearcă stimularea unor parteneriate locale, a unor alianţe cu structurile tribale din FATA sau din nord-vest, totuşi acestea au fost slăbite şi chiar decimate sub presiunea expansiunii militanţilor talibani. Chiar dacă, pe termen lung, se va reuşi crearea unor parteneriate cu populaţia locală, acest lucru va fi extrem de dificil din cauza impactului coroziv pe care aceste grupări l-au avut asupra structurilor de autoritate tradiţionale de-a lungul timpului.
În ultimă instanţă, configuraţia etno-geografică compactă a Pakistanului recomandă guvernului Zardari o politică agresivă de îndiguire. Succesul talibanilor a depins, în mare măsură, de capacitatea de a-şi mobiliza propriul grup etnic. La rândul său, preşedintele Zardari îi poate mobiliza pe punjabi şi celelalte grupuri etnice într-un efort de limitare a insurgenţei talibane la regiunile locuite de paştuni. //
Contrainsurgenţa în Pakistan
La 22 mai a.c., la presiunea Occidentului, armata pakistaneză a preluat controlul unor zone cheie din Valea Swat – nucleul insurgenţei talibane de pe teritoriul Pakistanului. Şi totuşi, greul de abia acum începe. Aspectul cel mai sensibil într-un astfel de conflict nu este eliminarea inamicului, ci decuplarea acestuia de populaţia locală. „Nu poţi distinge între un taliban şi un cetăţean normal. Regiunea este dens populată, iar teroriştilor le este foarte uşor să se ascundă“, declara generalul Sajjad Ali, ale cărui trupe tocmai ocupaseră porţiuni din Valea Swat. Ne aflăm, pe fond, în faţa unor adevărate competiţii pentru guvernare, în măsura în care fiecare parte se află într-o competiţie cu cealaltă, pentru a impune o structură de autoritate asupra populaţiei locale. Este, în mod fundamental, o problemă de exercitare a controlului, scopul ultim fiind câştigarea loialităţii şi obţinerea încrederii populaţiei. De aceea le este atât de uşor insurgenţilor talibani să devină „invizibili“, să se piardă în comunitate, să se amestece printre localnici.
Este o consecinţă directă a controlului pe care aceştia îl exercită asupra comunităţii, prin violenţă şi teroare. Nimeni nu va îndrăzni să trădeze pentru că toţi sunt conştienţi de un adevăr empiric: talibanii sunt cei care vor rămâne aici, atunci când, în cele din urmă, armata se va retrage. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, armata s-a retras întotdeauna. Tocmai aceasta este eroarea pe care armata pakistaneză a făcut-o din 2002 şi până astăzi. Tendinţa sa este aceea de a avansa în interiorul unor vaste zone populate, de a elimina cât mai mulţi militanţi insurgenţi cu putinţă şi apoi de a se retrage imediat. Pentru ei, securizarea teritoriului recent eliberat, prin menţinerea unei prezenţe militare permanente care să protejeze comunitatea locală, nu este o prioritate. În acest fel, este doar o problemă de timp până când insurgenţii îşi vor restabili controlul asupra unor comunităţi lipsite de protecţie.
Irakul ne-a arătat că, „în cele din urmă, oamenii îi tolerează pe extremişti în mijlocul lor nu pentru că le acceptă agenda, ci pentru că sunt intimidaţi prin teroare. Anularea puterii extremiştilor presupune îndepărtarea capacităţii lor de intimidare“, crede Andrew Exum, un reputat expert în probleme de contrainsurgenţă. Populaţia tinde să se orienteze, în general, spre forţele care îi oferă un anumit grad de protecţie şi siguranţă. În cele din urmă, numai forţele care reuşesc să ofere securitate populaţiei primesc drept recompensă colaborarea acesteia. Este exact ce a reuşit generalul Petraeus în Irak, după 2007. Dimpotrivă, atunci când avem de a face cu o serie de semnale contradictorii din partea forţelor care încearcă să-şi impună autoritatea, se instalează haosul. În mod tradiţional, după 2002, statul pakistanez a demonstrat o anumită schizofrenie, oscilând între expediţii militare sporadice întreprinse împotriva talibanilor, la presiunea Washingtonului, şi politici conciliante de abandonare totală a regiunilor tribale în mâinile insurgenţilor. Pentru a învinge insurgenţa, centrul trebuie să asigure securitatea zonelor de periferie, adoptând o filozofie operaţională de tipul „curăţă, menţine şi construieşte“. Nu există o cale de mijloc.
Problema de fond o constituie faptul că armata pakistaneză consideră India ca fiind inamicul său principal. Până când comunitatea internaţională nu va reuşi modificarea acestei percepţii, va fi poate imposibil să determine Islamabadul să desfăşoare operaţiuni de contrainsurgenţă care să răspundă imperativului protejării comunităţilor şi populaţiei locale. În aceste condiţii, experţii recomandă reorientarea asistenţei financiare occidentale dinspre armată spre forţele de poliţie. Poliţia este singura forţă de securitate din Pakistan care nu are un interes în perpetuarea conflictului cu India sau în orientarea forţelor către India. În plus, poliţia se concentrează numai pe securitatea internă şi ordinea publică. Protejarea împrejurimilor, menţinerea domniei legii, toate acestea sunt activităţi naturale ale poliţiei. //
Două state, un teatru de operaţiuni
Revista 22 a realizat, în exclusivitate, un interviu cu Bruce Riedel, un prestigios expert în contrainsurgenţă de la Brookings Institution. Fost analist al CIA, cu o solidă expertiză în problematica Asiei de Sud, Riedel este cel care, la începutul anului, la nivelul administraţiei Obama, a fost responsabil cu coordonarea procesului de reevaluare a strategiei pentru Afganistan şi Pakistan.
Este posibil ca Pakistanul să devină un stat nuclear falimentar?
Cred că situaţia din Pakistan este extrem de periculoasă. Ameninţarea reprezentată de adepţii Jihadului, formalizată prin alianţa dintre talibani şi reţeaua Al-Qaeda, nu se mai limitează de mult în mod exclusiv la centura tribală: există posibilitatea reală ca aceasta să se extindă în centrul Pakistanului, în Punjab, în marile oraşe Karachi şi Lahore, afectând chiar şi Islamabadul. De asemenea, este posibil să vedem, în viitorul apropiat, o preluare în forţă a statului pakistanez de către forţele extremismului militant.
Nu este un pericol iminent, cu siguranţă nu este inevitabil, dar este o posibilitate reală de care întreaga lume ar trebui să fie conştientă. Pakistanul este deja extrem de instabil.
Dacă ar fi deturnat de către militanţii islamişti, Pakistanul s-ar putea transforma într-o industrie a Jihadului protejată de arme nucleare: o bază operaţională cu un potenţial de recrutare imens, un paradis Al-Qaeda şi al grupării teroriste Lashkar-e-Taiba, ai cărei membri sunt autorii atacurilor de la Mumbai, la care se adaugă arsenalul nuclear cu cea mai rapidă rată de dezvoltare
din lume. Pe scurt, un stat colonizat de adepţii Jihadului în Pakistan ar fi cea mai gravă ameninţare de securitate pe care lumea a cunoscut-o de la sfârşitul Războiului Rece până azi. De aceea, este esenţial să lucrăm împreună cu guvernul civil de la Islamabad pentru a stabiliza situaţia.
Strategia regională a administraţiei Obama prevede explicit sintagma „2 state, un singur teatru de operaţiuni“. Ce înseamnă acest lucru?
Este o recunoaştere a faptului că, deşi avem două state diferite, fiecare cu o istorie proprie, cu instituţii politice distincte, totuşi viitorul lor devine din ce în ce mai intercondiţionat, pe fondul unor ameninţări comune generate de alianţa dintre Al-Qaeda şi talibani. Războiul din Afganistan este în mare parte coordonat din Pakistan. În plus, stabilizarea Afganistanului nu poate fi realizată fără stabilizarea Pakistanului, în timp ce stabilitatea Pakistanului va fi mult mai greu de obţinut fără o stabilizare prealabilă a situaţiei din Afganistan. Strategia administraţiei Obama ţine cont de aceste realităţi tactice, recomandând o abordare integrată pentru cele două state: desfăşurarea simultană a două campanii de contrainsurgenţă capabile să înfrângă ofensiva extremiştilor, printr-o schimbare fundamentală a balanţei de putere în teatrul de operaţiuni.
Este oare posibilă o reconciliere cu acea parte moderată a mişcării talibane, după modelul aplicat de generalul Petraeus în Irak?
Perspectiva cooptării unei părţi a insurgenţei ar putea deveni realitate, dar numai atunci când iniţiativa strategică nu va mai aparţine talibanilor, când balanţa de putere se va înclina decisiv în favoarea coaliţiei antitalibane. Atât timp cât talibanii cred că ei câştigă, nu vom vedea fisuri sau dezertări spectaculoase în rândul insurgenţilor, nu vom putea să îndepărtăm acele straturi conjuncturale şi cooptabile ale insurgenţei. Este greu de crezut că talibanii vor fi interesaţi să negocieze atât timp cât au impresia că întreaga conjunctură le este favorabilă. Dar dacă reuşim să recuperăm iniţiativa în teatrul de operaţiuni, atunci s-ar putea să descoperim că mişcarea talibană are numeroase fracturi în interior. Suplimentarea numărului de trupe americane din Afganistan, cu aproape 30.000 de militari, tocmai acest lucru îşi propune – să elimine avantajul strategic al forţelor talibane şi să speculeze fisurile insurgenţei pentru a o slăbi şi, în cele din urmă, a o dezagrega.
Care ar trebui să fie măsurile imediate ale guvernului Zardari?
Priorităţile imediate ale Islamabadului ar trebui să fie securizarea nucleului teritorial strategic al Pakistanului (zona de heartland), îndiguirea ofensivei militanţilor extremişti şi desfăşurarea unei campanii de contrainsurgenţă într-o logică de tipul „curăţă, menţine şi construieşte“. Pentru Occident, Pakistanul rămâne o provocare cu o miză specifică: modificarea orientării strategice a statului pakistanez, care, încă din primul moment al naşterii sale, a rămas obsedat de India, considerată şi astăzi ameninţarea existenţială pentru securitatea Pakistanului. Trebuie să ajutăm societatea pakistaneză să înţeleagă că principalul inamic pentru libertăţile sale vine din interior, dinspre grupările extremiste situate în regiunile tribale. Modificarea acestei percepţii nu se va petrece peste noapte, dar este crucială nu doar pentru stabilitatea Asiei de Sud, ci şi pentru pacea şi securitatea internaţională.
Pe de altă parte, Islamabadul a neglijat în mod repetat prosperitatea regiunilor de frontieră, considerându-le provincii de mâna a doua. Depinde numai de statul pakistanez să corecteze acest deficit. Ceea ce putem face noi însă este să încurajăm Islamabadul în această direcţie, să oferim asistenţă economică pentru reconstrucţia acestor regiuni. Infrastructura economică a zonelor tribale este atât de slabă, încât şi cea mai redusă asistenţă economică va avea un impact considerabil. Pe termen lung, dezvoltarea unei infrastructuri de guvernare eficiente în Afganistan şi Pakistan este esenţială pentru înfrângerea insurgenţei islamice.
Poate Occidentul să influenţeze decisiv opţiunile armatei pakistaneze?
Voinţa politică a armatei pakistaneze de a acţiona decisiv împotriva insurgenţilor rămâne neclară. Armata este cea care, din 1999 până în 2008, i-a sprijinit în mod neoficial pe militanţii insurgenţi. De aceea este esenţial să ajutăm actualul guvern să restabilească controlul civil asupra mecanismelor interne ale statului pakistanez. Armata este o instituţie cu o influenţă foarte puternică în Pakistan: este cel mai mare proprietar de pământuri şi totodată cel mai mare angajator. Însă trebuie să fim realişti: capacitatea Occidentului de a influenţa opţiunile armatei pakistaneze este foarte limitată. În plus, aceasta are un imens capital de presiune asupra operaţiunilor NATO din Afganistan: 80% din sistemul de aprovizionare al Alianţei se desfăşoară prin portul Karachi. Pur şi simplu Alianţa nu are la dispoziţie alte opţiuni geografice decât posibilitatea de a oferi Rusiei sau Iranului controlul liniilor sale de aprovizionare. Dacă Occidentul încearcă să-şi atingă obiectivele prin presiuni, vom descoperi că acestea funcţionează în ambele direcţii.
Cuvinte cheie:afganistan,pakistan,pastune,insurgenta,SUA,terorism
