Pavel Câmpeanu şi Securitatea

În 2002 apărea, la Editura Polirom, volumul Ceauşescu, anii numărătorii inverse, semnat de Pavel Câmpeanu, o carte socotită încă de la publicarea unor fragmente, inclusiv în revista 22, ca esenţială în înţelegerea comunismului autohton, întrucât ea îmbină mărturia unei experienţe directe cu analiza teoretică a expertului. Pavel Câmpeanu a făcut parte din UTC în perioada în care Partidul Comunist se afla în ilegalitate şi a fost închis în penitenciarul special de la Caransebeş, în anii ‘40, odată cu mulţi dintre cei care aveau să devină liderii comunişti ai României: Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu. După 1944, Câmpeanu lucrează ca activist în secţia de relaţii externe a CC şi este omul de legătură cu liderii Partidului Comunist Grec, instalaţi conspirativ la Bucureşti. Pune punct carierei sale politice în aparatul comunist în anii ‘50 şi, prin articolele sale şi cărţile publicate sub pseudonim în Occident, se înscrie printre criticii duri ai sistemului. Trilogia sa apărută în SUA,  în anii ‘80, The Syncretic Society, The Origins of Stalinism şi The Genesis of the Stalinist Order, a reprezentat una dintre puţinele critici din interior aduse sistemului şi, prin eşafodajul ştiinţific, o continuare a analizelor făcute de Djilas pentru anii ‘60 şi ‘70.

E de la sine înţeles cum Pavel Câmpeanu, inclus iniţial sistemului, din convingere, distanţat ulterior şi devenit un critic acerb al lui, devine pentru organele de Securitate un obiectiv extrem de important. Dar Câmpeanu nu primeşte nicio filă din propriul dosar în timpul vieţii. Îi revine fiului său, Gheorghe, „misiunea“ de a solicita neobosit dosarul, din care, în fine, CNSAS îi furnizează, în urmă cu doi ani, câteva mii de pagini, dar numai pentru anii 1980-1982. Restul? Mister. Pentru o persoană de anvergura lui Câmpeanu este exclus ca urmărirea să fi început în 1980 şi să se fi terminat în 1982. E posibil ca unele persoane din saga consemnată de Securitate în acest caz să fie încă persoane publice importante (pe una dintre ele o găsiţi totuşi în filele predate de CNSAS) sau ofiţeri activi.

Dosarul de Securitate al lui Pavel Câmpeanu

de Gheorghe Câmpeanu

Niciunul dintre turnători nu s-a ridicat la „înălţimile ameţitoare de performanţă“ ale lui „Ignat“, informatorul din dosarele întocmite de Securitate lui Pavel Câmpeanu. „Ignat“ este Gheorghe Magheru, director general în MAE.

Deşi a încercat să se prevaleze de prevederile Legii 187/1999, până la sfârşitul vieţii sale, în noiembrie 2003, tatălui meu nu i s-a oferit posibilitatea de a-şi consulta dosarul de urmărire informativă. Neavând cum pătrunde în tainele propriului trecut, îngropate în documentele secrete din arhive, el nu a putut să constate cât de oneros şi intrusiv a fost efortul organelor represive de a-l supraveghea. Şi, din nefericire (sau poate dimpotrivă?!), nu a avut nici revelaţia adevăratei identităţi a delatorului din imediata lui proximitate. Demersul acesta de neinvidiat a devenit în mod implicit misiunea mea şi a surorii mele, Vera Câmpeanu. Lectura dosarelor tatălui meu (nu în mică măsură şi despre mine) mi-a pus serios sub semnul întrebării iluziile în legătură cu viabilitatea unei detaşări exclusiv analitice. Deşi cred că nu greşesc „prezicând“ cum ar fi reacţionat tatăl meu la informaţiile ascunse în dosar, nu pot şti (şi nici nu doresc să fac speculaţii) dacă el ar fi decis să le facă publice. Povara acestei hotărâri, defel simplă, a revenit în mod implicit subsemnatului.

Consider util să-i previn pe cei care plănuiesc să deschidă această veritabilă cutie a Pandorei că o astfel de decizie implică atât responsabilităţi, cât şi riscuri deseori greu previzibile.

Singura virtute a acestei experienţe a fost una al cărei impact cathartic nu poate fi minimalizat. Prin prisma dezvăluirilor din dosar, mă simt extrem de privilegiat că nu am fost nevoit să trăiesc oroarea descoperirii cuiva foarte apropiat printre colaboratorii Securităţii. Necunoscând la vremea evenimentelor sursa informaţiilor căzute în mâna Securităţii şi cu repercusiuni atât de ameninţătoare pentru familia Câmpeanu, nu ar fi fost exclus ca suspiciunile mele să se răsfrângă atunci asupra unora dintre prietenii mei.

Totodată, parcurgerea documentelor m-a confruntat cu un subiect ce nu se poate sustrage puseurilor de incertitudine: care sunt responsabilităţile cuiva intrat în posesia unor astfel de informaţii şi, mai ales, faţă de cine? Mă simt obligat să mărturisesc că aceste rânduri nu ar fi apărut fără insistenţele surorii mele şi ale celor apropiaţi. Deşi ancheta Securităţii era centrată pe activităţile lui Pavel Câmpeanu, în paginile dosarului cazurile noastre se suprapun în suficientă măsură.

Asumându-mi rolul povestitorului şi în numele tatălui meu, în mod inevitabil, prezenţa mea în această relatare capătă o pondere mai mare decât participarea mea la evenimentele acelor ani1. Prezenta selecţie a revelaţiilor din dosarul (evident incomplet) al tatălui meu ar putea eventual deveni preambulul unui studiu mai detaliat al acestei „cronici de familie“. Pentru moment, iată cum s-a derulat urmărirea informativă a lui Pavel Câmpeanu şi tabloul propensiunilor de agent provocator ale celui infiltrat docil, dar foarte competent în preajma sa.

Obiectivul „Pavo“

În luna octombrie 2006, CNSAS mi-a pus la dispoziţie 7 volume de documente dedicate urmăririi informative a lui Pavel Câmpeanu. Majoritatea acestor documente sunt legate de o acţiune intensă de supraveghere a lui, a familiei sale, precum şi a unui cerc de prieteni şi cunoscuţi, desfăşurată în anii 1980–19822. Conform consemnărilor din interior, dosarul a fost deschis la 30 iunie 1980 şi închis la 20 decembrie 1982. Prin corelarea unor informaţii apărute în ultimii ani în presă şi în cărţi dedicate mecanismului poliţiei politice, am găsit suficiente indicii conform cărora au existat şi alte operaţiuni de urmărire informativă a lui Pavel Câmpeanu decât cele documentate în acest dosar (înainte, concomitent şi după închiderea acestei investigaţii).

Miile de pagini dactilografiate sau olografe poartă adesea menţiunea „strict secret“ şi însemnul diverselor departamente ale Securităţii. Documentele din dosar sunt de câteva categorii: planuri de măsuri; rapoarte şi sinteze ale ofiţerilor însărcinaţi cu declanşarea anchetei şi executarea planurilor de măsuri (purtând şi comentariile sau ordinele superiorilor); rapoarte detaliate scrise de informatori (în special unul) înrolaţi şi dirijaţi de diversele departamente ale Securităţii; câteva denunţuri voluntare; sute de fotocopii ale corespondenţei dintre membrii familiilor Câmpeanu, Steriade cu prietenii şi cunoscuţii lor (sau între aceştia), cu contactele academice din SUA şi ţări vest-europene; fotocopii a numeroase comunicaţii în scris dintre diversele departamente, cu adnotări şi dispoziţii ale ofiţerilor superiori şi ale unor membri de vârf din ierarhia Securităţii şi Ministerului de Interne; note despre interogatoriile luate surorii mele Vera Câmpeanu, Ştefanei Steriade şi subsemnatului; numeroase rapoarte de filaj al obiectivelor principale, dar şi al altor persoane perfect „nevinovate“; transcrieri de convorbiri telefonice interceptate; transcrieri de conversaţii înregistrate prin „mijloace T.O.“. Vasta majoritate a documentelor conţin date legate de perioada anilor 1980–1982, dar şi informaţii din anii 1968–1973 sau 1984.

Desigur, printre cei care se bucurau de atenţiile sporite ale Securităţii erau adeseori beneficiarii involuntari (şi inocenţi) ai unor circumstanţe nefericite sau ai unui hazard perfect aleatoriu. Nu rareori, simpla menţionare a prezenţei lor în preajma lui Pavel Câmpeanu de către informatori sau „filaj“ ducea la punerea sub urmărire a unor persoane pe cât de diverse, pe atât de neimplicate în activităţi subversive.

O dimensiune aberantă a acestui efort multidirecţional de urmărire informativă este prezumţia conform căreia, cu cât mai importantă este ţinta anchetei, cu atât mai larg trebuie să fie întins năvodul operativ. Această obsesie produce date deseori eronate sau, în cel mai bun caz, lipsite de semnificaţie în raport cu angoasele instituţionale care au declanşat investigaţia. În esenţă ineficient, acest puseu de inclusivitate eşuează într-o serie de eforturi duplicate şi o cacofonie de date inutile.

Pe lângă numeroase erori factuale şi deformări premeditate, ofiţerii Securităţii introduc în rapoartele către superiori şi elemente de totală ficţiune, unele mai absurde decât celelalte. Merită remarcată frecvenţa inferenţelor antisemite care colorau acele dări de seamă operative. Deşi a reuşit să obţină o mare cantitate de informaţii despre Pavel Câmpeanu şi cercul său, rezultatul a fost un eşec major. În final, ei nu au putut să afle niciodată nici pe ce cale reuşea tatăl meu să scoată din ţară textele de analiză a stalinismului, nici pseudonimul sub care le publica în SUA.

Anchetă, poliţie politică şi delaţiune

Oficial, lansarea anchetei despre Pavel Câmpeanu este provocată de o serie de informaţii pe care Securitatea le obţine în februarie–martie 1980 de la sursa „Ignat“. Din notele ofiţerului aflăm că acel informator le-a relatat cum, încă din 1977, „Pavo“ (numele de cod dat de Securitate lui Pavel Câmpeanu, n.r.) încercase să-l „atragă la traducerea unor materiale“ în limba engleză, în care acesta „critica politica partidului nostru la nivelul deciziei“ şi pe care intenţiona să le scoată pe căi neoficiale din ţară în scopul publicării sub pseudonim în SUA. Ignat adaugă că Pavo trimisese deja unele texte în afara ţării, unde urmau să apară curând. Apoi, el descrie legăturile lui Pavo cu „grupul din New York“, tot în cuvintele ofiţerului, un „grup de emigranţi români de naţionalitate evrei, care sunt în contact cu organele americane de informaţii“. Grupul respectiv este compus din Gheorghe Câmpeanu (fiul lui Pavo), soţii Andrei şi Maria Derevenco, Maria Iosifescu, Donca Steriade şi tatăl acesteia, doctorul Mircea Steriade, iar membrii săi aveau ca numitor comun afilierea cu IRC. Cronicarul securist menţionează că „în ţară Pavo are un cerc de relaţii care prezintă interes“. Tot de la Ignat, raportorul află că fiica lui Pavo, Vera Câmpeanu, are relaţii strânse cu diplomaţi de la Ambasada Spaniei, prin al cărei curier diplomatic ţine legătura cu grupul din New York. Persoana care îl asista şi sprijinea pe Pavo în redactarea textelor duşmănoase şi menţinerea corespondenţei cu Occidentul era Ştefana Steriade.

Recomandarea de a-l pune sub urmărire informativă pe Pavel Câmpeanu este făcută de şeful Securităţii Municipiului Bucureşti (col. Dănescu Gheorghe) şi de adjunctul său (col. Stancu Aurel). Ostilităţile sunt orchestrate de Direcţia III, UM 0800, iar cel însărcinat cu conducerea întregii operaţiuni este col. Martinescu, pseudonimul operativ al col. Nedelea C-tin.

Percheziţii secrete

Primul plan de măsuri (30 iunie, 1980) „pentru stabilirea activităţii duşmănoase pe care o desfăşoară Pavo“, „cunoaşterea conţinutului materialelor destinate să ajungă în exterior“ şi „interceptarea canalului de legătură folosit“ descrie mijloace de urmărire informativă şi tehnico-operative. Asul din mânecă, Ignat, avea să fie „dirijat“ pe lângă Ştefana Steriade, căreia urma printr-o „variantă pusă de acord cu noi... să-i întărească convingerea“ că el nu declarase organelor de Securitate nimic despre activitatea grupului din New York sau a lui Pavo; tot Ignat trebuia amplasat şi pe lângă Pavo în scopul „purtării unei discuţii în detaliu despre grupul de la New York“; o altă misiune a lui Igant, în baza unui instructaj prealabil, era să-i contacteze pe Maria Iosifescu şi soţul său american în timpul vizitei acestora la Bucureşti în luna august 1980; în sfârşit, Ignat urma să fie dirijat şi pe lângă Vera Câmpeanu, pentru „a stabili procedeul de comunicare prin curierul diplomatic între grupul din New York şi relaţiile acestora din ţară“. La capitolul T.O., se dispune amplasarea sistemelor de interceptare a convorbirilor şi corespondenţei celor suspectaţi, precum şi „percheziţii secrete“ la domiciliul lui Pavo. Planul este aprobat de şeful serviciului (Banc Ioan), iar de executarea lui răspunde acelaşi Nedelea C-tin. Dispoziţiile planului pun în mişcare o operaţiune care se derulează cu viteză crescândă.

Surse şi agenţi

Ignat îşi începe noua carieră conform instructajului şi, în prima notă informativă (26 aprilie, 1980), descrie vizita la Ştefana în timpul spitalizării tatălui meu. Redă scrupulos toate amănuntele conversaţiei şi cum a reuşit să canalizeze discuţia spre adevăratul obiectiv: „Eu am simulat surpriza în legătură cu boala lui Câmpeanu, arătându-mă îndurerat de cele aflate“. Abia peste două luni, el îl contactează pe Pavo, cu care începe un lung şir de întrevederi şi discuţii (şi tot atâtea rapoarte informative) care se întind pe parcursul următoarelor 18 luni. Angrenat în acest dispozitiv, Ignat devine pivotul, instrumentul cheie al acţiunilor multidirecţionale de urmărire informativă. El debutează cu obedienţă ca sursă, acceptând apoi rolul agentului provocator şi chiar cel de participant la acţiuni de diversiune pe care Securitatea le întreprindea împotriva lui Pavo. Misiunea lui consta în obţinerea de informaţii privitoare la progresul făcut de Pavel Câmpeanu în elaborarea textelor, la identificarea modului prin care reuşeşte să le scoată din ţară şi la depistarea celor care facilitează acest gen de „contrabandă“.

Pe gaura cheii

Pentru deghizarea intenţiilor sale, Ignat trebuia să câştige încrederea lui Pavo, pretinzând că, fiind strâmtorat financiar, are nevoie de surse suplimentare de venit. Prin acel subterfugiu, el avea sarcina să creeze posibilitatea ca tata să-şi reînnoiască invitaţia făcută în 1977 de a-l asista la traducerea în engleză a textelor sale. În notele informative pe care Ignat le înmânează Securităţii la „Casa Bulandra“, el comunică absolut tot ce-i cade sub ochi, tot ce aude, dovedind un remarcabil dar al detaliului.
Versatil şi zelos, Ignat participă cu o dexteritate uimitoare şi în continuă evoluţie la numeroase faze ale operaţiunilor informative şi de diversiune plănuite de Securitate împotriva lui Pavo. Graţie lui, elemente ale conceptelor şi metodologiei proprii analizei stalinismului din textele tatălui meu ajung în mâinile celor care vegheau la viitorul luminos al ţării. La ordinele Securităţii, Ignat nu pregeta să execute perfect indicaţiile care să permită efectuarea de percheziţii secrete. În timpul unui sejour al lui tata la Sinaia, el apare inopinat la vila unde stătea acesta şi, conform coordonării logistice din instructaj, se oferă să-l plimbe cu maşina sa prin diverse alte localităţi de pe Valea Prahovei. Nu omite să menţioneze în nota informativă ce a observat când a făcut turul vilei: „Ajuns în dormitor, mi-a sărit în ochi, orientată spre Răsărit şi fereastră, masa de lucru şi maşina de scris cu numeroase foi întoarse cu fundul în sus. Maşină modernă, mică, portabilă, de plastic. Ducându-mă la baie l-am văzut pe Câmpeanu încuind uşa dormitorului“.

Turnătorul zelos

În distribuţia numelor fictive ale informatorilor înrolaţi în ancheta „Pavo şi alţii“, apar, pe lângă Ignat, codurile „Sorin“, „Solomon“, „Gorun“, „Lascu“, „Alexandru“ şi „Silvia“ (despre identitatea unora am anumite bănuieli neverificate). Niciunul nu se ridică însă la înălţimile ameţitoare de performanţă ale lui Ignat. Prestaţia acestuia depăşeşte considerabil atât cadrul misiunii, cât şi aşteptările ofiţerilor care îl dirijau. Informaţiile furnizate de el au calitatea exhaustivă a imaginilor luate cu un aparat de filmat. Rapoartele lui abundente nu exclud nimic, de la detalii anodine până la descrierea dezbaterilor teoretice cu tatăl meu. Cu sârg şi precizie, Ignat descrie amplasarea mobilierului, culoarea pantofilor, expresia facială, starea de spirit, remarcele nemăgulitoare la adresa regimului sau subtilităţile conceptuale ale diverselor discuţii la care participă sau numai asistă. Ignat nu omite să menţioneze fără excepţie numele celor care îl vizitează pe Pavel Câmpeanu, făcându-le tuturor celor care au neşansa de a se încrucişa cu el un mic portret ad-hoc. Conversaţiile avute cu tatăl meu sau Ştefana sunt reproduse pe sute de pagini, cu o fidelitate şi un lux de amănunte de-a dreptul stupefiante. Dacă stilul acelor relatări este unul lipsit de calităţi estetice, nu trebuie ignorată calitatea terapeutică pe care acest exerciţiu pare să i-l ofere lui Ignat. Depozitarul unor refulări neglijate, animat de condescendenţă şi antipatie vis-à-vis de Pavo, mistuit de resentimente adânci faţă de Ştefana, el colorează rapoartele către Securitate cu comentarii pline de sarcasm la adresa acestora. Un tratament similar le este rezervat de fapt tuturor celor despre care Ignat dădea informaţii, inclusiv celor a căror prezenţă era doar episodică.

„Ignat“ – de la informator la ambassador

Există oare posibilitatea unei reconcilieri naţionale în raport cu modul de rezolvare a controverselor pe tema asumării fără precondiţii a trecutului comunist? Mi-e teamă că răspunsul la această întrebare implică intrarea pe teritoriul practic tabu al discuţiei despre responsabilitatea colectivă. Sincronizarea realităţilor româ­neşti ale prezentului cu concluziile studierii istoriei reale este, fără îndoială, un exerciţiu încă extrem de incomod. Nu mai puţin delicat este subiectul responsabilităţii individuale al celor care, în pofida genealogiei şi aparenţelor, au devenit unelte active ale Securităţii. În acest context, examinarea cazului Ignat poate genera un argument suplimentar pentru cei dedicaţi principiului conform căruia cunoaşterea adevărului real transcende propensiunea pentru narativul istoric confortabil.

Ignat este descendentul unei distinse familii româneşti, cu un nume extrem de sonor în ethosul paşoptist şi în primele decenii ale istoriei moderne a ţării. Din această perspectivă, prestaţia lui în serviciul Securităţii nu face decât să confirme, din nou, cât de eficace şi profunde au fost pervertirea demnităţii şi capitularea curajului individual în faţa opresiunii comuniste. Din nefericire, au existat prea puţini oameni care, spre deosebire de eroul nostru, nu au cedat în faţa presiunilor şi şantajului, refuzând să colaboreze cu gardienii regimului totalitar. Antidotul unei experienţe atât de dezolante pentru societatea românească, oricât de amar, nu poate fi decât examinarea modului de funcţionare a mecanismului represiv şi a rolului celor care au acceptat să-l slujească, indiferent cine au fost aceştia.

Identitatea informatorului Ignat mi s-a devoalat încă din primele pagini ale dosarului. Conform informaţiilor menţionate de col. Nedelea şi provenite din dosarul de urmărire întocmit viitoarei surse Ignat (nume de cod „Milton“), reiese că acesta s-a născut în aprilie 1951 la Washington D.C., unde tatăl său era diplomat acreditat la Ambasada RPR (un amănunt biografic foarte puţin comun). În ipoteza că locul naşterii n-ar fi o dovadă suficient de convingătoare, amănuntele tinereţii şi istoriei personale reproduse de Nedelea, din acelaşi „dosar Milton“, încep să dizolve posibilele îndoieli. Revelaţiile de insider despre „Pavo şi alţii“, pe care Ignat le împărtăşeşte imediat interlocutorilor de la Securitate, proveneau de la cineva ale cărui intersectări în timp cu tata, Ştefana şi familiile lor debutaseră cu ani înainte, în circumstanţe foarte familiare şi absolut inconfundabile. Mai mult, aflat la sfârşitul lui 1979 într-o delegaţie în SUA, Ignat făcuse o tentativă de a obţine azil politic. Apăsat de propria decizie şi în căutare de sprijin, el se întâlneşte la New York, în casa amicilor mei, cu un număr de cunoscuţi români, printre care mă număr şi eu.

Compasiunea faţă de cineva care se afla la o asemenea răscruce i-a împins pe doi dintre cei de faţă, care fuseseră cândva ajutaţi de IRC, să-i sugereze contactarea acelei organizaţii. Văzându-l în mare cumpănă în faţa perspectivei unui drum fără întoarcere, unul dintre prietenii mei i-a destăinuit viitorului Ignat modalitatea prin care îl puteam noi ajuta să menţină contactul cu familia din Bucureşti prin intermediul unor amici de la Ambasada Spaniei. După două luni îşi schimbă planurile şi revine în ţară, unde cade în braţele Securităţii, cu care încheie rapid un pact de colaborare. Neobosit în determinarea de a-şi răscumpăra liniştea, imun la ideea de gratitudine, omul nostru face cadou Securităţii o informaţie-trofeu: logistica şi identitatea celor care uitilizau corespondenţa prin curierul diplomatic spaniol. Profilul unei singure persoane se suprapune exact peste cel al cuiva care „călătorise“ prin vieţile noastre conform acestei cronologii. Şi totuşi, eram încă preocupat de posibilitatea (cel puţin teoretică) că indiciile respective puteau face parte dintr-un perfid procedeu de camuflaj pentru viitor, născocit de Securitate. Aveam obligaţia să mă asigur că, în procesul identificării lui Ignat, nu voi aluneca pe o pistă falsă, plantată în paginile dosarului cu scopul protejării unui colaborator, în detrimentul unei persoane nevinovate.

Dilemele deontologice mi-au fost rezolvate cu multă solicitudine chiar de către Ignat, ale cărui rapoarte, în retrospectivă, erau pe cât de prolifice, pe atât de autoincriminante. Extrem de laborios, pe sute de pagini, el scrie 31 de rapoarte între aprilie 1980 şi decembrie 1981. Cu o imprudenţă supremă (tot retrospectivă), majoritatea notelor sale informative sunt olografe, făcând orice teorie de mistaken identity total absurdă3. Descrierile amănunţite legate de încercarea sa de „evadare“ din 1979 şi reproducerea conversaţiilor avute atunci la New York cu grupul de amici, printre care mă aflam, devin astfel dovezi irefutabile. Referirile lui la relaţiile în virtutea cărora ajunsese cu ani în urmă, în cercul tatălui meu şi al Ştefanei sunt consistente cu aceeaşi biografie.

Nu ştiu cât de versaţi erau ofiţerii de la UM 0800 în materie de insight psihologic, când făceau următoarele remarce: „... a fost pregătit metodic şi în timp... de către unele familii de cetăţeni români de naţionalitate evrei... care în mod sistematic l-au scos de sub influenţa părinţilor, aducându-l în faza trădării“. Cert este că, într-un elan ce pare mecanismul defulării unor serioase furtuni interioare, el nu cruţa pe nimeni de ochii vigilenţi ai Securităţii (români, evrei şi de alte naţionalităţi). Acestei terapii sui generis îi cad victimă, pe lângă obiectivele anchetei, un număr de oameni a căror conecţie cu preocupările lui Pavel Câmpeanu nu era nici măcar marginală. Ei ajung accidental în raza de acţiune a neobositului Ignat, unii fiind apoi puşi sub urmărire (cumnatul meu Nicolae Şeaptefraţi, Silvian Iosifescu, Andrei Coler, Mihai Oroveanu, mama bunului meu amic Vlad Russo, Vera Călin, Armand Popper, Valeria Kernbach şi, din păcate, mulţi alţii). Ignat a fost, fără îndoială, o mană cerească în ansamblul eforturilor Securităţii legat de cazul „Pavo şi alţii“. Privind în urmă, înţeleg abia acum că acuzaţiile din timpul interogatoriilor noastre (spionaj în ce mă priveşte, legăturile cu Ambasada Spaniei şi accesul la valiza diplomatică, în cazul surorii mele Vera) erau construite pe „calapodul“ informaţiilor specifice furnizate de Ignat.

S-au scris destule lucrări importante despre paradigma xenofobiei funciare în regimul naţional-comunismului româ­nesc şi ideile antisemite ale aparatului său represiv. Nu cunosc şi deci nu mă pot pronunţa în legătură cu poziţia de atunci (sau de acum) a lui Ignat vis-à-vis de acele hidoase obsesii instituţionale. În acelaşi timp, citind dosarul, pot spune cu certitudine că, prin toate serviciile făcute Securităţii în cursul anchetei, el a alimentat în mod sistematic în mintea stăpânilor săi arhetipul evreului, al cărui cod genetic conţine în mod implicit ingredientele corupţiei, conspiraţiilor şi trădării. Mărturisirile făcute Securităţii după renunţarea la azilul politic au inspirat o fermecătoare notă a lui Nedelea: „Aceştia... l-au pus în legătură cu International Risque Association (IRC) din New York, făcându-i cunoştinţă cu [J.R.], funcţionar, evreu, care, cum pretinde el, îi cunoştea pe evreii care au activat în ilegalitate în cadrul PCR“. Descriind în stilul său exhaustiv întâlnirea din 1979 cu „grupul din New York“, el reproduce o conversaţie între soţii Derevenco şi subsemnatul, despre pretinse relaţii ale noastre cu un „spion israelian“ (episod despre care fusesem ignorant înainte de a citi dosarul). Pornind de la informaţiile livrate de Ignat, rapoartele scrise de ofiţerii Securităţii în cazul lui Pavel Câmpeanu nu ratează nicio ocazie să coreleze originea etnică a celor urmăriţi, cu acuzaţiile privind acţiunile duşmănoase şi de spionaj şi cu influenţa nefastă exercitată de aceştia în tinereţea viitorului informator. Acceptând de dragul argumentului ideea ridicolă că Ignat şi-a făcut ucenicia de trădător sub oblăduirea noastră şi a familiilor noastre (majoritatea români de origine evreiască), ar decurge logic că acel tutelaj a creat o armă care ne-a scăpat de sub control şi care s-a întors paradoxal şi inexorabil împotriva făuritorilor ei.

Pe lângă alte constatări amare, îi datorez personal lui Ignat şi privilegiul unei descoperiri cu implicaţii de mizerie existenţială incurabilă. Este vorba de o manevră diabolică care putea să aibă consecinţe extrem de grave pentru relaţiile dintre mine şi familia mea. La sfârşitul unuia dintre rapoartele lui Nedelea C-tin despre modul în care decursese interogatoriul meu, printre alte propuneri de diversiune în care Ignat urma să joace un rol activ, este menţionată „crearea unor premise de deschidere a unor discuţii cu..., în care vom pune pe seama declaraţiilor lui Gheorghe Câmpeanu, informaţiile pe care le deţinem de la Ignat“.

Evident, nu mai am cum corobora cu tatăl meu posibilele urmări, căci am aflat abia după dispariţia sa că a existat cel puţin o încercare de a mă compromite în ochii lui. Ce fel de ezitări sau îndoieli în ce mă priveşte ar fi putut avea tata nu voi afla niciodată. Mă întreb însă dacă acea manevră nu fusese provocată şi de nevoia Securităţii de a proteja poziţia preţiosului informator, pe care instinctele mele par să-l fi pus în pericolul de a fi reperat de obiectivul Pavo. Într-o scrisoare trimisă din New York pe 14 septembrie 1980 (a cărei copie se află în dosar şi despre care nu stiu dacă a ajuns vreodată la destinaţie) îi comunicam tatălui meu: „La chestia cu [numele real al lui Ignat], nu ştiu ce să-ţi spun. Eu unul nu m-aş vedea cu el... nu-mi place tipul deloc!“. În timpul vizitei mele la Bucureşti în acel an, am refuzat două încercări ale lui Ignat de a mă întâlni. Singura şansă de a elucida acel punct angoasant al trecutului meu ar fi să obţin accesul la propriul dosar.

O atenţie specială ar merita şi discuţia despre ce alte sarcini i-au revenit lui Ignat în cursul carierei de colaborator al Securităţii, pe lângă cele legate de păcatele lui Pavel Câmpeanu. În notele informative către col. Nedelea, Ignat relatează nu o dată despre contactele sale cu soţii Lena şi Andrei Coler, a căror cerere de emigrare suscită un interes foarte special al autorităţilor.

Cu multă meticulozitate, el menţionează şi stadiul încercărilor de a obţine informaţii privind CFLA (Comitetul Foştilor Luptători Antifascişti), prof. I. Şerbănescu sau familia Belea, ca posibile canale de comunicare externă (deşi nu erau nici măcar tangenţiale cazului Pavel Câmpeanu). În lipsa probelor din dosarele celor menţionaţi, ar fi dificil să stabilim cu certitudine în câte alte misiuni de urmărire informativă fusese el angrenat. Ce ştim însă despre evoluţia carierei lui Ignat este că, în 1990, printr-o simetrie evocatoare a tradiţiei diplomatice de familie, el primeşte un post în cadrul MAE. Nu mă pot împiedica să mă întreb dacă profilul psihologic şi talentele care l-au făcut atât de util Securităţii au putut deveni brusc, în contextul tranziţiei, atribute de competenţă. Desigur, selecţia cuiva ca Ignat printre noile achiziţii de personal al MAE putea să aibă atunci şi o altă semnificaţie decât cea strict legată de competenţă.

Nestânjenit de antecedente sau posibile verificări incomode, protejat de o obscuritate instituţională impenetrabilă, Gheorghe Magheru (căci despre el este vorba) avansează în ierarhia ministerului şi ajunge la rangul de ambasador. Participă la demersul diplomatic al integrării euroatlantice, în care mandatul său îl transformă în faţa noii Românii democratice la Consiliul Europei.

Într-un recent interviu al lui Nicolae Manolescu4, actualul ambasador al României la UNESCO, el a confirmat că tot personalul diplomatic superior are obligaţia să prezinte certificatul de necolaborare cu Securitatea. Cerinţa respectivă ar implica obţinerea şi studierea dosarelor individuale, formalitate care în ceea ce ce îl priveşte pe Magheru nu pare să fi provocat mustrări de conştiinţă ori tresăriri instituţionale care să-i fi afectat statutul în cadrul MAE. În anul 2007 este distins ca ministru plenipotenţiar cu Ordinul Meritul Diplomatic, un onor care conferă dedublării sale o longevitate plină de respectabilitate. Fără a considera neapărat emblematic cazul lui Gheorghe Magheru, nu mă pot împiedica să amintesc faptul că stigmatul de fost colaborator al Securităţii a fost semnalat în ultimii câţiva ani şi în legătură cu trecutul altor diplomaţi români care aparţin generaţiei mele (Andrei Magheru, Gabriel Gafiţa ş.a.). În acest sens, nu mă aştept şi nici nu pretind că aceste dezvăluiri (dacă sunt într-adevăr inedite) să aibă repercusiuni de natură administrativă.

Gheorghe Magheru întăreşte divizia colaboratorilor cu Securitatea din MAE

Dezvălurile făcute de Gheorghe Câmpeanu readuc în discuţie chestiunea foştilor colaboratori ai Securităţii din diplomaţie. După 20 de ani, personaje cu trecut dubios, despre care există de mulţi ani informaţii referitoare la colaborarea cu Securitatea, unele chiar atestate de CNSAS, sunt în continuare în posturi. Din acest punct de vedere, cazul Magheru nu este unul izolat, cariera sa diplomatică continuând nestingherită sub toate guvernele. Diplomat de carieră, Magheru a fost reprezentant permanent al României pe lângă Consiliul Europei, de unde a fost retras din funcţie de preşedintele Traian Băsescu în 2005, pentru ca în momentul de faţă să fie director general în Ministerul Afacerilor Externe. Aşa cum reiese din dosarul lui Pavel Câmpeanu, Gheorghe Magheru a fost extrem de activ, în dosar existând numeroase note informative olografe ale acestuia, ceea ce nu lasă dubiu asupra colaborării.

Gheorghe Magheru nu este însă singurul urmaş al celebrei familii care a avut legături cu Securitatea. Andrei Gheorghe Magheru, fost translator de limba franceză pe vremea lui Ceauşescu, a ajuns în 1991 secretar I la Ambasada României din Paris, apoi ministru consilier la Ambasada României la Ottawa, de unde este îndepărtat în 1998, iar după 2000 este numit de Ion Iliescu ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO. Rămâne la post, deşi în 2004 a fost deconspirat de Evenimentul zilei drept colaborator al Securităţii (l-am găsit ca informator în dosarele de „obiectiv“ ale Televiziunii Române, n.a.), în prezent ocupând un post în MAE.

O lungă listă de diplomaţi care au întreţinut relaţii cu Securitatea, uneori fiind chiar ofiţeri, publicată de nenumărate ori în presă, se adaugă numelor celor doi Magheru. Cel mai recent caz este al lui Gabriel Gafiţa, actualul ambasador al României în Portugalia, care a primit din partea instanţei decizia de colaborare cu Securitatea.

Cu numele de cod „Rosetti“, având dosar de reţea şi angajament scris, Gafiţa, ca şi mulţi alţi diplomaţi, a rezistat în funcţie, deşi MAE avea informaţii despre activitatea acestuia. Nici chiar acum nu este clar dacă ambasadorul va fi retras de la post.

În această ordine de idei, suntem curioşi care va fi reacţia Ministerului Afacerilor Externe la dezvăluirile făcute în dosarul lui Pavel Câmpeanu.

Cronică de familie

Perioada asupra căreia se apleacă cu atâta sârguinţă Securitatea a fost una destul de dramatică în viaţa familiei Câmpeanu. Dacă pornim de la premisele care au declanşat această vastă desfăşurare de forţe, povestea reală şi proza din dosare constituie în fapt planuri paralele, care nu devin tangente decât în câteva puncte.

Preocupările tatălui meu în direcţia deconstrucţiei teoretice a modelului de funcţionare a stalinismului începuseră în 1971. Deşi semnalat ca element incomod încă din 1968, el reuşise până la declanşarea anchetei, în 1980, să evite o confruntare directă cu regimul. Proiectul analizelor sale de sistem şi intenţia de a scoate şi publica textele în străinătate nu fusese încă detectat, drept care el continua să scrie în taină. Desigur, fără să fi fost un disident, poziţiile lui critice deveniseră deja cunoscute mai marilor vremii şi relaţiile deja reci cu regimul au căpătat treptat o tentă de ostilitate reciprocă. Impulsul previzibil al puterii s-a concretizat într-o serie de măsuri retributive. După plecarea mea din România, opţiunea fiului a devenit responsabilitatea tatălui (oricum devenit indezirabil). Forţat, el părăseşte postul său de la Oficiul de Studii şi Sondaje al RTV, pe care îl condusese de la crearea acestuia.

Curând după „pensionare“, diagnosticat cu o formă gravă, dar operabilă de cancer, este supus în primăvara lui 1980 unei intervenţii chirurgicale cu complicaţii postoperatorii aproape fatale. Obsedat de proximitatea unui sfârşit ce părea iminent şi nevoind să-şi iroseasca timpul în niciun fel, el a decis să-şi folosească fiecare clipă în scopul finalizării manuscrisului la care lucra atunci. Între timp, prietena şi colaboratoarea lui cea mai apropiată, Ştefana Steriade, plecase la Boston în vizită la fiica ei. De la New York, unde locuiam, am reuşit cu mare dificultate să-l conving să vină totuşi într-o vizită în SUA pentru un tratament inaccesibil în ţară. Presat atât de familie, cât şi de Ştefana, el a insistat cu cererile, ba chiar (în mod puţin caracteristic lui) a cerut sprijin unor vechi cunoscuţi din ilegalitate aflaţi încă în stratul apropiat de vârfurile ierarhice ale regimului. Toate cererile tatălui meu de a veni să-şi viziteze fiul şi să urmeze tratamentul oncologic au fost respinse. În acel moment, împotriva apelurilor lui de a nu reacţiona, am contactat un senator şi doi membri ai Congresului. Pasul următor a fost să-i alertez pe diverşii profesori universitari americani care se arătaseră interesaţi de lucrările lui. În urma intervenţiilor la vicepreşedintele Mondale, la senatori şi la Departamentul de Stat, făcute de către amicii lui din cercurile academice americane şi de către mine, el primeşte în final aprobarea şi ajunge în sfârşit în SUA. După o vizită de câteva săptămâni la New York şi în câteva oraşe universitare americane, se întoarce în România împreună cu Ştefana Steriade. Primirea pe care i-a făcut-o Securitatea a fost o schimbare tactică drastică, care urmărea să-i forţeze mâna, prin dezlănţuirea unor măsuri operative îndreptate asupra câtorva dintre membrii familiei sale.

La sfârşitul lui decembrie 1980, am hotărât să fac un drum la Bucureşti, împotriva tuturor avertismentelor amicilor mei români şi americani din New York (nu aveam încă Green Card). În cursul acelei vizite, pe care nu o regret nici astăzi, evenimentele au luat o întorsătură extrem de neplăcută. Fiind la un moment dat singur în apartamentul tatălui meu, am primit un telefon de la „colonelul Martinescu“ (ofiţerul de Securitate care mă anchetase şi înaintea emigrării), care m-a somat să mă prezint imediat la o discuţie. Martinescu mi-a imputat faptul că nu-l contactasem la venirea mea în ţară, conform unei pretinse înţelegeri prealabile. Mi-a adus apoi acuzaţii de spionaj în favoarea serviciilor de informaţii americane şi m-a somat să mărturisesc cu ce misiuni venisem în România. Printre dovezile invocate, se afla informaţia (perfect neadevărată) că întreţineam o legătură cu International Rescue Committee5, sub a cărei „acoperire activează organele americane de informaţii şi contrainformaţii“ (IRC reapare ca un laitmotiv în diverse puncte ale dosarului). Interlocutorul meu a declarat că este perfect informat despre natura cursurilor MBA la New York University, unde studiam atunci, ca fiind de fapt faţada unui program de spionaj. Nu în ultimul rând, mi s-a reproşat atitudinea ostilă ţării şi declanşarea unei campanii antiromâneşti în SUA, legate de întârzierea eliberării vizei pentru tatăl meu. Col. Martinescu m-a avertizat că modul meu insolent şi necooperativ de a răspunde la întrebări este inacceptabil, că ar trebui să mă „potolesc cu vizitele“ la atât de mulţi oameni din Bucureşti şi că, în general, să fiu foarte atent la repercusiunile grave pe care acţiunile mele duşmănoase le pot declanşa. El m-a anunţat că va trebui să revin în două zile pentru continuarea dialogului. Când i-am comunicat că nu am defel intenţia să o fac, m-a asigurat că voi fi oprit să ies din ţară pentru a mă întoarce în SUA. Deşi nu dădusem curs convocării de a relua convorbirile cu Securitatea, am reuşit totuşi să plec, dar nu fară unele peripeţii la Aeroportul Otopeni.

Există în dosar o serie de documente care recapitulează în detaliu planul de măsuri, interogatoriul şi înregistrări de conversaţii legate de acel episod. Stratagema era în realitate un efort lipsit de subtilitate în direcţia intimidării prin interpuşi a lui Pavel Câmpeanu. Iniţiatorii manevrelor urmăreau să testeze pragul de anxietate al tatălui meu, să afle cu cine va intra în contact şi dacă, sub presiunea evenimentelor, nu va face imprudenţe care să-i asiste în descoperirea canalelor lui de comunicare cu străinătatea. După întâlnirea mea cu Securitatea, tata a scris un memoriu către Ion Coman, la acea vreme (cred) secretar al CC al PCR cu problemele de securitate. În acel memoriu (aflat în dosar) tatăl meu protestează vehement împotriva încercării Securităţii de a mă intimida şi ameninţa, invocând şi argumentul imaginii pe care astfel de metode o pot crea României în SUA.

Pornind de la Coman, urmează un schimb de mesaje şi ordine (de asemenea păstrate în dosar) către diverşi ofiţeri superiori: „T. general Vlad, urmăriţi această problemă şi să se vadă cum s-a folosit metoda relatată în scrisoare şi care e realitatea“; „M.I. Tov. Homoştean, rog să vedeţi care este realitatea“. Pe prima pagină a rechizitoriului scris de col. Dănescu Gheorghe se poate citi: „Am discutat şi cu tov. Secretar I. Coman, organele noastre trebue să-şi facă datoria conform prevederilor legale faţă de persoanele semnalate. Postelnicu“. Notele ofiţerilor superiori provocate de memoriul tatălui meu au creat probabil unele probleme inferiorilor, sporind animozitatea celor însărcinaţi în mod direct cu ancheta. Drept răspuns, cei care orchestraseră „combinaţia operativă“ retaliază rapid prin extinderea investigaţiei despre Pavel Câmpeanu în direcţia unei anchete de spionaj.

Tata şi-a continuat activităţile de elaborare a textelor de analiză a stalinismului într-un regim sporit de urmărire informativă. În afara intensificării supravegherii sale permanente cu toate mijloacele posibile, represiunea a fost deviată către persoanele cele mai apropiate lui. Intenţia autorităţilor era să-i sporească în asemenea măsură sentimentul de insecuritate, încât el să renunţe la ereziile sale sau, derutat, să se dea cumva de gol. În iunie 1982, Ştefana Steriade şi sora mea Vera Câmpeanu au fost supuse unor investigaţii pline de ostilitate, cu percheziţii masive, în urma cărora au fost ridicate de la domiciliu şi anchetate separat. Timp de o lună, ambele au fost convocate aproape zilnic la Securitate pentru continuarea interogatoriilor. Ştefana Steriade a fost demascată ca traficant de valută. În ce o priveşte pe sora mea, capetele de acuzare erau în special legate de relaţiile ei cu diplomaţi spanioli acreditaţi la Bucureşti şi utilizarea valizei diplomatice pentru corespondenţa cu cei din străinătate. Evident, pentru Securitate, prioritatea era misterul încă nerezolvat al modului în care tata reuşea să-şi scoată din ţară textele. Neobţinând de la Vera şi Ştefana date concludente, ancheta se sistează şi dosarul este oficial închis (deşi conţine totuşi date din ani ulteriori).

Ceea ce nu ştiam niciunii atunci era faptul că regimul avea în realitate informaţii despre intenţiile publicistice ale tatălui meu, cât de detaliate erau acele informaţii şi, mai ales, pe ce cale fuseseră obţinute. Tata îşi lua numeroase precauţii, care s-au dovedit numai parţial eficace. El spera să evite detecţia şi am convingerea că nu era conştient de existenţa sau identitatea celui al cărui denunţ şi servicii ulterioare au prilejuit şi complementat investigaţia despre „Pavo şi alţii“.

1. După aproape 8 ani de încercări eşuate, fără acces la propriul dosar de urmărire informativă, datele din dosarul tatălui meu sunt unica probă a intersecţiilor mele cu atenţiile Securităţii.
2. Dosarul marcat CNSAS I 64.759 conţine 2.252 de pagini. A fost alcătuit de către Consiliul Securităţii Statului, Ministerul de Interne, Unitatea IMB Sec F.I. 215.949, SMB 320/NC D.U.I. nr. 2.701 privind pe „Câmpeanu Pavel (nume conspirativ Pavo) şi alţii“.
3. Un cunoscut foarte apropiat din trecutul lui Ignat, mai mult decât familiar cu scrisul de mână din „dosarul Pavo“, mi-a confirmat fără dubii identitatea autorului notelor informative.
4. Ce nevoie are Liiceanu de sprijinul preşedintelui? – Cotidianul din 8 aprilie, 2009.
5. International Rescue Committee – organizaţie fondată în 1933 de Albert Einstein pentru ajutorarea refugiaţilor politici, care şi-a oferit după căderea Cortinei de Fier asistenţa multor imigranţi din ţările comuniste.