Planul Petraeus

Obiectivul generalului Petraeus nu este transformarea Afganistanului într-o democraţie jeffersoniană, ci unul psihologic: de a impune o conjunctură care să îi forţeze pe talibanii reconciliabili să întoarcă armele.

„Sunt plătit să simt ce se întâmplă. Stafful meu se ocupă cu chestiunile de rutină, spre exemplu, contabilizează frecvenţa atacurilor derulate de insurgenţi. Jobul meu este să reacţionez la progresele neaşteptate, precum cel din Anbar“, declara generalul David Petraeus în primăvara anului 2007. Plasată în vestul Irakului, provincia Anbar ajunsese să fie asociată în imaginarul militarilor americani cu un veritabil „Vest Sălbatic“, un teritoriu nesigur, neprietenos, controlat de insurgenţa sunită şi Al-Qaeda. Şi totuşi, la un moment dat, ceva decisiv avea să se întâmple.

O fisură aproape insesizabilă apăruse între comunităţile sunite şi Al-Qaeda. În timp, excesele Al-Qaeda ajunseseră să îi îndepărteze tot mai mult pe liderii suniţi de agenda acesteia. În Ramadi, colonelul Sean MacFarland a înţeles imediat potenţialul noului peisaj strategic. Fisura trebuia speculată. S-a mişcat cu agilitate chirurgicală, pentru a-i câştiga pe acei lideri naturali de la firul ierbii, a căror legitimitate, corect manevrată, ar fi putut influenţa opţiunile comunităţii locale.

Uneori este suficient să identifici conectorii strategici pentru a pune în mişcare o întreagă „epidemie socială“ a schimbării. În Ramadi, catalizatorul schimbării a fost şeicul Sattar, care, treptat, s-a dovedit a fi un veritabil centru de gravitaţie. Între timp, iniţiative similare se derulau peste tot în Anbar: în Tal Afar, Hadhita, Qaim sau Fallujah, unde comandanţii americani încercau cooptarea elitelor tribale în alianţe informale împotriva Al-Qaeda. Direcţia era clară. Chiar şi un orb putea să o vadă. În biroul său de la Bagdad, generalul Petraeus nu a făcut decât să reacţioneze, adunând, conectând toate aceste iniţiative disparate într-o mişcare regională coerentă.

A oferit protecţie şeicilor suniţi, investind cu generozitate dolari americani în crearea de iniţiative locale de autoapărare. Aşa s-a născut revolta tribală a „Fiilor Irakului“, care avea să transforme de o manieră decisivă dinamica conflictului irakian. Într-un fel, ingeniozitatea generalului Petraeus de a naviga cu atâta supleţe prin teritoriul tribal sunit aminteşte de creativitatea celebrului Lawrence al Arabiei în a orchestra revolta triburilor de beduini din prima parte a secolului trecut. „Aveam nevoie de o confederaţie tribală pentru a stabiliza provincia. I-am presat pe şeici să îl sprijine pe Sattar. A funcţionat pentru noi la fel cum a mers şi în cazul lui T.E. Lawrence, în 1918. Al-Qaeda nu putea să cucerească triburile, odată ce acestea fuseseră mobilizate“, avea să recunoască unul dintre actorii instrumentalizării revoltei sunite, generalul John Allen. Rezultatul? Aproape 90.000 de suniţi, în majoritatea lor foşti insurgenţi, au trecut în 2008 de partea americanilor. Deveniseră aliaţi din necesitate.

Secvenţa de mai sus este esenţială, pentru că ne oferă oportunitatea de a deconstrui raţionamentul strategic pe care generalul Petraeus îl aplică astăzi în cazul Afganistanului. Nu înseamnă că istoria se repetă, dar, uneori, poate să rimeze. Astăzi, pentru prima dată, arhitectura necesară derulării unei campanii intensive de contrainsurgenţă se află desfăşurată în teren. S-a lucrat masiv pe parcursul ultimelor 18 luni la articularea atentă a întregului dispozitiv. S-au căutat liderii, s-au rafinat conceptele şi filozofia operaţională şi, mai ales, au fost aşezate în teren resursele necesare. Pe scurt, în cuvintele generalului Petraeus, miza a fost aceea de a construi „input-ul tactic potrivit“. Cronologic, până în prezent, ne-am aflat în perioada investiţiilor. Bussinesul de abia acum decolează. Iar output-ul acestor investiţii preliminare îl vom putea cunoaşte abia peste un an de zile. Se speră că cei 100.000 de militari americani, alături de o armată afgană de aproximativ 134.000 de militari şi 96.000 de politişti, vor reuşi să creeze o presiune suficientă pentru a stopa „impulsul“ insurgenţei talibane, forţând-o să intre în defensivă.

În acest context, este foarte probabil ca cea mai mare parte a efortului operaţional să se concentreze pe recuperarea iniţiativei strategice în două dintre provinciile simbolice pentru imaginarul colectiv paştun - Helmand şi Kandahar. Complementar, se va investi cu generozitate în plantarea seminţelor schimbării, în crearea unei mişcări de rezistenţă la firul ierbii, în capacitarea comunităţilor tribale din sudul şi estul Afganistanului, pentru a se opune singure intimidării talibane. Influenţa experienţei din Anbar, dar şi a învăţămintelor colonelului Lawrence sunt evidente: „construieşte alianţe tribale în trepte, pas cu pas, fiecare aducându-te mai aproape de obiectiv, până când revolta atinge un punct de decolare şi se aprinde spontan“, crede David Kilcullen, un observator atent al dinamicii revoltei sunite din Al Anbar. Folosite inteligent, cu creativitate şi stimulate prin programe economice de către Guvernul Karzai, triburile ar putea deveni ingredientele cheie într-o viitoare revoltă tribală împotriva talibanilor.

„Trupelor americane le place să creadă că, dacă oferă unui sat de agricultori antrenamentul necesar pentru a se apăra împotriva Vietcongului, Al-Qaeda sau împotriva talibanilor, o valoare intangibilă - precum dorinţa de libertate sau dorinţa de a se autoguverna - îi va motiva pe fermieri să pună mâna pe arme şi să-şi rişte viaţa. Intuitiv, este puţin probabil. Totuşi, acest lucru s-a întâmplat de prea multe ori pentru a fi ignorat“, crede Bing West (unul dintre cei mai reputaţi reporteri, specializat pe Irak şi Afganistan). Un astfel de exemplu este şi Arghandab, o comunitate plasată în centrul provinciei Kandahar, în inima insurgenţei talibane. În februarie, aici îşi făcea apariţia un grup al forţelor speciale americane. Până atunci, satul trăise sub spectrul terorii. Talibanii obişnuiau să patruleze prin sat, ameninţând pe toată lumea că oricine va colabora cu guvernul va fi ucis. Mai mult, ei îi plăteau pe localnici să atace forţele NATO.

Pur şi simplu, talibanii erau o prezenţă difuză şi permanentă. Odată cu venirea trupelor speciale americane, situaţia s-a schimbat dramatic. Două duzini de localnici au fost reuniţi într-o aşa numită „iniţiativă de apărare a comunităţii“. Pe acest fond, activitatea din bazarul local a devenit tot mai înfloritoare, şcoala s-a redeschis, atacurile insurgenţilor s-au redus. „Toată lumea se simte mai în siguranţă acum. Nimeni nu se mai teme pentru viaţa lui“, declara unul dintre „bătrânii“ satului, care coordona „miliţia locală“ al cărei unic obiectiv era unul de autoapărare şi de securizare a propriei comunităţi. Este un demers care speculează formele de legitimitate locală (acele structuri naturale, istorice ale unei societăţi în care loialităţile sunt predominant tribale) şi în care generalul Petraeus va investi masiv în următoarele 12 luni.

Contrainsurgenţa nu este nici pe departe o tehnologie infailibilă sau o ştiinţă exactă. Este mai degrabă un teren al creativităţii şi imaginaţiei. „Este mult mai intelectuală decât o şarjă de baionetă“, obişnuia să spună Lawrence. Oare va reuşi pariul afgan al generalului Petraeus? El speră că peste 12 luni întreg acest mănunchi de iniţiative aparent disparate va atinge o masă critică suficientă pentru a schimba balanţa de putere în sudul şi estul Afganistanului. Altfel spus, ţinta generalului Petraeus nu este nici pe departe de a transforma Afganistanul într-o democraţie jeffersoniană, ci una mai degrabă psihologică: de a impune o conjunctură strategică care să îi forţeze pe talibanii reconciliabili să negocieze. Din nou, reţeta transformării Irakului pare să ofere lecţii utile: „motivul pentru care reconcilierea a funcţionat în Irak a fost din cauza succesului suplimentării. Atunci, insurgenţii au înţeles că vor pierde războiul. Iar acest lucru a fost suficient pentru a face diferenţa: le-a forţat psihicul să fie deschis către concesii. Atât timp cât talibanii cred că vor câştiga, nu va exista nici un imbold pentru a dori reconcilierea. Trebuie să modifici decisiv balanţa de putere. Numai când vor fi ajuns la concluzia că au fost învinşi în teren şi în minţile populaţiei afgane, abia atunci reconcilierea devine posibilă. Dar nimic nu se va întâmpla cât timp talibanii sunt convinşi că victoria le aparţine. Trebuie să inversăm psihologia inamicului“, ne-a declarat colonelul Peter Mansoor, adjunctul generalului Petraeus. //

Un efect de domino?

Progresele operaţionale mult prea timide, scurgerile de informaţii de pe Wikileaks.org şi retragerea contingentului olandez ar putea induce o presiune cu efect imediat asupra voinţei anumitor state-cheie de a rămâne în Afganistan.

La 1 august 2010, Olanda a dat semnalul retragerii din Afganistan. Este prima ţară europeană care îşi retrage contingentul (aproape 2.000 de militari), într-un moment decisiv pentru misiunea de stabilizare a Afganistanului. Totuşi, continuarea prezenţei sale în teatrul de operaţiuni era practic imposibilă. Opinia publică naţională devenise vehement opusă oricărei extinderi a mandatului contingentului olandez. Subiectul, extrem de sensibil pe scena politică internă, provocase în luna februarie chiar colapsul coaliţiei guvernamentale. Alianţa dintre creştin-democraţii conduşi de premierul Jan Peter Balkenede şi socialiştii avându-l în frunte pe ministrul de Finanţe Wouter Bos începuse să se clatine, pe fondul adâncirii crizei economice. Însă Afganistanul a fost picătura care a umplut paharul.

Oare ce efect va avea gestul Olandei asupra celorlalte state membre, în special acolo unde misiunea afgană devine din ce în ce mai nepopulară? Canadienii, polonezii, statele Vechii Europe dau tot mai mult semne de nervozitate, par că îşi pierd răbdarea. Simbolic, pentru majoritatea celorlalte state europene, acesta s-ar putea dovedi semnalul mult aşteptat. Va creşte, fără îndoială, presiunea publică pentru retragerea acestora. Şi totul se va întâmpla într-o atmosferă tot mai mult influenţată de episodul Wikileaks sau de progresele mult prea timide din teatrul de operaţiuni (precum cel din Marjah). Amorsarea unui efect de domino în rândul aliaţilor ar putea fi sfârşitul misiunii NATO în Afganistan, dar şi al credibilităţii Alianţei.

O victimă colaterală ar putea fi însăşi solidaritatea transatlantică. Ne aflăm practic în ajunul redactării Noului Concept Strategic al NATO (al treilea demers de acest fel după sfârşitul Războiului Rece), care va defini profilul operaţional şi filozofia Alianţei pentru următorul deceniu. „În cazul în care tot americanii şi britanicii – care oricum şi-au asumat cea mai mare parte a angajamentelor – vor fi obligaţi să acopere vidul lăsat de olandezi, atunci mesajul va fi limpede pentru ei: solidaritatea pe care o implică conceptul strategic va fi la fel goală precum deşertul Helmand“, ne avertizează Julian Lindley-French, profesor de studii strategice la Universitatea Leiden. //

* * *

Adevăr incomod

„Nu mergeţi nicăieri dacă nu plănuiţi să staţi 20 de ani“, spunea un influent practician al contrainsurgenţei. Dar oare SUA nu au stat în Vietnam 20 de ani? „Nu, au fost acolo pentru un an, pe care l-au repetat de 20 de ori.“ O strategie eronată aplicată la nesfârşit duce într-o fundătură.

Obiectiv psihologic

Rolul puterii militare este de a crea condiţiile pentru ca negocierile să devină posibile. Trebuie să îl convingi pe insurgent că are mai mult de câştigat din negocieri decât din rezistenţa militară. Trebuie să îl convingi că insurgenţa nu îşi poate atinge obiectivele strategice.

* * *

Legea celui mai puternic

Atunci când contrainsurgentul este înfrânt, el nu pierde competiţia militară, ci competiţia guvernării. (John Nagl)

Se spune adesea că insurgenţele se pierd sau se câştigă la firul ierbii. Dar oare ce îi determină pe localnici să opteze pentru una dintre părţile combatante? Robert Thompson, arhitectul succesului britanicilor în Malaya (1948-1960), obişnuia să spună: „Încrederea civililor este pe primul loc. Va veni greu, pentru că sunt temători şi suspicioşi. Protecţia este cel mai important lucru pe care poţi să li-l oferi. După care vine sănătatea. Şi apoi multe alte lucruri – proprietate, educaţie –, pentru a numi doar câteva“. Şi totuşi, oare nu ne grăbim să presupunem această observaţie de bun-simţ ca fiind universală? Oare nu este încă o interpretare tipic occidentală a unor realităţi organice pe care oricum nu putem să le pătrundem în adevărata lor natură, fiind doar nişte outsideri?

O incursiune în timp în istoria campaniilor de contrainsurgenţă pare însă să o valideze. O întâlnim în Irak, dar şi în Vietnam. De ce nu ar fi la fel de valabilă şi în cazul Afganistanului? Spre exemplu, în mai 1965, generalul Victor Krulak, un veteran al Vietnamului, îşi aminteşte cum, într-o operaţiune de manual, companiile de marines au „curăţat“ pas cu pas gherilele din satul Le My. Ulterior, încrederea localnicilor a fost câştigată, fiind o consecinţă directă a protecţiei oferite de puşcaşii marini. Întâlnirea cu şeful satului avea să limpezească preocupările, lucrurile care contează cu adevărat pentru cei aflaţi la firul ierbii: „Toate acestea au sens numai dacă veţi rămâne. Veţi rămâne, nu-i aşa?

Era o întrebare grea, dar de bază. Sătenii nu puteau risca oferindu-ne încrederea lor, dacă a doua zi aveam să plecăm lăsându-i fără apărare, în speranţa că Vietcongul nu se va întoarce“, îşi aminteşte generalul Krulak. Aceeaşi întrebare – „Veţi rămâne, nu-i aşa?“ – i-a întâmpinat de nenumărate ori pe militarii americani la interacţiunea cu localnicii din Irak sau Afganistan. Şi asta pentru o foarte simplă motivaţie: doreau protecţia celui „mai puternic dintre triburi“. În cele din urmă, este o reţetă de supravieţuire. În mediile darwiniste, dominate de o multitudine de ameninţări şi prădători care cer supunere şi care sunt gata să lovească, comunităţile caută ordine şi predictibilitate, un spaţiu în care să se simtă în siguranţă. David Kilcullen, unul dintre cei mai influenţi teoreticieni contemporani ai contrainsurgenţei, rememorează în ultima sa carte o discuţie cu un şef de trib afgan care tocmai defectase, trecând de partea guvernului. Motivul? „Oh, nu pricepi.

Nu am fost cu talibanii înainte şi nu sunt cu guvernul acum. Întotdeauna am încercat să îmi protejez oamenii, să am grijă de ei. Înainte am crezut că ne este mai bine alături de ei. Acum cred că ne este mai bine alături de guvern – dar asta se poate schimba.“ În astfel de condiţii, comunităţile tind să accepte legea celui mai puternic, legea celui care are puterea de a le oferi stabilitate. „În majoritatea timpului, oamenii se comportă precum oile; ei vor susţine fie guvernul, fie pe insurgenţi, în funcţie de cine le oferă garanţia unei securităţi predictibile“, ne-a declarat Bing West (un veteran al Vietnamului, astăzi unul dintre cei mai buni reporteri ai campaniilor din Irak şi Afganistan).

Este exact ceea ce explică atracţia talibanilor în rândul multora dintre comunităţile paştune din sudul şi estul Afganistanului. În multe dintre aceste zone funcţionează o reţea underground de curţi de justiţie talibane specializate în soluţionarea şi medierea litigiilor comerciale şi civile de la nivel local. „Nu este vorba de popularitate. Însă comunităţile înţeleg că, dacă respectă regulile lor şi nu fac anumite lucruri, se vor afla în siguranţă. Regulile îţi oferă o anumită securitate, chiar dacă nu îţi place persoana care le impune. Respecţi regulile traficului rutier, chiar dacă nu îl placi în mod deosebit pe poliţist. Pe fond, crearea siguranţei ţine în mare măsură de capacitatea de a oferi predictibilitate, consecvenţă şi continuitate“, ne-a declarat David Kilcullen. //