Pe aceeași temă
Alegerile prezidentiale din SUA au intrat pe ultima suta de metri.
Revista 22 va prezinta opiniile a doi prestigiosi experti americani in legatura cu prioritatile de politica externa ale viitoarei administratii. Primul interviu a fost acordat in exclusivitate de catre John Hulsman, expert in probleme euroatlantice la German Council on Foreign Relations si un sustinator al candidatului democrat Barack Obama.
Cel de-al doilea interviu a fost acordat cotidianului Le Temps de catre Robert Kagan, un influent ideolog neoconservator, unul dintre principalii consilieri pe probleme de politica internationala ai candidatului republican John McCain.
Grupajul se incheie cu un text semnat de Justine A. Rosenthal si Dimitri K. Simes, publicat in revista The National Interest si care sintetizeaza platformele politice ale celor doi candidati.
JOHN HULSMAN*
Structura de putere a lumii s-a schimbat fundamental
Ce va insemna o victorie Obama pentru Europa?
Problema majora cu care se va confrunta o presedintie Obama este legata de faptul ca vine pe un val imens de asteptari si sperante. In Europa, nevoia de schimbare este profunda: 90% dintre germani ar vota pentru Obama, in timp ce McCain nu ar avea nicio sansa. Daca Obama castiga, el trebuie sa confirme aceste asteptari. Ceea ce conteaza, insa, este raspunsul Europei la o presedintie Obama care, in mod paradoxal, va cere mai mult de la Europa. Tensiunile dintre America si Europa nu vor disparea peste noapte.
In cazul Afganistanului, Obama va cere europenilor sa disloce mai multi soldati in partea de sud, pentru ca in joc se afla insasi credibilitatea Aliantei; NATO trebuie sa demonstreze ca este capabila sa functioneze din nou ca o Alianta in termeni de distributie echitabila a riscurilor. In al doilea rand, pentru a revitaliza OMC (Organizatia Mondiala a Comertului) si in special procesul Doha, Europa si America trebuie sa decida reduceri majore ale subventiilor destinate fermelor agricole. Este UE gata sa elimine, in numele combaterii saraciei globale, toate aceste bariere protectioniste si sa-si reformeze Politica Agricola Comuna? Pe de alta parte, o presedintie Obama va fi de acord cu Europa ca o eventuala bombardare a Iranului ar fi un dezastru strategic. Dar un Iran care detine arme nucleare este un risc inacceptabil pentru pacea si securitatea internationala. De aceea, pentru a schimba calculul Teheranului, Europa si America trebuie impreuna sa propuna o formula de constrangere mai ferma si mai eficienta. Cu cat este mai mare presiunea asupra Teheranului, cu atat este mai mica probabilitatea unei actiuni militare preventive. Una dintre optiuni se refera la inghetarea oricarei activitati investitionale occidentale in Iran, iar acest pas trebuie sa inceapa cu cei mai mari investitori europeni - Germania si Italia. Sunt Germania si Italia pregatite sa renunte la beneficiile lor economice? Mi-e teama ca, parcurgand toata aceasta lista de imperative, cancelarul Merkel se va uita in jos si va spune: “Nu putem face nimic”. Atunci avem o problema. In acel moment se vor auzi voci care vor spune: “De ce ne pierdem timpul cu europenii? Ei nu vor face niciodata nimic”. Acesta este marele pericol al unei presedintii Obama.
In primele luni de mandat trebuie facute progrese semnificative; impreuna, Europa si America trebuie sa demonstreze relevanta Aliantei, actionand eficient. Oamenii s-au saturat de atata vorbarie si de lipsa de rezultate. Trebuie sa functionam din nou ca o Alianta autentica, sa impartim riscurile guvernarii globale. In caz contrar, distractia s-a cam terminat. Europenii nu pot sa il invinovateasca la nesfarsit pe G.W. Bush pentru esecul guvernarii globale. Europa are o anumita tendinta spre izolationism, devenind deseori mult prea absorbita de eternele probleme interne ale constructiei comunitare. Dar Europa nu isi permite sa continue sa fie spectator, Europa trebuie sa devina actor. Ironia consta in faptul ca momentul cheie al unei presedintii Obama va fi definit mai degraba de reactia europenilor fata de aceasta, decat de actiunile concrete intreprinse de Obama. Vom reusi sa depasim inertia, pasivitatea europenilor atunci cand vine vorba de asumarea unui plus de responsabilitate in gestionarea amenintarilor globale? Aceasta-i intrebarea.
In 2000, neoconservatorii l-ar fi preferat presedinte pe McCain
Se spune ca politica externa a unei presedintii McCain va fi definita de elitele neoconservatoare. Este adevarat? Si care vor fi consecintele sale pe plan international?
Nu este nicio indoiala ca senatorul McCain a fost capturat de elitele neoconservatoare. Mai mult, Robert Kagan (unul dintre cei mai influenti intelectuali neoconservatori) ii redacteaza majoritatea discursurilor de politica externa. Se pare ca, in 2000, neoconservatorii l-ar fi preferat presedinte pe McCain, nu pe George W. Bush. Insa, pe fond, a trece de la o administratie neoconservatoare incompetenta la o administratie neoconservatoare competenta nu este un progres. Spre exemplu, John McCain a fost foarte ferm, sustinand ca bombardarea Iranului este un risc acceptabil. Daca se va ajunge aici, in acel moment relatia transatlantica este pusa in mare pericol. Intre a bombarda Iranul si a-ti asuma riscul de a trai cu un Iran care detine arma nucleara, 90% dintre europeni ar prefera ultima varianta. John McCain crede exact opusul. Tind sa le dau dreptate europenilor. O eventuala bombardare a Iranului nu numai ca nu va distruge programul nuclear al Iranului, dar, in acel moment, regimurile proamericane din lumea musulmana vor avea o grava problema de legitimitate. Relatia transatlantica nu s-a restabilit complet dupa invazia Irakului. Mi-e teama ca bombardarea Iranului va fi lovitura de gratie pentru parteneriatul transatlantic, ceea ce ar insemna pentru America un dezastru strategic.
Eroarea fundamentala a neoconservatorilor, in timpul administratiei George W. Bush, a fost aceea ca au inteles gresit structura de putere a lumii. Ei au presupus ca lumea este unipolara, ca SUA sunt singura putere semnificativa care poate adopta fata de ceilalti politici de tip tabula rasa. Sigur ca nu este adevarat. Sa luam spre exemplu Iranul, un stat plasat intre Irak si Afganistan. Iranul are un imens capital de influenta asupra evolutiilor interne din Irak si Afganistan, este o putere regionala semnificativa, chiar daca nu are niciun fel de influenta asupra altor parti ale lumii. America a uitat aceasta lectie. Suntem una dintre puterile majore, de departe cea mai puternica, dar nu suntem singuri. Asta nu inseamna ca putem face tot ceea ce vrem. Aceasta lectie s-a intors ca un bumerang impotriva noastra. Cand aud, astazi, ca neoconservatorismul este o idee buna, dar prost aplicata, imi reamintesc de fostii lideri comunisti care, dupa sfarsitul Razboiului Rece, spuneau ca ideologia comunista a fost o filozofie minunata prost instrumentata. Tuturor le raspund ca neoconservatorismul este o “revolutie permanenta” prin mijloace democratice, dar ramane in esenta sa o “revolutie permanenta”. Neoconservatorismul a fost o idee dezastruoasa prost implementata.
Care este perspectiva strategica pe care o viitoare administratie ar trebui sa o formuleze in actualul context international?
Lumea anului 2008 nu este una pe care sa o fi studiat in facultate. Irakul ne-a aratat ca nu traim intr-o lume unipolara. America nu se poate comporta precum Imperiul Roman, care numea Mediterana drept Mare Nostrum. Nu putem sa ne ghidam dupa modelul pe de o parte, noi, de cealalta, barbarii, astfel ca putem face orice dorim. Americanii nu sunt singuri in lume si nu pot pleca de la premise geopolitice atat de confortabile precum romanii. Pe de alta parte, nu ne aflam nici in lumea multipolara in sensul in care obisnuia sa vorbeasca presedintele Chirac. El invoca multipolaritatea in speranta ca Franta isi va recupera grandoarea si influenta de altadata, ca va fi din nou o mare putere. In realitate, ne aflam intr-o lume intermediara: America este presedintele “consiliului de administratie”, primus inter pares, dar asta nu inseamna ca Statele Unite vor ocupa aceasta pozitie pentru totdeauna sau ca nu mai exista si alti membri in “consiliul de administratie” - puterile emergente, precum statele BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) sau Japonia. Aspectul cel mai derutant este legat de faptul ca fiecare provocare globala, pentru a fi gestionata eficient, necesita de fiecare data o alta formula, un nou “consiliu de administratie”. Traim intr-o lume care cere mai multa flexibilitate diplomatica, in care va trebui sa optam de o maniera in care sa nu alienam statele care se afla in dezacord cu noi, pentru ca, inevitabil, vom avea nevoie de ele a doua zi. Vom avea nevoie de elite cu aptitudini si formate de gandire diferite de cele cultivate de noi in ultima suta de ani, pentru ca navigam intr-un teritoriu complet necunoscut. In consecinta, as fi in favoarea unui presedine tanar, unul care nu percepe lumea prin lentilele Razboiului Rece, pentru ca nu aceasta este viziunea de care avem nevoie - o versiune bipolara si maniheista a lumii, perceputa exclusiv in alb si negru. Or, McCain este blocat intr-o mentalitate de Razboi Rece, percepand SUA mult mai puternice decat sunt in realitate, pe fondul unei lumi tot mai multipolare. Dimpotriva, Obama ia in calcul aproape instinctiv ascensiunea statelor BRIC si a altor centri de putere, aproximand mult mai corect realitatea.
Este foarte putin probabil ca politica externa americana sa functioneze in absenta unei intelegeri a rolului si pozitiei pe care SUA il au in noua structura de putere. Primul principiu care ar trebui sa ghideze elaborarea politicii externe americane a fost formulat de Edmund Burke - imperativul etic de a avea curajul sa privim lumea asa cum este ea in realitate. Si sa incercam sa formulam politici publice care pornesc de la o lume reala. Iar realitatea ne spune ca puterea Statelor Unite a intrat intr-un declin relativ fata de ascensiunea statelor BRIC. America va ramane pentru mult timp de acum inainte primus inter pares. Dar sunt si alti membri in “consiliul de administratie” care conteaza si pe care trebuie sa ii implicam in formularea deciziilor. Daca noua administratie va incerca sa ii ignore, va face aceeasi eroare ca si neoconservatorii: se va pregati pentru o lume care nu mai exista si va ajunge sa se intrebe de ce politicile sale nu functioneaza. Structura de putere a lumii s-a schimbat fundamental fata de mijlocul anilor ‘90.
Intre Liga Democratiilor si “marea pace capitalista”
Senatorul McCain, dar si anumiti consilieri ai lui Obama au propus crearea unei Ligi a Democratiilor. Cum evaluati aceasta propunere?
Astazi avem o perceptie unipolara, un set de instrumente bipolare (mostenite din epoca Razboiului Rece), pe fondul unei lumi tot mai multipolare. De aici apare problema. America nu mai este o putere dominanta. Avem nevoie de instrumente noi, dar Liga Democratiilor ramane o idee nostalgica, pentru un alt timp; este o formula care a functionat aproape fara fisura in timpul Razboiului Rece, pentru ca teama de dominatia sovietica era atat de covarsitoare, incat orice interese nationale divergente treceau pe un plan secundar. Dar, astazi, o Liga a Democratiilor neglijeaza faptul ca in mod fundamental statele democratice ajung sa fie deseori in dezacord pe aspecte ce tin de politici publice. Franta si Germania, doua democratii solide, s-au aflat intr-un dezacord total cu obiectivele SUA privind Irakul. A fi o democratie nu inseamna ca, in mod automat, vei fi in consens cu celelalte democratii. A fi democratie nu predetermina si pozitionarile in planul politicii externe. Vom crea inca o institutie care nu poate lua decizii eficiente.
Pe de alta parte, din punct de vedere al deficitului de guvernare globala, nu rezolva nicio problema. Democratiile sunt esentiale in acest demers, dar nu sunt suficiente. Sa luam, de exemplu, incalzirea globala. Avem nevoie de China. In realitate, o alianta a democratiilor nu ar putea rezolva nici macar o singura problema fara implicarea nondemocratiilor. Puterea este si va ramane un aspect central al relatiilor internationale, iar un procent semnificativ va continua sa fie detinut de state nondemocratice. Pentru a progresa in probleme care tin de pacea si securitatea internationala (Irak, Iran, Darfur, Coreea de Nord), democratiile trebuie sa lucreze contextual cu nondemocratiile, atunci cand interesele comune permit acest lucru.
Ce optiuni au America si Europa intr-o lume care tinde sa fie definita de ascensiunea statelor BRIC?
Astazi, pozitia Americii este similara celei a Imperiului Britanic de secol XIX. Atunci, britanicii au trebuit sa-si restructureze drastic perspectiva pe care o aveau asupra balantei de putere la nivel global. America are nevoie de o politica similara, a retragerii inteligente (o restructurare facuta cu discernamant strategic a unor angajamente supraextinse) conservand pe cat se poate pozitia sa de putere si aparandu-si interesele primare, acordand, in acelasi timp, celorlalte puteri regionale spatiu de manevra, atunci cand in joc sunt interese secundare.
Provocarea strategica principala a comunitatii euroatlantice, in urmatorii 25 de ani, va fi integrarea puterilor emergente intr-un sistem de norme si reguli definit de Europa si SUA. Daca nu vom reusi sa le transformam in state care sunt interesate sa fie parte a unui sistem de norme euroatlantice, ele vor deveni puteri antisistem si vom ajunge sa traim in jungla. O componenta esentiala a acestei strategii este “marea pace capitalista”. Stimulentul pe care il avem si despre care nimeni nu vorbeste este capitalismul. Nu trebuie sa convingi statele BRIC ca modelul capitalist functioneaza, pentru ca acestea sunt dovada vie a acestui lucru. Traim intr-un sistem global, in care toate marile puteri utilizeaza aproape acelasi sistem economic, iar asta este o oportunitate fara precedent. Trebuie sa le convingem sa accepte regulile OMC, sa intre intr-un spatiu al normelor. Este in interesul nostru ca China sa continue sa creasca, sa progreseze, sa-si sporeasca nivelul de prosperitate economica. Toti suntem in favoarea capitalismului. Cu cat China este mai pluralista, extinzandu-si din ce in ce mai mult clasa mijlocie, cu atat mai bine pentru Statele Unite. Sa o transformam din interior, pentru ca, sa nu uitam, capitalismul este o forta inerent revolutionara. In plus, China va avea un interes fundamental in conservarea sistemului care ii asigura prosperitatea economica, astfel ca nu va fi tentata sa conteste statu-quo-ul, fara a risca propria sinucidere economica.
* Expert in probleme euroatlantice la German Council on Foreign Relations (Berlin).
ROBERT KAGAN*
Un presedinte american va apara in primul rand valori si interese americane
Sunteti consilier al candidatului republican John McCain. Daca va fi ales presedinte, va promova o politica externa diferita de cea a predecesorului sau?
Viitorul presedintele al SUA, indiferent daca este Obama sau McCain, va mentine mai multe constante ale politicii externe americane. Prioritatea numarul unu a presedintelui McCain va fi aceea de a garanta securitatea interna. Tara noastra este amenintata de teroristi pregatiti sa foloseasca arme de distrugere in masa. De asemenea, o presedintie McCain se va axa pe reconstruirea relatiilor cu natiunile democratice, pentru ca reputatia Americii a avut serios de suferit. Chiar daca europenii ii sunt mai favorabili lui Obama, totusi Europa ar putea fi surprinsa de McCain. Candidatul republican este pregatit sa ia masuri ferme in lupta impotriva incalzirii globale. A luat deja pozitii publice impotriva metodelor de tortura, ceea ce i-a creat probleme chiar in propriul sau partid. A promis ca va inchide inchisoarea de la Guantanamo din prima zi a mandatului sau ca presedinte al SUA.
Credeti ca alegerea lui Obama ca presedinte va fi o catastrofa pentru America?
Alegerea lui ca presedinte va genera un entuziasm enorm. El ar putea utiliza acest capital de simpatie in beneficiul Americii si al lumii. Insa Barack Obama nu se va putea ridica la inaltimea asteptarilor europenilor. In definitiv, el va fi un presedinte american care va apara valori si interese nationale si mai ales viziunea Statelor Unite asupra lumii pe care deseori Europa nu o impartaseste. Presedintii Kennedy, Reagan si chiar Clinton au formulat o politica externa clasica, bazata pe o America puternica ce apara valorile democratice in lume. Politica externa a noului presedinte nu va fi diferita de cea a predecesorilor sai.
Va continua noua administratie “doctrina Bush”?
Anumite persoane considera ca “doctrina Bush” consta in raspandirea democratiei in lume si in promovarea razboiului preventiv. Pentru mine nu exista o “doctrina Bush”, iar Casa Alba a incetat sa mai vorbeasca de asa ceva. Dar daca ma intrebati daca noul presedinte va considera important sa promoveze democratia in lume, raspunsul meu este da. Va apara el intotdeauna ideea conform careia puterea militara americana este o componenta esentiala a politicii externe americane? Raspunsul este din nou da. Isi va rezerva un nou presedinte dreptul de a actiona unilateral? Raspunsul este da, indiferent daca vorbim de McCain sau de Obama.
In ultima dumneavoastra carte, propuneti crearea unei Ligi a Democratiilor. Este acesta un raspuns disproportionat in fata amenintarilor actuale?
Principiile care sustin democratia, care ramane sistemul de guvernare cel mai dezirabil, sunt contestate si atacate de catre autocratii. Rusia si China considera ca forma lor de guvernare ar trebui raspandita. Nu vad de ce ar fi o problema sa reunim democratiile liberale in scopul identificarii celor mai potrivite mijloace pentru apararea principiilor lor. Pe acelasi principiu, exista un G8 sau Organizatia Conferintei Statelor Islamice. In plus, nu va exista o astfel de Liga daca statele democratice nu o vor dori. Statele Unite nu pot pur si simplu sa creeze o Liga a Democratiilor.
Bilantul administratiei Bush in Irak si Afganistan este considerat ca fiind mediocru chiar de catre o parte a republicanilor. Dvs. ce ati schimba in strategia Washingtonului?
Maniera in care a fost condus razboiul din Irak a fost o grava eroare. Am sustinut acest lucru, impreuna cu John McCain, inca din vara lui 2003. Nu am avut suficiente trupe desfasurate in teren. Strategia administratiei americane a fost ridicola pentru ca pleca de la premisa ca Statele Unite nu vor fi responsabile de gestionarea situatiei dupa prabusirea regimului Saddam Hussein. Cand invadezi un stat trebuie sa o faci cu toate mijloacele necesare. Nu am facut-o, iar americanii si in primul rand irakienii au platit un pret scump. Contest insa argumentul europenilor, imbratisat si de Obama, conform caruia nu avem suficienti soldati in Afganistan din cauza Irakului. Nu avem suficiente trupe in Afganistan tocmai pentru faptul ca am adoptat si aici o strategie similara celei din Irak. Rumsfeld a preferat sa se bazeze pe fortele afgane antitalibane, si nu pe o prezenta semnificativa a armatei americane.
Este declinul superputerii americane o realitate accentuata de criza economica?
La fiecare doi ani, europenii spera sa asiste la declinul Americii. Nu cred nici macar intr-un declin relativ al Statelor Unite. Mi-ar placea sa imi spuneti cine (la nivelul sistemului international) isi mareste puterea pe fondul declinului Statelor Unite. China se inarmeaza destul de puternic, insa puterea militara americana creste mult mai repede. Noi cheltuim in jur de 600 de miliarde de dolari in fiecare an pentru aparare.
* Ideolog neoconservator, consilier pe probleme de politica externa al candidatului republican John McCain.
Adaptare dupa Le Temps, 21 octombrie 2008
JUSTINE A. ROSENTHAL, DIMITRI K. SIMES*
Votul orb
Probabil ca, din punct de vedere al politicii externe a Statelor Unite, ne confruntam cu unele dintre cele mai importante alegeri din istoria noastra recenta. America nu duce doar razboaie in Irak si Afganistan, dar este, in acelasi timp, amenintata de provocari pe termen scurt, mediu si lung, mergand de la atacuri teroriste si securitate energetica la armele nucleare iraniene, renasterea Rusiei si ascensiunea Chinei.
Mai presus de toate, exista temerea ca, asa cum a demonstrat-o recentul conflict dintre Rusia si Georgia, este de-ajuns un singur eveniment pentru ca toate aceste probleme sa se transforme intr-o furtuna imediata, devastatoare. Imaginati-va doar un atac american sau israelian asupra Iranului. Potentiale consecinte: o replica a Iranului impotriva fortelor americane si a aliatilor acestora din regiune, izbucnirea unei noi terori islamiste globale indreptate impotriva Statelor Unite, explozia preturilor la energie, colapsul dolarului accelerandu-se, in timp ce China opteaza pentru pastrarea rezervelor intr-o moneda mai sigura, si o Moscova furioasa, care decide ca e timpul sa dea Georgiei o noua lectie, prin recursul la forta.
Chiar daca votul fiecarui american depinde, intr-o masura mai mare sau mai mica, de politica externa, acesta va conta cu siguranta. Politicile anterioare au avut deja impact asupra americanului de rand. Preocuparea noastra pentru Balcani ne-a distras atentia de la amenintarile teroriste dinainte de 11 septembrie. Esecul in a dezvolta o politica energetica viabila atat in tara, cat si peste hotare a dus la cresterea pretului benzinei si la o prezenta militara covarsitoare in Orientul Mijlociu.
Cu siguranta, aceste probleme au cauze multiple - multe dintre ele neputand fi controlate, in totalitate, de catre Statele Unite -, dar atunci cand americanii sufera din cauza inflatiei, stau la cozi interminabile in aeroporturi sacrificandu-si viata privata in numele sigurantei publice, acest lucru nu se datoreaza unui destin prestabilit sau planurilor inevitabile ale adversarilor Americii, ci, mai degraba - si intr-o mare masura -, propriilor noastre decizii.
Cu toate acestea, daca incercam sa ne dam seama pe ce pozitie se afla candidatii la presedintie in privinta provocarilor majore cu care se confrunta Statele Unite, precum si tipul de decizii pe care ei le-ar lua in calitate de presedinte, s-ar putea sa avem ghinion. Inca stim foarte putine - iar ceea ce stim nu pare sa ne ofere linistea necesara.
McCain si prozelitismul democratiei mondiale
Da, John McCain este un erou de razboi care a infruntat administratia Bush in chestiuni legate de tortura. Da, a avut o cariera de succes. Intr-adevar, trebuie sa-i acordam credit pentru meritul de a fi sprijinit, inca de la inceput, operatiunile din Irak. Si, pentru o vreme, senatorul de Arizona s-a dovedit a fi chiar un pragmatic atent. Sceptic in a sprijini guvernele altor tari si interventia militara a Statelor Unite in Haiti, Somalia si, initial, in Bosnia - in absenta intereselor nationale vitale -, era pregatit sa imbratiseze o reconciliere cu Vietnamul comunist - atunci cand aceasta era in interesul nostru.
Dar McCain, mai mult decat altii, a inceput sa-si piarda inclinatia realista in perioada de triumf a Americii, din anii ‘90, venind cu o viziune expansiva a rolului Statelor Unite in lume - cedand astfel tentatiei de a domina. Cu toate ca este inconjurat de o serie de personalitati cu o statura aparte si o judecata limpede, senatorul McCain pare sa-si fi format propria viziune asupra lumii si sa-si asculte consilierii, insa fara a le urma sfatul. A luat-o in jos pe panta prozelitismului democratiei mondiale, inconjurandu-se de consilieri neoconservatori si adoptandu-le visele cele mai indepartate, in ciuda erorilor acestora in problema irakiana. Desigur, pozitia lui McCain potrivit careia situatia din Irak se datoreaza unor executii tehnice esuate, mai degraba decat unor calcule strategice gresite, este sortita esecului. Unii s-ar putea intreba daca nu este vorba de ambele.
Desi senatorul McCain pare foarte sincer in declaratii, candidatul republican nu le face deloc viata mai usoara celor care incearca sa-i inteleaga viziunea, contrazicandu-se, facand diverse afirmatii eronate sau vorbind fara a avea dinainte un plan bine stabilit. De exemplu, cu mult inainte de criza georgiana, a cerut, in mod repetat, excluderea Rusiei din G8, cu toate ca isi declarase intentia de a colabora indeaproape cu Moscova pe dosarul nonproliferarii nucleare. Nici consilierii sai nu sunt de acord cu comentariile privind G8, dar senatorul se incapataneaza sa-si sustina ideea, in ciuda impracticabilitatii ei. Inca de la izbucnirea conflictului ruso-georgian, McCain a fost de partea lui Mihail Saakasvili, fara a intelege ca, de fapt, calculul gresit al liderului georgian in atacarea pozitiilor rusesti din Osetia de Sud a fost cel care a declansat raspunsul agresiv al Moscovei. Pe langa scaparile sale frecvente - ca aceea ca exista o problema serioasa la “granita dintre Irak si Pakistan” -, McCain are tendinta de a simplifica si de a-si reafirma, in mod exagerat, pozitia.
Obama nu are o viziune globala convingatoare
Dar daca ne uitam la dreapta esichierului politic, pur si simplu nu putem scapa, nici aici, de agenda dominanta a “libertatii”. Cu toate ca Obama pare mult mai temperat si nuantat in declaratiile privind politica externa, unul dintre principalii sai consilieri, Anthony Lake, este un sustinator fervent al ligii democratiilor, aceeasi utopie neoconservator-liberal-interventionista promovata de McCain. Iar aceasta idee a unei noi aliante nu va functiona, servind numai la crearea de noi disensiuni geopolitice, intorcand China si Rusia (impreuna cu alti importanti aliati nondemocratici) impotriva Statelor Unite si transformand promisiunea lui Obama - aceea a unui tip de diplomatie multilaterala agresiva, pentru a crea o presiune internationala puternica asupra Iranului - intr-o utopie.
La fel ca McCain, nici Obama nu este intru totul un candidat rau. Trebuie sa-i acordam credit, pentru ca s-a opus, inca de la bun inceput, invadarii Irakului, dar era pe-atunci doar un senator al statului Illinois, avand acces limitat la politica internationala. Este greu de stabilit in ce masura opozitia lui s-a bazat pe o evaluare pragmatica a situatiei, mai degraba decat pe un pacifism traditional de dreapta, specific Partidului Democrat. Odata ales in Senat, Obama nu a devenit o voce importanta in dezbaterile pe tema razboiului. Mai mult, in ciuda faptului ca a devenit presedintele Subcomitetului Senatului pentru Afaceri Externe, se pare ca proaspatul senator a fost inlaturat de la dezbaterile de politica externa, pana cand campania prezidentiala l-a obligat sa-si formeze propria expertiza in domeniu.
Cu exceptia notabila a dorintei sale de a discuta cu liderii Iranului fara a stabili dinainte conditiile (dar, asa cum ne reamintesc cosilierii sai, nu fara o pregatire prealabila), candidatul democrat nu a oferit o viziune globala convingatoare, dar nicio sugestie despre cum va trata problemele internationale urgente. Senatorul Obama a fost destul de evaziv in legatura cu planul sau de retragere a trupelor americane din Irak. Iar atunci cand este mai clar, pe teme precum China, Sudan sau Balcanii, simplifica problemele, incurca faptele si ofera aceleasi clisee conventionale despre “comunitatea internationala” din vechiul repertoriu al politicilor de tip neoconservator si liberal-interventionist. Aceasta poate sa sugereze prezenta, in echipa de politica externa a lui Obama, a catorva dintre membrii administratiei Clinton, cu state vechi in abordarea eronata a prioritatilor in politica externa a Statelor Unite, printr-o neglijare a amenintarii teroriste si indepartare a potentialilor parteneri.
Cu siguranta, campaniile electorale nu ofera cel mai bun ghid pentru ce poate face un candidat odata ales in functie. Sa luam, de exemplu, rasturnarea, cu aproape 360 de grade, a discursului lui George W. Bush din campania pentru alegerile prezidentiale din 2000, al unei Americi vazute ca o putere umila. E posibil ca, odata ajuns la Casa Alba, senatorul McCain, aflat sub presiunea responsabilitatii, sa revina la radacinile sale realiste. Poate ca senatorul Obama isi va alege consilieri care sa fie mai apropiati inclinatiei sale analitice. Dar acestea vor fi mai mult rezultatul propriei lor vointe si mai putin al unor platforme program coerente prezentate electoratului american, care va vota in noiembrie fara a-si putea face o idee clara despre directia in care va conduce tara oricare dintre cei doi candidati.
Odata noul presedinte ales, aceia care doresc solutii practice si oneste - fie ca e vorba de politica externa sau de alte probleme cu care se confrunta societatea americana - vor trebui sa coopereze pentru crearea unei coalitii bipartite, care sa propuna politici realiste, bazate pe o politica externa in interesul national, fara a tine cont de stereotipurile trecutului legate de stanga si dreapta politica. America merita macar atat.
* Dimitri K. Simes este editor, iar Justine A. Rosenthal este redactor-sef al The National Interest.
Adaptare de Cristina Spatarelu dupa editia online a The National Interest, 3 septembrie 2008
(Subtitlurile apartin redactiei)
Dosar realizat de Octavian Manea
