Pe aceeași temă
Atentatele de la 11 septembrie au fost urmate de un val de declaraţii de solidaritate proamericane din toate colţurile planetei. Lumea întreagă s-a arătat gata să sară în ajutorul Americii, în ceasul ei de cumpănă. Cotidianul francez Le Monde a publicat o zi mai târziu editorialul său de-acum celebru, cu titlul Nous sommes tous Américains – Suntem americani cu toţii. NATO a invocat prompt articolul 5 din tratatul de la Washington, în pregătirea represaliilor contra talibanilor din Afganistan. Însă primii – şi, aveam să descoperim, printre puţinii – care şi-au transformat declaraţiile de solidaritate în fapte au fost britanicii. În lunile care au urmat atrocităţii de la 11 septembrie, Tony Blair a devenit practic un super-ambasador al Statelor Unite, făcând înconjurul lumii în maratoane diplomatice: mai întâi, în pregătirea campaniei militare din Afganistan şi, mai apoi, construind o coaliţie în pregătirea mult mai controversatei invazii a Irakului.
În 2002-2003, Tony Blair a continuat să susţină ferm linia Washingtonului în ce priveşte Irakul, chiar dacă devenise limpede că aceasta era privită cu răceală - dacă nu cu suspiciune - de ceilalţi aliaţi ai SUA, în special de cei europeni. Fără să pună o clipă la îndoială credibilitatea dosarului CIA privind armele irakiene de distrugere în masă, Blair a străbătut lumea avertizând asupra pericolului pe care Saddam îl reprezenta pentru lumea civilizată. În culise, serviciile secrete americane şi engleze au conlucrat strâns pentru a susţine cauza intervenţiei în Irak – deschizând piste dovedite ulterior false, cum au fost presupusele importuri irakiene de uraniu din Niger sau estimarea celor 45 de minute, interval care i-ar fi fost suficient lui Saddam Hussein pentru a-şi mobiliza arsenalul de distrugere în masă.
Consecvenţa – unii au folosit termeni mult mai nepoliticoşi în descrierea ei – cu care Tony Blair a stat umăr la umăr alături de Statele Unite a avut preţul ei. Dintr-un premier extrem de popular, Blair a ajuns o figură detestată nu doar de o majoritate a opiniei publice din Marea Britanie, ci şi de un număr considerabil de parlamentari din propriul partid. Laburiştii, ajunşi la putere cu un scor categoric în alegerile din 1997, au început să piardă procente constant. Oameni cheie din guvern au demisionat, protestând zgomotos faţă de proamericanismul fără rezerve al lui Blair. În plan extern, proamericanismul tranşant al lui Blair în faţa faliei transatlantice create de criza irakiană a făcut ca Marea Britanie să fie mai izolată ca oricând în Europa şi mai detestată ca oricând în Orientul Mijlociu.
Întrebarea este însă: de ce? De ce un politician inteligent şi abil ca Tony Blair a ales să sprijine fără crâcnire cauza americanilor în Irak? De ce a mers până în pânzele albe, riscând compromiterea aparatului diplomatic şi a serviciilor secrete britanice, pentru susţinerea ambiţiilor neoconservatorilor de la Washington? De ce şi-a sacrificat cariera politică şi partidul, târându-l după el în noroiul sondajelor, când devenise evident că majoritatea opiniei publice era de altă părere? Răspunsul l-a dat anticipat Winston Churchill, într-un concept formulat cu 65 de ani în urmă. În discursul său de la Chicago, la 5 martie 1946, după căderea Cortinei de Fier, Churchill invita America la „o asociere frăţească între popoarele vorbitoare de limbă engleză – o relaţie specială“.
Relaţia specială anglo-americană – cel puţin felul în care ea e percepută la Londra – e esenţială în înţelegerea cooperării strânse dintre Marea Britanie şi Statele Unite după 11 septembrie 2001. Ea demonstrează că Londra n-a avut în realitate de ales când a sprijinit Washingtonul în detrimentul aliaţilor săi europeni, înaintea invadării Irakului.
Statele Unite au decis cu greu să renunţe la mantia izolaţionismului şi vechile suspiciuni faţă de Europa colonială. Episodul Pearl Harbor a fost picătura care a umplut paharul Administraţiei Roosevelt, înclinând decisiv balanţa în favoarea intervenţiei SUA în cel de-al doilea război mondial, alături de aliaţi. Colaborarea ulterioară cu britanicii în timpul războiului şi la căderea Cortinei de Fier au fost primii paşi pe drumul relaţiei speciale de care auzim şi astăzi. Odată cu începerea Războiului Rece, SUA au avut nevoie de aliaţi de nădejde în Europa, pe care să poată conta militar, nuclear, logistic şi în strângerea de informaţii.
Solidaritatea transatlantică în faţa ameninţării sovietice devenise pentru Washington o prioritate absolută. Marea Britanie a fost atunci statul european care a răspuns cel mai bine nevoilor geostrategice ale SUA, constituind piatra unghiulară a NATO şi podul atât de necesar dintre Washington şi cancelariile vest-europene.
Această relaţie e însă văzută diferit de pe cele două maluri ale Atlanticului: la Washington, sintagma lansată de Churchill n-a prins niciodată cu adevărat. Americanii preferă o abordare mult mai nuanţată, privind relaţia cu Londra ca pe un instrument – uneori indispensabil – menit să contribuie la succesul politicii americane. Dar SUA au astfel de relaţii speciale şi cu alte state, începând cu Israelul şi terminând, de exemplu, cu Mexicul sau Australia. Există voci la Washington care spun că relaţia specială anglo-americană există doar în viziunea britanicilor. Şi istoria postbelică e presărată de exemple care pun sub semnul întrebării sinceritatea cu care SUA au crezut în această relaţie – începând cu actul McMahon din 1946, care bloca accesul britanicilor la secretele nucleare americane, şi culminând cu Criza Suezului din 1956, în care SUA n-au ezitat să-şi umilească partenerii britanici atunci când şi-au văzut ameninţate interesele strategice. Revenind la trecutul recent, ne amintim de iritarea vizibilă a vicepreşedintelui american Dick Cheney în faţa eforturilor lui Blair de a obţine aprobarea ONU înainte de atacarea Irakului şi de lejeritatea cu care Donald Rumsfeld lăsa să-i scape că America putea invada Irakul cu sau fără britanici.
Pentru britanici însă, relaţia specială cu Statele Unite a fost decenii de-a rândul un soi de mantră politică. Indiferent de orientarea lor, guvernele de la Londra au rămas adepte ferme ale „relaţiei speciale“ cu America. Ceea ce nu înseamnă totuşi că britanicii sunt naivi sau orbi în faţa dezechilibrelor din această relaţie. Fostul diplomat britanic Sir Rodric Braithwaite o numea recent „o plăpumioară afectivă confortabilă pentru o putere în declin“. Altfel spus, britanicii se dau peste cap să-i ajute pe americani, în schimbul iluziei că mai sunt un jucător de talie grea pe scena politică internaţională. Alianţa cu singura superputere a lumii le oferă britanicilor o platformă solidă de pe care să-şi proiecteze propria influenţă la scară globală, încercând în acelaşi timp să influenţeze deciziile strategice ale SUA.
Această interpretare explică angajamentul total al lui Blair faţă de SUA. Scenariul conform căruia Blair ar fi fost cumva fermecat de texanul de la Washington e o naivitate. Blair a golit pocalul americanismului încă de pe vremea când la Casa Albă se aflau soţii Clinton. El l-a susţinut vehement pe Clinton în timpul afacerii Lewinsky, primind în schimb prietenia personală şi uşi deschise la Washington, pe toată durata preşedinţiei Clinton. Interesant şi sfatul pe care i l-ar fi dat Bill Clinton lui Blair, când Bush a câştigat alegerile în 2000: „Fă-ţi din el un prieten cel puţin la fel de bun cum am fost eu!“.
Pe lângă oferta unei platforme, privilegiile acestei relaţii speciale s-au îmbinat perfect cu intervenţionismul liberal, îmbrăţişat de Tony Blair din primii ani de mandat. Încă din 1999 Blair a enunţat „doctrina comunităţii internaţionale“, conform căreia era de datoria comunităţii internaţionale să intervină în state suverane, în cazul încălcărilor grave ale drepturilor omului. Doctrina a fost pusă în practică în Kosovo în acelaşi an, iar ecourile ei se fac auzite şi acum în campania din Libia.
Relaţia specială anglo-americană a intrat într-o fază delicată odată cu victoria în alegeri a lui Barack Obama. După 11 septembrie, guvernul britanic i-a trimis lui George W. Bush un bust în bronz al lui Churchill, un memento al relaţiei speciale anglo-americane. Barack Obama le-a înapoiat englezilor bustul la scurt timp după preluarea mandatului. În discursul de inaugurare, preşedintele Obama a pomenit Marea Britanie, însă nu ca partener în relaţia specială, ci ca inamic în perioada Războiului de Independenţă. În timpul dezastrului ecologic din Golful Mexic de anul trecut, Obama n-a ratat nicio ocazie să se refere la compania petrolieră implicată – BP – folosind întregul nume, arareori utilizat – British Petroleum. De partea cealaltă, noul guvern de coaliţie de la Londra a venit şi el cu ambiţia reaşezării acestei relaţii speciale, declarând sec că ea trebuie să devină una „solidă, nu de sclavie“.
Aceasta nu înseamnă nici pe departe că relaţia specială anglo-americană e de domeniul trecutului. Integrarea militară, nucleară şi informaţională dintre cele două state e aproape perfectă. Ca şi acum 60 de ani, America are din nou nevoie de aliaţi. Pe fondul incertitudinilor „primăverii arabe“, SUA au ezitat să se angajeze frontal în campania din Libia, preferând să-i sprijine din spate pe englezi, alături de francezi şi partenerii din NATO. În ce o priveşte, slăbită economic şi epuizată militar după războaie costisitoare şi sângeroase, Marea Britanie are mai multă nevoie ca oricând de aliatul ei tradiţional. Dincolo de retorică şi repoziţionările diplomatice, la 10 ani de la atentatele de la 11 septembrie 2001, relaţia specială anglo-americană se dovedeşte mai actuală ca niciodată. //
Citeste si despre: repozitionari diplomatice, stat social, preluarea mandatului, politica internationala, interventionism liberal.
