Secretele Războiului Rece Incredibila cădere a Mareşalului Jukov (I)

Proiectul „Caesar“

La începutul anului 1953, directorul CIA, Allen Welsh Dulles, îşi dădea acordul pen­tru demararea unui proiect în cadrul că­ru­ia un grup de experţi urma să realizeze stu­dii privind aspecte de maximă im­por­tanţă ale „Războiului Rece“. Analiştii nu proveneau exclusiv din mediul comunităţii de informaţii, detaliu căutat în mod spe­cial pentru a conferi o arie mai largă de ex­pertiză asupra problematicii urmărite.

Sursele folosite erau rapoartele şi infor­ma­ţiile confidenţiale culese de CIA, prin me­to­de specifice, dar şi cele provenind de la Agenţia Naţională de Securitate, Depar­ta­mentul de Stat sau din „surse deschise“ (agenţii de presă, ziare etc.). Obiectivul de­clarat al proiectului era să pună la dis­poziţia factorilor de decizie informaţii ca­re să le permită o înţelegere, cât mai aproa­pe de realitate, a complicatelor şi ascunselor mecanisme ale puterii sovietice, dar în mod esenţial era axat pe analiza acţiunilor personajelor de top ale Kremlinului.

Aceste documente au fost puse la dis­po­zi­ţia cercetătorilor în cadrul secţiunii „Bi­blio­tecă“ a site-ului oficial al CIA, sub ti­tulatura Freedom of Information Act Elec­tronic Reading Room (prescurtat, FOIA). Începând din anul 1980, William Casey, di­rectorul CIA, a autorizat declasificarea și transferul către Arhivele Naționale a nouă milioane de pagini de documente apar­ți­nând OSS. Directorii CIA ulteriori au acce­lerat ritmul declasificării, recunoscând im­por­tanța istorică a documentelor deţinute de Agenţie.

Deşi este publică şi uşor accesibilă, această sur­să de informaţii, o adevărată mină de aur pentru cercetătorii preocupaţi de isto­ria Războiului Rece, este puţin cunoscută în România, chiar şi în mediul specia­liş­tilor. Tocmai de aceea mi-am propus, în cadrul acestei serii, un demers de po­pu­larizare, sub forma unor rezumate adap­tate şi, acolo unde există posibilitatea, com­pletate cu informaţii din alte surse. Trebuie precizat de la început faptul că nu toate au reprezentat punctul oficial de ve­dere al CIA la momentul redactării (cum suntem, de altfel, avertizaţi în preambulul lor), dar este absolut cert că informaţiile conţinute şi ipotezele exprimate au fost luate în considerare în cadrul analizelor rea­lizate pentru uzul factorilor de decizie.

Speranţa mea este că ele se vor dovedi su­ficient de interesante pentru specialişti sau pasionaţii de subiect pentru a fi luate în considerare şi că vor deschide calea spre o mai bună cunoaştere a unor eve­nimente istorice controversate.

„Bonapartistul“

De patru ori „Erou al Uniunii Sovietice“, universal recunoscut ca fiind cel mai im­portant comandant militar al celui de al doilea război mondial, salvatorul Lenin­gra­dului şi al Moscovei, strategul de la Stalin­grad şi Kursk, autorul catastrofalei înfrân­geri a armatei germane din vara lui 1944 (ope­raţiunea „Bagration“), cea care a des­chis calea Armatei Roşii spre ocuparea Eu­ropei de Est, mareşalul Jukov a fost, mai pre­sus de toate, cuceritorul Berlinului. Sta­lin însuşi a trebuit să asiste la triumful războinicului călare pe un armăsar alb la Parada Victoriei din Piaţa Roşie.

A fost cel mai frumos şi, în acelaşi timp, cel mai periculos moment pe care l-a trăit Ju­kov. Kirov plătise cu viaţa faptul că pro­pria popularitate o eclipsa pe cea a lui Sta­lin. Totuşi, din calcul pragmatic, Iosif Vis­sa­rionovici nu şi-a permis o acţiune de­ci­si­vă împotriva starului Armatei Roşii, omul care apărea pe coperta Life Magazine în iu­lie 1944. Abia în aprilie 1946 l-a re­che­mat de la Berlin, i-a luat comanda tru­pe­lor terestre, l-a exilat la Odesa, apoi şi mai departe, în Urali.

Utilul Beria a acceptat entuziast sarcina de a-l „lichida politic“ şi i-a orchestrat o campanie de defăimare fără milă. Jukov a fost acuzat de „ostilitate la adresa mem­brilor Comitetului Central“, „lipsă de vi­ziune politică“ şi „bonapartism“ (o for­mu­lare aparent ciudată, dar extrem de pe­riculoasă prin înţelesuri). Casa sa din Mos­cova a fost percheziţionată şi (stupoare!) s-au găsit „suveniruri“ din Germania (bi­ju­terii, tablouri, arme de colecţie). Şeful po­liţiei politice „şi-a adus aminte“ că în anul 1946 oamenii săi sechestraseră, din­tr-o eroare birocratică, şapte vagoane pli­ne ochi cu „rechiziţii de război“ destinate lui Jukov. O greşeală pentru care fuseseră admonestaţi atunci, dar care se dovedea foar­te utilă în contextul din 1946-1948. „Afa­cerea Trofeul“, cum a fost ea cu­nos­cută în epocă, a lăsat o pată greu de şters pe blazonul mareşalului, pe care nici scri­soarea plină de compasiune şi susţinere pe care i-a adresat-o Eisenhower nu a es­tompat-o. Şi nici autocritica.

Imposibil de obţinut, însă, s-au dovedit pro­bele privind „lipsa de consideraţie“ pen­­tru pierderile de vieţi omeneşti (acu­za­ţie de altfel reală, dar ipocrită, din mo­ment ce oglindea concepţia larg ac­cep­tată şi împărtăşită de toţi comandanţii so­vie­tici şi care a fost, până la urmă, cheia vic­toriei asupra armatei germane) şi cele privind „exagerarea intenţionată“ a for­ţei Wehrmacht-ului. Deşi Beria s-a stră­duit să-şi îndeplinească mandatul, in­clu­siv prin arestarea şi torturarea unor ge­ne­rali din anturajul lui Jukov din timpul răz­boiului, toţi liderii militari de top ai Ar­matei Roşii au făcut front comun şi au refuzat vehement să gireze acuzaţiile. Asta nu l-a scutit pe mareşal de un atac de cord, care putea să îi pună capăt vieţii.

Montgomery, Eisenhower şi Jukov (Frankfurt, 1945)

Totul a părut dat uitării atunci când, în fe­bruarie 1953, a fost rechemat la Moscova, după ce trecuse printr-o perioadă de rea­bi­litare. Se specula că revenirea sa avea le­gătură cu războiul indecis din Coreea, dar nu se poate spune cu certitudine ce pla­nuri avea Stalin în legătură cu Jukov, pen­tru că, la 5 martie 1953 (data oficială), fă­ră să îi dea vreo însărcinare concretă, a mu­rit.

Cuplul Hruşciov-Jukov

Greu de anticipat, ascensiunea „ge­ne­ra­lului favorit al lui Stalin“ către înălţimile ameţitoare ale puterii sovietice abia în­cepea. În spatele său erau cele patru mi­lioane de soldaţi ai Armatei Roşii şi toţi ma­reşalii ultradecoraţi ai „Războiului Pa­triotic“, o forţă de care orice pretendent la funcţia de secretar general al PCUS trebuia să ţină cont. Astăzi ştim că Jukov l-a ales pe Hruşciov, şi viceversa, şi că a avut un rol determinant în înlăturarea pe­riculosului Beria. O răzbunare pe care au trăit-o cu imensă satisfacţie („Canalie! Ai dat de dracu’!“), atât el, cât şi întregul corp de ofiţeri superiori ai Armatei Roşii, ca­re făcuseră, din cauza intrigilor aces­tuia, întreg războiul cu pistolul la tâmplă. Înlăturarea ultimilor „susţinători“ ai lui Stalin, „grupul antipartinic“ al lui Malen­kov, Mikoian şi Kaganovici, l-a propulsat direct în funcţia de membru plin în Biroul Politic (Prezidiu) al CC al PCUS. Primul mi­litar de carieră din istoria Uniunii So­vie­tice care atingea aceste culmi ale puterii. Nimeni şi nimic nu părea să stea în calea cuplului Hruşciov-Jukov.

Totuși, exista o umbră din trecut. Stalin in­tuise că, după ce supuseseră jumătate din Europa şi înfricoşaseră lumea întreagă, dar mai ales după ce veniseră în contact cu civilizaţia vestică (chiar şi în varianta ei abominabilă, reprezentată de Germania nazistă) şi fuseseră eliberaţi din chingile controlului politic al comisarilor, şefii Armatei Roşii şi soldaţii ei ar putea să nu se mai mulţumească să-şi reia rolul de câini credincioşi şi supuşi. Sigur că nu se punea problema unui Bonaparte rus, dar Stalin ştia foarte bine că cea mai pe­ri­cu­loasă situaţie în care se putea afla era cea în care ar fi trebuit „să rezolve“ problema celor câteva milioane de soldaţi sovietici care văzuseră cu ochii lor că „bestiile na­ziste“ trăiau în case moderne, iar ei, „în­vingătorii“, veneau din bordeie săpate în pământ. Aceşti soldaţi, care s-au întors la vatră şi au povestit celor din comunităţile lor izolate minunăţiile văzute dincolo de graniţele sovietice (ceasurile, pantofii, len­jeria de pat, apa curentă etc.), erau mai pe­riculoşi decât toată „propaganda im­pe­ria­listă“ la un loc. Erau, totuşi, prea mulţi pentru a fi trimişi toţi în izolarea Gulagului, aşa cum se procedase cu cea mai mare parte a prizonierilor de război întorşi din Germania. În plus, Armata Ro­şie îşi crease „un spirit de corp“ extrem de puternic, exacerbat de beţia victoriei asupra unui inamic, pe care, indiferent cât se străduise propaganda să-l discre­di­teze, încă era considerat superior.

Pentru cel care îi trimisese la moarte pe aproape toţi comandanţii militari su­pe­ri­ori, în anii 30’, doar pentru că primise in­formaţii false despre un pretins complot al acestora, era prea mult. În viziunea lui Stalin, Armata Roşie risca să devină mult prea puternică. De unde nevoia de a-i apli­ca „o corecţie în efigie“, prin pedepsirea lipsită în aparenţă de logică a celui mai mare erou al ei: mareşalul Jukov.

Izbucnirea Războiului Rece l-a scutit de re­zolvarea aplicată a acestei probleme cu un uriaş potenţial exploziv, dar efectele ei se­cundare vor traversa timpul şi îi vor bân­tui şi pe urmaşii săi de la Kremlin, care au păstrat mereu în minte teama că această uriașă mașinărie s-ar putea întoarce îm­potriva creatorilor ei. Ironia sorţii este că puterea sovietică a fost, în cele din urmă, confiscată, exact cum se temea Stalin, dar nu de Armata Roşie, ci de către celălalt câine de pază al sistemului: mult mai ver­satilul politic KGB.

Mareşalul Jukov călare pe un armăsar alb la Parada Victoriei din Piaţa Roşie (Moscova, 1945)

Este evident că „ameninţarea bona­par­tistă“ a lui Jukov din 1946-1948 nu a fost reală şi a fost inventată ca un avertisment direct pentru întreaga Armată Roşie şi toţi comandanţii ei, care ar fi putut visa să găsească şi altceva în raniţa lor, în afara bastonului de mareşal. Dovada concretă a acestei tactici, marcă înregistrată Stalin, este că, la fel de inexplicabil cum l-a mar­ginalizat, la fel de inexplicabil l-a şi rea­bi­litat pe Jukov, care nu a înţeles mare lu­cru din ceea ce i se întâmpla şi a acceptat situaţia, relativ senin, ca pe o consecinţă a vieţii militare.

Viitorul a demonstrat că bătrânul călău „citise“ corect potenţiala ameninţare. În­să nu setea de putere, aşa cum credea Sta­lin, ci povara propriei celebrităţi şi obli­ga­ţia de a acţiona în conformitate cu aceasta a fost combustibilul care a alimentat mă­rirea şi căderea lui Gheorghi Konstan­ti­no­vici Jukov.

Concedierea şefului Armatei Roşii

Pe 26 octombrie 1957, mareşalul Jukov s-a întors la Moscova, la bordul unui avion TU-104, direct din Albania, unde se afla într-o vizită oficială. La aeroport a fost în­tâmpinat de vechiul său camarad și ad­versar, mareşalul Konev, care i-a transmis să se prezinte imediat la Kremlin, accen­tuând urgenţa solicitării prin refuzul de a i se permite să treacă mai întâi pe acasă. Urma să participe la o „şedinţă fulger“ a Biroului Politic al CC al PCUS.

Şedinţa respectivă a fost furtunoasă şi mai lungă decât estimaseră organizatorii, asta pentru că liderii sovietici, care trebuiau să ajungă la ora 18.00 la o recepţie a Am­ba­sadei Iranului, au întârziat două ore.

Cât despre Jukov, a ieşit din şedinţă „foar­te amărât“, după cum îşi aminteşte S.P. Markov, unul dintre membrii grupului ca­re îi asigura securitatea, şi i-a spus aces­tuia că în curând se va anunţa la radio de­miterea sa din funcţia de ministru al Apă­rării. Markov, care îl cunoştea pe mareşal din timpul războiului şi îl însoţise şi în pe­rioada de dizgraţie, nu-l văzuse niciodată atât de deprimat. În textul său inclus în lucrarea Mareşalul Jukov, între legendă şi adevăr, se va întreba retoric: „Ce s-a în­tâmplat în aceste ultime patru luni? Căci, doar la plenara CC al PCUS din iu­nie 1957 Gheorghi Konstantinovici fusese avansat, fiind ales membru în Prezidiul CC al partidului nostru. Greşiseră oare atunci? Nu, nu greşiseră. A săvârşit oare ce­va în ultimele patru luni? Dar în în­treagă această perioadă a fost la vedere. Probabil că cineva s-a speriat de ceva. (...) De ce şi pentru ce au avut o ase­me­nea răfuială cu eroul naţional?“ (Ma­re­şalul Jukov între legendă şi adevăr, Edi­tu­ra Militară, Bucureşti, 1991, p. 44).

Nu numai Markov a fost complet surprins de această întorsătură cu aspect de tra­gedie antică. Pentru majoritatea obser­va­to­rilor părea evident că decizia de în­de­părtare a lui Jukov fusese luată în timp ce el se afla în vizită oficială în Iugoslavia şi Albania, un mod de a acţiona care ali­menta speculaţiile privind o „lovitură pe la spate“ a adversarilor mareşalului. Dar cum reuşiseră aceştia, oricine ar fi fost ei, să-l convingă pe Hruşciov, aliatul şi prie­tenul lui Jukov, să-l demită în felul aces­ta? Pe 7 octombrie 1957, în cadrul unui in­terviu cu James Reston, de la New York Ti­mes, fără să fie întrebat şi fără să re­pre­zinte un subiect convenit dinainte, liderul sovietic se lansase într-un atac virulent îm­­potriva refuzului americanilor de a-i per­mite lui Jukov o vizită în SUA. Părea sincer enervat. Fusese doar un bluf?

Dincolo de ocean, ştirea a fost primită cu re­­zerve şi analiştii americani au re­co­mandat să se aştepte dezvoltările ulter­i­oare, nefiindu-le clar dacă îndepărtarea din funcţia de ministru al Apărării a lui Ju­kov este semnul unei dizgraţii sau, din con­tră, dacă nu va fi propus pentru o altă funcţie mai importantă. În plus, cum să-l concediezi pe şeful Armatei Roşii, chiar în ajunul aniversării a 40 de ani de la Re­voluţia Bolşevică şi în plină criză turco-si­riană?

Acuzaţia de „aventurism“

Abia pe 2 noiembrie 1957 a căzut cu ade­vărat bomba: o rezoluţie publică a CC al PCUS anunţa că Jukov a fost îndepărtat din Biroul Politic şi din Comitetul Central. Pe 3 noiembrie au fost prezentate şi cape­te­le de acuzare: 1) eliminarea controlului par­tidului şi opoziţia faţă de munca po­li­ti­că în forţele armate; 2) crearea unui „cult al personalităţii“ în Armata Roşie, renun­ţa­rea la „modestia de partid“; 3) lipsă de orientare politică şi „aventurism“ în în­ţe­le­gerea politicii externe a URSS.

Devenise clar că era vorba despre o „exe­cuţie“ şi că soarta lui Jukov era pecetluită. Dintre cele trei capete de acuzare, cel mai plauzibil ca motiv al dizgraţiei părea a fi ultimul, singurul care putea fi legat de eve­ni­mentele curente (criza în desfășurare din Siria). Americanii au încercat să înţe­leagă la ce anume se refereau liderii so­vieticii când vorbeau despre „aven­tu­ris­mul“ lui Jukov și ce anume îi reproșau.

Un posibil indiciu a fost găsit într-o afir­maţie a fostului comandant al Armatei Roşii din iulie 1957, la o recepţie a cor­pu­lui diplomatic la Moscova. Întrebat în le­gătură cu puterea arsenalului nuclear pe ca­re îl are la dispoziţie, acesta ar fi spus că Uniunea Sovietică ar putea să permită inspectarea acestuia, cu condiţia să existe o reciprocitate din partea Occidentului. Afir­maţia a fost notată cu grijă, având în vedere că, până în acel moment, liderii sovieticii nu concepeau nici măcar o discuţie legată de această temă. Dar lu­cru­rile nu s-au oprit aici. Cu o candoare sur­prinzătoare pentru interlocutori, Jukov le-a dezvăluit că numărul real al soldaţilor Ar­matei Roşii este în realitate mult mai mic decât cifra de 4 milioane, cum se vehi­cula, şi că el ar fi dispus să dea publicităţii numărul real al acestora, dar „nu-l lasă Hruşciov şi Bulganin“. Asta în contextul în care, la 28 mai 1957, într-un interviu acordat Televiziunii Columbiene, întrebat exact despre această chestiune, Hruşciov afirmase că „nu l-a întrebat pe ministrul Apărării“, dar că „este gata oricând să furnizeze cifrele exacte“.

Că ciudata disponibilitate de a se pronunţa pe probleme de maximă delicateţe pentru politica externă sovietică, în absenţa unui mandat sau a unei consultări prealabile, chiar şi într-un cadru oarecum informal, a fost un factor care a cântărit greu „la dosarul“ lui Jukov a fost confirmat de pre­mierul Bulganin. Întrebat, de aceeaşi per­soană care asistase la discuţia cu Jukov în iulie 1957, la ce se referea acuzaţia de „aven­turism“, acesta s-a lansat într-o lun­gă prelegere despre problema dezar­mă­rii nucleare şi a afirmat că „există per­soa­ne în Uniunea Sovietică, care susţin con­trolul şi inspecţia, dar aceste persoane sunt vinovate de aventurism“. Destul de clar care fusese sursa acuzaţiei.

Trebuie spus că declaraţia imprudentă a lui Jukov în legătură cu inspectarea ar­se­nalului nuclear al URSS şi cuplarea ei cu ideea că Armata Roşie are mai puţini sol­daţi decât se credea a atins, fără intenţie, un secret sensibil și un punct nevralgic al propagandei sovietice. Anume, că ar­se­nalul nuclear nu era nici el atât de mare pe cât se străduiau ei să arate. O astfel de dezvăluire avea potenţialul unei bombe atomice, dacă ne gândim doar la faptul că publicul american, şi nu numai el, era convins că politica de înarmare nucleară, în care se investeau miliarde de dolari din banii contribuabililor, era o necesitate dic­tată de egalarea şi depăşirea „uriaşului ar­senal sovietic“.

Chiar în seara zilei de 26 octombrie 1957, la recepţia Ambasadei Iranului la Mos­co­va, Hruşciov a găsit de cuviinţă să-i rela­te­ze unui corespondent de presă occidental fabula „umilului evreu Pinya“ care, în fa­ţa pericolului, s-a dovedit mai curajos de­cât „puternicul anarhist“. Să se fi referit la el (Pinya) şi la Jukov (Anarhistul)? Foar­te probabil.

Asta pentru că, în plus faţă de iritarea pe care i-a produs-o în iulie 1957, Hruşciov mai avea ceva să-i reproşeze lui Jukov, tot în ceea ce priveşte politica externă: ati­tu­dinea sa privind problema siriană. Spre deosebire de Ungaria (1956), unde fusese corp şi suflet pentru o intervenţie în forţă, în cazul Siriei, riscul de a escalada şi a se ajunge la un război deschis cu Statele Uni­te i se părea mareşalului mult mai mare şi, în consecinţă, nu era de acord cu po­ziţia de forţă a lui Hruşciov. Acesta din urmă era clar nemulțumit că Jukov nu îl susținea în fața celorlalți membri ai Pre­zidiului și că avea o poziție prudentă pri­vind angajarea Armatei Roșii pe un nou potențial front.

Cu toate că atitudinea rezervată a lui Ju­kov și lipsa lui de tact politic (mai precis, incapacitatea de a înțelege că poziția ocu­pată în ierarhie nu-i mai permitea să se comporte ca un simplu militar) și mai ales declarațiile sale publice, care l-au pus pe Hrușciov într-o poziție incomodă față de adversarii săi din Prezidiul CC al PCUS, erau suficiente motive pentru dizgrație, nu „aventurismul“ a fost principala mo­ti­va­ție a îndepărtării sale din sfera puterii.

În mod clasic pentru Kremlin, nu pre­zen­tul, ci trecutul a jucat rolul determinant...

(Va urma)