Securitatea și problema despăgubirilor de război (I)

Chestiunea despăgubirilor de război era, şi în anii ’60, o problemă spinoasă, dar contextul era întrucâtva favorabil. În 1967, Bonnul reluase relaţiile diplomatice cu Bucureştiul şi se pregătea să pună pe masă o ofertă substanţială în mărci pentru ca etnicii germani să fie lăsaţi să plece din România. Tipic, Nicolae Ceauşescu căuta orice mijloc şi „nu precupeţea niciun efort“ pentru a găsi modalităţi de a stoarce cât mai mulţi bani dintr-o situaţie care îi convenea de minune.

Istoria pare uneori o glumă sinistră. O far­să crudă şi brutală care amestecă destinele indivizilor, grupurilor şi naţiunilor într-o manieră pe care nimeni nu o poate an­ti­cipa sau explica cu adevărat. Povestind-o, rămâne speranţa că poate cineva o va în­ţelege şi va trage vreo concluzie.

Una dintre aceste farse ale istoriei a fost ca soldaţii Wehrmacht-ului să poarte pe centiroane deviza „Gott mit uns“. Cu si­guranţă, Divinitatea nu a fost alături de ei atunci când au aruncat întreaga lume în­tr-un război devastator, care a costat mi­li­oane de vieţi şi a provocat distrugeri imen­se. Nici când au masacrat milioane de evrei, polonezi, ruşi şi, în general, pe ori­cine devenise țintă pentru ideologia de­men­tă în slujba căreia s-au pus.

Au constatat ei înşişi că Dumnezeu i-a pă­răsit când au fost înfrânţi, când lumea lor s-a prăbuşit şi când au realizat că nu au fost eroi, ci doar ajutoarele unor asasini. Spre deosebire de cel care i-a condus pe drumul distrugerii totale, ei au rămas să plătească preţul pentru orbirea de care au dat dovadă atunci când l-au urmat. Ger­mania a fost zdrobită complet, iar trufia a fost înlocuită cu umilinţa şi o uriaşă răs­pun­dere morală faţă de umanitate.

Milioane de germani plătiseră deja preţul suprem, dându-şi viaţa, chiar dacă unii din­tre ei nu considerau că idealurile na­ziste se confundau cu patria şi familiile pe care le apărau. Mormintele lor erau în­şi­ra­te în toată Europa, multe necunoscute, pen­tru că nimeni nu a dorit, o lungă pe­ri­oadă de timp, să se îngrijească de sufletele celor care aduseseră atâta suferinţă asupra lor.

În cimitirul din satul din Moldova unde am crescut exista un şir de morminte ne­îngrijite, singurul semn că acolo fusese ci­neva înhumat fiind câteva cruci putrezite şi rupte. Mirat că mormintele erau lăsate în paragină, mai ales că celelalte din ci­mi­tir erau îngrijite după datină, am întrebat cine era îngropat acolo. Mi s-a răspuns că erau soldaţi care fuseseră ucişi în timpul retragerii trupelor germane după ruperea frontului de la Iaşi, în vara anului 1944. Din poveştile bătrânilor din sat am aflat că, după trecerea trupelor sovietice, au fost puşi să adune de pe lunca Bistriţei toţi morţii şi să-i înhumeze în gropi co­mune. Majoritatea erau soldaţi germani.

Foştii aliaţi ai românilor din prima parte a războiului nu se puteau bucura de res­pec­tul arătat soldaţilor sovietici „eli­be­ratori“, cu atât mai mult cu cât regimul de la Bu­cu­reşti depunea eforturi con­si­de­ra­bile ca pe­rioada în care soldaţii români au luptat alături de cei germani să fie ştearsă din me­morie. Se părea că soldaţii germani în­gropaţi în România au fost uitaţi.

După câţiva ani, am remarcat o schimbare bruscă a aspectului mormintelor. Apă­ru­seră cruci noi-nouţe purtând inscripţia „Mor­mântul soldatului necunoscut“, dea­supra gropilor fusese adus pământ cernut şi plantate cîteva flori. Cineva îşi adusese aminte de ei…

Securitatea a murit! Trăiască Securitatea!

Ion Stănescu a ajuns în fruntea Consiliului Securităţii Statului în 1968, ca rezultat al răfuielii lui Nicolae Ceauşescu cu Ale­xan­dru Drăghici. Activist cu vechime şi mem­bru în CC al PCR, el trebuia să simbolizeze intrarea Securităţii într-o epocă a le­ga­li­tă­ţii socialiste, în contrast cu epoca de tris­tă amintire Dej. O acţiune de epurare, de fapt, care a culminat cu faimoasa anchetă in­ternă a Comisiei de Partid privind cri­mele şi abuzurile săvârşite de organele Mi­nisterului de Interne. Securiştii buni i-au anchetat pe securiştii răi şi Nicolae Ceau­şescu a putut prezenta la Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 un raport care i-a îngrozit şi indignat pe tovarăşi.

Câte fapte odioase săvârşise Alexandru Dră­ghici sub oblăduirea lui Gheorghiu-Dej! Şi nimeni n-a ştiut! Au căzut victime chiar din sânul Partidului! Lucreţiu Pătrăşcanu a fost asasinat? În închisori au fost trimişi oameni nevinovaţi? Tortură la Piteşti? Au fost exterminaţi oameni la Canal? Stu­poa­re şi indignare!

Cu Nicolae Ceauşescu în frunte, în postura de plagiator al lui Hruşciov, tovarăşii şi-au spălat păcatele, aruncându-le în cârca lui Dej şi Drăghici. Cât despre Securitate, era clar că trebuia adusă la ascultare, că prea făcuse atâtea fără ştirea Partidului! Pentru a marca definitiv ruperea de trecut, noua structură s-a ales cu numele de Consiliul Securităţii Statului, o conducere chipurile colectivă şi un preşedinte civil. Se intra în­tr-o nouă eră, dar, cum aveau să constate ulterior tovarăşii, nu Partidul avea să con­troleze Securitatea, ci chiar denunţătorul abuzurilor înaintaşilor: Nicolae Ceauşescu.

În funcţia de preşedinte al CSS, noul şef l-a adus pe olteanul cu nume schimbat Ion Stă­nescu (se numise Silaghi). Jurist (deci legalist!), absolvent al Şcolii de Ofiţeri Politici Nr. 2 din Oradea a Ministerului de Interne (deci din sistem), al Şcolii Su­pe­rioare de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov“ de pe lângă CC al PMR (deci doxă de car­te), el lucrase ani de zile în Direcţia Or­ga­nizatorică a CC al PCR, fix pe linia con­trolului şi instruirii cadrelor din MFA şi MAI¹. Cât de bine controlase el cadrele re­ieşea clar din chiar ancheta care l-a pro­pulsat în fruntea Securităţii. Comicul gro­tesc a fost o componentă de bază a co­mu­nis­mului românesc şi a rămas una dintre moştenirile lui perene.

Fără să se lase încurcat de detalii, de ge­nul celor de mai sus, activistul de partid a trecut rapid la treabă, dornic să-şi do­ve­dească priceperea. De altfel, ideile no­va­toare ale lui Stănescu (despre care vor­beş­te cu duioşie şi Mihai Pacepa) vor fi cheia spre inima lui Nicolae Ceauşescu (el însuşi un mare inovator). Cum se întâmplă ade­sea cu cei care caută să iasă în evidenţă în faţa şefului, o idee l-a ridicat în ochii Se­cretarului General, iar una în plus l-a ma­zilit, în 1973, la Secţia Gospodăriei de par­tid a CC al PCR.

Asta este, însă, o altă poveste. În 1968 Ion Stănescu era omul potrivit la locul po­tri­vit. Rămânea doar să se afirme.

Un tovarăş care pune just problema

Abia trecuseră şase luni de la instalarea sa în funcţie, când, la 10 octombrie 1968, Ion Stănescu a arătat că este capabil să se ri­dice la nivelul pretenţiilor. La data men­ţio­nată, el redactează o Notă-Raport adresată conducerii PCR, care purta indicaţia „Strict Secret de Importanţă Deosebită“².

Prima parte a Notei este o laudatio al ac­tivităţii CSS, care, desigur, acţiona în baza sarcinilor trasate de conducerea de partid şi de stat şi merită menţionată pentru a în­ţelege exact contextul subiectului despre care vom vorbi.

În urma „intensificării activităţii in­for­mativ-operative, pe linia aducerii de va­lută în ţară /…/ în perioada 1 ianuarie 1965 – 30 septembrie 1968 au fost re­zol­vate pozitiv cu sprijinul organelor de mi­liţie, al Băncii Naţionale a RS România şi al Ministerului Afacerilor Externe, un nu­măr de 300 de cazuri de succesiuni, con­turi, depozite şi repatrieri, care s-au sol­dat cu transferarea în ţară a unor sume totalizând 6.943.296,09 dolari SUA şi a unei cantităţi de 101,216 kg. Aur“. În tra­diţia depăşirilor planului de producţie, Stă­nescu îi anunţa pe tovarăşi că „a fost dez­voltată baza de lucru şi în prezent sunt lucrate circa 1.200 cazuri, care to­ta­lizează peste 35.000.000 de dolari SUA“.

Posibilele comentarii referitoare la natura patriotică a activităţii descrise mai sus (se aducea valută în ţară, nu?) şi la legalitatea ei (Securitatea, în bunătatea ei, ajuta di­verşi cetăţeni să-şi recupereze drepturile din străinătate), sunt spulberate de exem­plele „mai semnificative“ pe care le dă pre­şedintele CSS.

„Cazul MAYER [nume conspirativ – n.n.] în valoare de 2.000.000 de dolari SUA, re­prezentând contravaloarea unor bu­nuri rechiziţionate în timpul războiului de armata hitleristă şi aparţinând aces­tuia. Neexistând posibilităţi legale pentru re­constituirea tuturor actelor necesare do­vedirii pretenţiilor păgubaşului, s-a ac­ţionat pe linia confecţionării [!?!] şi pro­curării documentelor necesare şi a identificării unor persoane care au fost folosite ca martori în favoarea lui MA­YER. În Berlinul Occidental – unde se ju­decă această cauză - magistratul care ins­trumenta cazul a fost influenţat şi co­interesat din punct de vedere material, ce­ea ce l-a determinat să dea hotărârea în favoarea lui MAYER. Rămâne ca Mi­nis­terul de Finanţe al RFG să emită or­do­nanţa de transferare a sumei.“ Singurul regret era că CSS a acţionat „fără a utiliza în suficientă măsură şi alte căi care dau posibilitatea creşterii eficienţei activităţii pe linia aducerii de valută în ţară“.

Se preconiza, totuşi, o îmbunătăţire sub­stanţială a activităţii pentru că se pri­mi­seră „indicaţii de la Conducerea de par­tid“. Într-o succesiune halucinantă sunt enu­merate câteva din ideile pe care CSS ur­ma să le implementeze: înfiinţarea în stră­inătate „în ţări capitaliste cu o con­cen­trare mai mare de emigraţie ro­mâ­nească /…/ a unor restaurante şi ma­ga­zi­ne cu specific românesc (!?!)“ (cei care fu­giseră din ţară din cauza regimului co­mu­nist urmau să-l sprijine, cumpărând pro­duse tradiţionale vândute de oamenii Se­cu­rităţii), „influenţarea unor persoane din ţările occidentale, care au rude ori cu­noscuţi în ţara noastră şi care doresc sau caută mijloacele necesare pentru aju­torarea materială a acestora“ (cei care doreau să trimită colete cu alimente sau îm­brăcăminte rudelor rămase în ţară erau încurajaţi să cumpere în valută produse româneşti de la birouri comerciale de­ţi­nu­te de informatori ai Securităţii).

Cu o remarcabilă toleranţă, diametral opu­să eforturilor depuse de unii dintre sub­al­ternii săi de a distruge comunităţile re­li­gioase de orice orientare, preşedintele CSS recomanda acceptarea diverselor donaţii în valută „pe care unele culte religioase do­resc să le facă corespondenţilor lor din ţară“ şi chiar sprijinirea cultului pen­ticostal din Occident „să construiască ca­se de rugăciuni, să salarizeze personalul acestora etc.“. Vaticanul oferise un avans de 12.500 dolari pentru construirea unei biserici în Orşova, propuneri similare fi­ind făcute şi de protestanţi şi adventişti. „Apreciem că aceste propuneri pot fi ac­ceptate de către organele de resort, de­oa­re­ce duc la intrarea de valută în ţară prin Banca Naţională a RS România, care le pune la dispoziţie contravaloarea în lei.“

Grija pentru dezvoltarea spirituală a ce­tăţenilor României era dublată de o atentă îngrijire a sufletelor celor plecaţi dintre noi. Pentru a nu ştirbi cu nimic meritul autorului, redăm pasajul aflat la punctul 4: „Organizarea plăţii în valută de către per­soane interesate din străinătate pen­tru întreţinerea mormintelor rudelor din ţară, construirea de pietre funerare şi ca­vouri, înmormântări, parastase pe întreg teritoriul ţării “(!?!).

Privirea şefului Securităţii s-a oprit şi asu­pra unor acţiuni în desfăşurare, care pu­teau fi îmbunătăţite. În chestiunea vânzării evreilor, Stănescu propunea ca acestora să li se „acorde dreptul de a pleca din ţară cu automobile, frigidere, televizoare, ma­şini de cusut, covoare, etc. de pro­ve­ni­en­ţă românească asupra cărora să se per­ceapă o taxă plătibilă în valută de către rudele acestora din străinătate“.

Nu ştim, în stadiul actual al cercetării, câte parastase şi înmormântări a in­ter­me­diat Se­curitatea, nici câte maşini de spălat Al­ba­lux sau frigidere Fram au dorit evreii vânduţi de statul român să ducă în Israel. Este posibil ca elucubraţiile lui Stănescu să nu fi fost aplicate niciodată; în caz con­trar, Securitatea ar fi, într-adevăr, sin­gu­rul serviciu secret care a avut un com­par­timent funerar.

Mult mai serioase şi cu implicaţii mult mai complexe au fost planurile referitoare la un subiect fierbinte: reparaţiile de răz­boi.

Ele figurau în Nota-Raport la capitolul „În­treprinderea de acţiuni în RFG în ve­derea obţinerii de reparaţii pentru dau­nele materiale şi morale cauzate de către nazismul german persoanelor de na­ţio­na­litate evreiască domiciliate în România şi care, în conformitate cu o recentă le­ge, sunt îndreptăţite să primească din partea RFG indemnizaţii forfetare“. Amin­titul Mayer, pe care Securitatea îl aju­ta­se să găsească documentele care îi tre­buiau şi să câştige procesul cu statul vest-ger­man, urma să acţioneze pentru in­flu­en­ţarea avocatului Reiter Martin, „persoană influentă pe lângă Ministerul de Finanţe al RFG, administratorul celor 80.000.000 de mărci destinate despăgubirilor“. În ace­laşi timp, se dorea şi obţinerea de pen­sii din partea RFG în favoarea cetăţenilor ro­mâni de naţionalitate germană care au avut de suferit în urma războiului (invalizi, vă­duve, orfani, părinţi ai celor dispăruţi).

Chestiunea despăgubirilor de război era, şi în anii ’60, o problemă spinoasă, dar con­textul era întrucâtva favorabil. În 1967, Bonnul reluase relaţiile diplomatice cu Bucureştiul şi se pregătea să pună pe masă o ofertă substanţială în mărci pentru ca et­nicii germani să fie lăsaţi să plece din Ro­mânia. Tipic, Nicolae Ceauşescu căuta ori­ce mijloc şi „nu precupeţea niciun efort“ pentru a găsi modalităţi de a stoarce cât mai mulţi bani dintr-o situaţie care îi con­venea de minune. Şi-a adus aminte că pe te­ritoriul României se află înmormântaţi soldaţi germani şi, gândindu-se că acest fapt istoric ar putea fi un atu în negocieri, a cerut să se întocmească o evidenţă a lor. Acţiunile Monumentul, Recunoştinţa şi Re­colta au primit aprobarea CC al PCR.

În care se analizează problema din punct de vedere juridic

La 14 martie 1970, la solicitarea CC al PCR, s-a întocmit un Punctaj³, în care se ana­lizau posibilităţile obţinerii de reparaţii de război de la RFG. Lucrarea era însoţită şi de un scurt istoric al problemei, semn că spe­cialiştii de la Securitate nu stătuseră degeaba şi se informaseră atent asupra su­biectului, conform ordinului.

Temeiul legal pe care intenţionau să îl fo­lo­sească era legea, intrată în vigoare la 1 oc­tom­brie 1953, prin care statul vest-ger­man acorda despăgubiri „victimelor per­se­cuţiilor naziste pentru motivul că au fost adversari politici ai nazismului sau din motive rasiale, de credinţă sau ideo­logice şi prin efectul acestor măsuri şi-au pierdut viaţa sau au suferit vătămări ale integrităţii corporale a sănătăţii, li­ber­tăţii sau prejudicii în drepturile sale de proprietate, avere, în profesiunea sau în în­deletnicirea lor economică“. De drep­tu­rile prevăzute beneficiau şi „urmaşii unui persecutat care a fost omorât sau a fost pus în condiţiuni care i-au cauzat moar­tea sau a murit ca urmare a vătămărilor corporale cauzate“. Singura condiţie era ca „statul pe te­ri­to­riul căruia domiciliază per­soana îndrep­tăţită la despăgubiri să aibă relaţii di­plo­matice cu RF a Ger­ma­ni­ei“, con­diţie în­de­plinită, cum am văzut, în 1967.

Informaţiile Securităţii, foarte precise, de altfel, arătau că în urma negocierilor du­se, pe linie oficială, 12 state primiseră di­fe­rite sume drept despăgubiri, între care: Da­nemarca – 16.000.000 de mărci, Nor­vegia – 60.000.000 de mărci, Grecia – 115.000.000 de mărci, Olanda – 125.000.000 de mărci, Austria – 96.000.000 de mărci, Franţa - 400.000.000 de mărci.

Dintre ţările socialiste, Iugoslavia şi Cehoslovacia duceau negocieri cu RFG în 1970, în vreme ce Ungaria se înţelesese cu Bon­nul încă din 1968 să primească 150.000.000 de mărci, după reluarea re­la­ţiilor diplomatice. Protocolul fusese pa­ra­fat, dar, din cauza invaziei sovietice din Cehoslovacia, nu mai fusese semnat.

Un impediment în calea obţinerii des­pă­gubirilor era faptul că România renunţase „în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţie împotriva Ger­ma­niei şi a cetăţenilor germani“ prin art. 28, alin. 4 din Tratatul de Pace de la Pa­ris, din 1947. Pentru a depăşi această situaţie, analiza sugera să se folosească pre­cedentul Italiei, care renunţase, în ace­laşi mod ca şi România, la pretenţii îm­potriva Germaniei. Totuşi, la 2 iunie 1961, autorităţile vest-germane făcuseră cu­nos­cut celor italiene că „cererile depuse de cetăţenii italieni în conformitate cu legea federală de despăgubiri susceptibile a fi respinse de autorităţile de despăgubiri ger­mane în consideraţiunea dispoziţiilor articolului 77, alin. 4 din Tratatul de Pace cu Italia din 10 februarie 1947 vor forma obiectul unei proceduri speciale. /…/ Gu­vernul RFG a şi luat măsuri spre a nu se mai ridica obiecţiuni din art. 77, alin. 4“.

În loc să urmeze calea legală şi di­plo­ma­tică, Prezidiul Permanent al CC al PCR ho­tărâse, la 27 mai 1969, ca de problema des­păgubirilor de război să se ocupe Se­cu­ri­ta­tea, cu indicaţia „de a face tatonări pen­tru obţinerea unor despăgubiri fo­lo­sin­du-se cazurile de evrei care au suferit în acea perioadă, fără a angaja statul în dis­cuţii directe“.

Unul dintre motivele pentru care Con­ducerea de partid şi de stat dorea evitarea unui acord direct cu RFG era subliniat în acelaşi document la capitolul In­con­ve­ni­ente: „În final, statul nostru va trebui să-şi asume o obligaţie formală ca prin primirea sumelor ce se vor stabili se sting orice alte pretenţii viitoare“. Or, era bine să nu stingi o problemă cu aşa fru­moase perspective.

În plus, cazul prezentat de Ion Stănescu în Nota-Raport din 1968 îl convinsese, se pare, pe Nicolae Ceauşescu, că se pot ob­ţine bani frumoşi din despăgubiri de răz­boi folosind documente falsificate şi mar­tori mincinoşi.

Ca de obicei, când i se înfăţişa o metodă ori­ginală de furt, Secretarul General o do­rea implementată la scară industrială.

(Va urma)

* CNSAS, Direcția de Investigații

Note

1. Membrii CC al PCR, 1945-1989, CNSAS, Coordonator Florica Dobre, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004, f. 545.

2. Fond SIE, Dosar nr. 52875, Anexa 2, vol. 1, f. 19-28.

3. Fond SIE, Dosar nr. 52875, Anexa 2, vol. 1, f. 12-18.