Pe aceeași temă
Folosirea armelor chimice de către autorităţile de la Damasc împotriva populaţiei a readus în atenţie războiul civil din Siria, la doi ani de la declanşarea ostilităţilor, timp în care interesul pentru criza siriană a scăzut permanent. Regimul lui Bashar al-Assad continuă însă să deţină rolul principal în propria dramă.
Începerea celui de-al treilea război mondial a fost prezentată drept o certitudine până acum câteva zile, tonul apocaliptic al dezbaterilor indicând că inevitabilul urma să se întâmple în secunda următoare. Între timp, entuziasmul s-a mai domolit, regimului de la Damasc i se încropeşte adversarul şi se caută o motivaţie care să confere legitimitate acţiunii, dar care să reziste şi peste câţiva ani (evitându-se repetarea greşelilor din cazul invaziei din Irak). În aceste condiţii, preşedintele Bashar al-Assad are toate motivele să fie încrezător şi să anunţe că Siria are capacitatea de a lupta împotriva teroriştilor şi agresiunilor externe.
Timp de doi ani, modul în care războiul civil din Siria s-a desfăşurat şi a evoluat nu a determinat, contrar aşteptărilor, adoptarea unor măsuri extreme împotriva regimului condus de al-Assad. Exceptând o serie de sancţiuni pe care Uniunea Europeană le-a adoptat şi al căror impact este greu de cuantificat, comunitatea internaţională s-a limitat, cel puţin oficial, la a critica şi a exprima îngrijorare faţă de situaţia din Siria.
Rebeli sirieni primesc îngrijiri medicale după atacul cu arme chimice din regiunea Alep |
Folosirea, la 21 august, de către regimul sirian a gazului sarin împotriva populaţiei din localitatea Ghouta a provocat reacţiile de mult aşteptate, având în vedere că în aceşti doi ani 100.000 de persoane au murit şi alte sute de mii de persoane şi-au găsit adăpost în taberele de refugiaţi din statele învecinate. Contrar indignării iniţiale, ieşirile preşedintelui Obama şi ale altor înalţi oficiali au reuşit să dea impresia, pentru o vreme, că regimul de la Damasc va fi pedepsit măcar pentru încălcarea deja celebrelor „linii roşii“ referitoare la utilizarea armelor chimice.
Cu toate acestea, regimul de la Damasc poate să doarmă liniştit. Atât declaraţiile preşedintelui Obama, cât şi cele ale premierul britanic se axează pe folosirea armelor chimice, conflictul din Siria fiind cumva în plan secundar. Nu înlăturarea regimului este scopul mult discutatelor acţiuni armate, ci distrugerea depozitelor şi a infrastructurii pe care autorităţile le folosesc în producerea şi utilizarea armelor chimice. Din perspectiva statelor din regiune afectate în mod direct de orice schimbare în Siria, prezenţa regimului al-Assad la conducerea ţării nu este răul cel mai mare, fapt pe care mizează şi autorităţile de la Damasc, înlăturarea acestuia putând însemna preluarea puterii de către grupări islamiste radicale. Această perspectivă nu este privită cu entuziasm nici de autorităţile din Golf, care se străduiesc să limiteze influenţa acestor curente pe teritoriul monarhiilor şi cu atât mai puţin de Israel, care are deja în plan construirea unui gard electric de-a lungul graniţei cu Siria.
Liniştea autorităţilor de la Damasc este generată şi de lipsa de coeziune la nivelul grupărilor de opoziţie formate din liberali, salafişti, kurzi sau Frăţia Musulmană. Situaţia actuală a opoziţiei nu este doar consecinţa autoritarismului sirian din ultimele decenii, care a obturat dezvoltarea oricăror iniţiative politice altele decât cele oficiale. O contribuţie majoră asupra manierei în care opoziţia se conturează şi acţionează o au şi finanţatorii acesteia, animozităţile lor reflectându-se şi asupra modului în care grupările din opoziţie cooperează. Rivalitatea dintre principalii finanţatori ai rebelilor, Arabia Saudită şi Qatar, a fost reactivată şi de situaţia din Egipt, unde cele două monarhii au susţinut cele două tabere rivale, Frăţia Musulmană şi armata. Contribuţia Turciei la eforturile Qatarului îndreptate şi în Siria spre Frăţia Musulmană a stârnit nemulţumirea Arabiei Saudite, care a ales să folosească influenţa pe care o are asupra Iordaniei, transformând micul regat în principala cale de susţinere a rebelilor sirieni.
Nu doar lipsa unui înlocuitor viabil îi permite regimului de la Damasc să se concentreze asupra continuării războiului civil, dar şi divizarea populaţiei care, în anumite regiuni, continuă să-l susţină pe al-Assad. Având în vedere diversitatea foarte mare a grupurilor etnice din Siria, este de înţeles opţiunea acestora în condiţiile în care preluarea puterii de către islamişti radicali nu ar face decât să le înrăutăţească situaţia.
Anunţarea rezultatelor misiunii ONU în Siria de săptămâna trecută este aşteptată cu interes, dar cu resemnare. Este puţin probabil ca prezentarea probelor împotriva regimului de la Damasc să mai producă indignarea de acum câteva zile. Cum punctul culminant al acestui episod a fost depăşit, Bashar al-Assad îşi poate vedea în continuare de agenda internă. La fel şi opoziţia care mai are de aşteptat ceva vreme până să poată intra victorioasă în Damasc. Pentru că, din acel moment, va începe cu siguranţă un alt capitol din acest mult prea lung serial sirian. Şi unul la fel de sângeros, fără îndoială.
MIHAI PĂTRU
De ce se opune Rusia?
Președintele Vladimir Putin a declarat, cu privire la raportul declasificat al serviciilor secrete americane, care confirmă folosirea armelor chimice de către regimul condus de Bashar al-Assad, că nu prezintă dovezi care să poată fi „folosite ca bază pentru decizia fundamentală de a folosi forța împotriva unui stat suveran“.
Opoziția Rusiei față de intervenția militară a SUA în conflictul din Siria se explică prin percepțiile pe care liderii de la Moscova le au cu privire la propriile poziții de putere și la interesele statului rus în ansamblul de evenimente internaționale generate de criza siriană.
Retorica președintelui rus, încearcă să descrie imaginea unui oficial dur care îi sancționează pe omologii americani care, vreme de mai bine de doi ani, au oscilat cu privire la soluțiile ce ar putea fi aplicate în cazul Siriei. În același timp, conducerea de la Moscova este sensibilă la toate schimbările de regimuri politice autoritare sau dictatoriale pentru că, involuntar, se gândește că, după protestele din ultimii ani din Federația Rusă, însuși regimul Putin ar putea fi înlocuit printr-o „revoluție colorată“ sau o „primăvară rusească“.
Oficialii ruși încearcă în același timp să maximizeze profiturile Rusiei în criza siriană. Pe de o parte, Moscova a vrut să-și apere interesele economice în relația cu Siria, care au însemnat un client important pentru exportul de armament (Siria ocupă locul 7 în topul importatorilor, cu o valoare totală de 1,5 miliarde de dolari în ultimii 10 ani, potrivit carnegie.ru), o destinație favorită pentru investițiile rusești (19,4 miliarde de dolari în 2009, potrivit Moscow Times), planuri pentru construirea unui reactor nuclear, precum și alte activități comerciale.
Bashar al-Assad şi Vladimir Putin, alături de soţiile lor |
Şi Iranul se opune unei intervenţii în Siria: „Amenințările și posibila intervenție a SUA în Siria va fi un dezastru pentru regiune... Declanșarea unei astfel de intervenții va acționa ca o scânteie într-un depozit de armament și va avea consecințe neclare“, a declarat Ayatollahul Ali Komenei, liderul suprem al Iranului.
Iranul se opune unei intervenții în Siria, în primul rând, pentru că balanța regională de putere s-ar putea modifica pe baza unui substrat religios și prin reconfigurarea alianțelor regionale cu SUA.
Prin pierderea puterii de către Bashar al-Assad, reprezentant al unui mic grup islamic șiit (Alawiții), Iranul (majoritar șiit) va pierde un aliat șiit în regiune. În același timp, Iranul nu va mai putea folosi teritoriul Siriei pentru a aproviziona Hezbolah (în Liban) și Hamas (în Fâșia Gaza), organizații teroriste, inamici ai Israelului, principalul aliat în regiune al SUA. Iranul se teme și că invadarea Siriei de către SUA nu va aduce stabilitatea politică, având în vedere configurația multietnică și multireligioasă a acesteia, experiența anterioară instaurării la putere a tatălui lui Bashar, Hafez al-Assad - aproape 20 ani de instabilitate politică sau situațiile recente din Irak, Afganistan și Libia.
ILEANA RACHERU
Atacul american, la mâna Congresului
Oare asistăm la o redesenare a relaţiei speciale, Parisul înlocuind Londra în topul preferinţelor Washingtonului?
Intern, Administraţia Obama pare să fi ajuns la o concluzie limpede: suntem gata să utilizăm forţa militară împotriva regimului Assad. Pe fond însă, rezultatul votului parlamentului britanic a schimbat în mod esenţial datele problemei, precum şi calculul administraţiei. Aşa se explică decizia preşedintelui Obama de a lăsa Congresului Statelor Unite ultimul cuvânt. În absenţa unei rezoluţii a Consiliului de Securitate care să ofere legalitate sub Capitolul VII din Cartă, fără sprijinul formal al NATO sau al Ligii Arabe, cu o coaliţie subţire, lipsită de aliatul său tradiţional - Marea Britanie –, Obama pare să fi ajuns la concluzia că are nevoie de un pact al elitelor care să îi ofere legitimitatea politică să atace Siria. Pe fond, opţiunea preşedintelui Obama nu este neapărat o surpriză. În absenţa umbrelei comunităţii internaţionale, el optează pentru o minimă acoperire politică internă. Este o mişcare logică pentru un preşedinte care a promis să stea departe de noi aventuri militare, cel puţin de „războaiele opţionale“, să-şi consacre energiile pe nation-building acasă, să-şi reorienteze atenţia geopolitică dinspre epicentrele deceniului post 9/11 – Irak şi Afganistan – spre Asia.
Întrebarea este: ce va face Congresul? Foarte probabil că va da undă verde unui mandat limitat. Problema este că, prin declaraţiile sale, atunci când a enunţat cu subiect şi predicat un „red line“ în dorinţa de a descuraja regimul Assad să-şi folosească arsenalul chimic, Obama a angajat în mod direct credibilitatea Statelor Unite. Iar în relaţiile internaţionale, mai ales în contextul unui orizont geopolitic tectonic, efervescent, impredictibil, când puteri precum Iranul abia aşteaptă oportunitatea unui revizionism low-cost, predictibilitatea regională a garanţiilor oferite de SUA este o monedă forte. Până şi sceptici realişti precum Zbigniew Brzezinski sau Richard Haass recomandă folosirea forţei tocmai pentru a restaura încrederea în cuvântul Casei Albe.
Portavionul american USS Nimitz |
În cele din urmă, mandatul are toate şansele să rămână unul limitat, simbolic menit să apere şi să salvgardeze o normă internaţională. Dar este puţin probabil ca răspunsul Statelor Unite să îşi propună o răsturnare a balanţei de putere din teren. Pe de altă parte, în Washington astăzi nu există voinţa politică de a acţiona decisiv în acest sens. Nimeni nu vrea să-şi asume o opţiune terestră. Pare că Robert Gates a inaugurat o veritabilă cultură strategică atunci când avertiza la West Point, în 2011, că „orice viitor secretar al Apărării care îl va sfătui pe preşedinte să trimită din nou o armată terestră americană în Asia, Orientul Mijlociu sau Africa ar trebui să fie examinat de psihiatru“. Asistăm, într-un fel, la o revenire la nivelul elitelor a „sindromului Vietmalia“ din anii ‘90, tendinţa de a respinge instinctiv orice intervenţie externă care ar putea să se termine cu eşecuri precum Vietnam sau Somalia.
Şi totuşi, „dezertarea“ Londrei ridică serioase probleme. Semnificaţiile sunt profunde, inclusiv pentru relaţia transatlantică. Sigur că nu vorbim de un atlantism fără rezerve, dar votul laburiştilor de săptămâna trecută aruncă în aer consensul elitelor care a dat corolarul politicii externe britanice din 1999 până astăzi: „doctrina Blair“. Marcat de intervenţiile NATO în Bosnia şi Kosovo, dar şi sub impactul lecţiilor Ruandei, premierul Tony Blair contura la Chicago, în Aprilie 1999, o „doctrină a comunităţii internaţionale“ prin care respingea programatic izolaţionismul în faţa actelor de genocid. Mai mult, pleda pentru identificarea unor circumstanţe legitime care justificau implicarea în conflictele interne ale altor popoare: „genocidul nu poate rămâne niciodată o problemă pur internă. Iar când rezultatul îl reprezintă valuri masive de refugiaţi care destabilizează statele vecine, vorbim de ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale“. În cele din urmă, un discurs care anticipează norma R2P („responsabilitatea de a proteja“ sub semnul căreia s-a aflat intervenţia din Libia), dar care are şi multe puncte comune cu discursul lui Obama din momentul acceptării Nobelului pentru pace. Oare asistăm la o redesenare a relaţiei speciale, Parisul înlocuind Londra în topul preferinţelor Washingtonului? Sau să fie un semn că „era politicii externe americane în care Alianţa Atlantică era fundaţia a tot ceea ce SUA face în lume a luat sfârşit“ (Richard Haass)? Una peste alta, atât timp cât europenii vor prefera să privească mai mult în interior, să devină parohiali, să evite operaţiunile expediţionare, va fi din ce în ce mai greu ca Washingtonul să explice necesitatea conservării Americii ca „putere europeană“.
OCTAVIAN MANEA
SUA: Către război în Siria, cu frâna trasă
Sirienii cred că Obama e un lider „slab“, transmite CNN, după ce preşedintele SUA a anunţat, la 31 august, că va cere aprobarea Congresului pentru o acţiune militară contra regimului lui Bashar al-Assad.
Rebelii sirieni afirmă că orice amânare a unei acţiuni militare occidentale contra regimului de la Damasc va consolida forţele guvernamentale. Dar, în condiţiile în care, transmite CNN, citându-l pe secretarul de stat al SUA, John Kerry, au fost deja în mod clar identificate urme de gaz de luptă sarin în probele biologice recoltate în suburbiile Damascului de către specialişti ai ONU, ceea ce a dispărut nu este deloc perspectiva unei lovituri militare puternice contra regimului de la Damasc, ci doar iminenţa acută a unui astfel de atac.
Coaliţie în curs de formare
De la mijlocul săptămânii trecute, ştim că Marea Britanie nu va participa la operaţiunile militare. Aşa a decis Camera Comunelor, iar premierul David Cameron a declarat public că „va ţine cont“ de rezultatul votului din Camera inferioară a parlamentului. Nu va participa la un atac contra Siriei nici Germania. Surprinzător – cel puţin până la un anumit punct –, Franţa a anunţat, prin vocea preşedintelui socialist François Hollande, că susţine ideea unui atac îndreptat contra puterii militare a regimului Assad. O parte importantă din opinia publică franceză se opune însă unei astfel de acţiuni.
Liga Arabă a dat publicităţii o declaraţie extrem de dură, care condamnă în termeni lipsiţi de orice echivoc atacul cu gaze de luptă îndreptat împotriva populaţiei civile. Atacul este calificat de liderii arabi drept fiind „o crimă odioasă“. De asemenea, Liga Arabă a folosit în documentul despre care vorbim termenul „genocid“. Dintre ţările din zonă, Arabia Saudită e cea mai vehementă în criticile aduse regimului Assad. Nu e deloc clar în ce măsură o astfel de retorică politică înseamnă şi disponibilitatea de a merge la război, dar este posibil – iar noi estimăm ca fiind probabil – ca măcar unele ţări membre ale Ligii să pună la dispoziţia SUA şi a altor ţări ce se alătură Americii elemente importante de sprijin, mai ales la nivel logistic.
Potop de rachete Tomahawk |
---|
În cazul unui atac al SUA şi Franţei, menit să penalizeze regimul Assad pentru folosirea sarinului împotriva populaţiei civile, varianta cea mai probabilă este folosirea unui număr mare de rachete de croazieră de tip Tomahawk. Ele ar putea distruge rapid numeroase obiective strategice siriene. Folosite în Bosnia, ca şi în Irak (în 1991, în 1996 şi în 2003), rachetele de croazieră au o probabilitate (demonstrată în luptă) de lovire cu precizie a ţintei de peste 85%. Lungă de peste 6,25 metri şi cu o greutate totală de 1.440 de kilograme, racheta de croazieră Tomahawk are o rază de acţiune de 1.104 de kilometri şi o viteză 880 km/oră. Ea poate transporta o încărcătură de luptă de 450 de kilograme (substanţe explozive sau, la nevoie, chiar şi focoase nucleare de 200 de kilotone). |
Asimetrie uriaşă a forţelor
SUA au deja în zona estică a Mării Mediterane patru distrugătoare mari (navele USS Gravely, USS Ramage, USS Barry şi USS Mahan), înarmate inclusiv cu numeroase rachete de croazieră. La sfârşitul săptămânii trecute, un al cincilea distrugător se îndrepta către coastele Siriei. Două grupuri de luptă americane, fiecare dintre ele având ca element central un portavion greu, cu propulsie nucleară, se află în apele din partea de nord a Oceanului Indian, relativ aproape de Arabia Saudită şi Yemen. Cele două portavioane americane – USS Nimitz şi USS Harry S. Truman – pot lansa, împreună, peste 140 de aeronave de luptă, capabile să transporte la ţintă inclusiv bombe de mare precizie (aşa-numitele muniţii ghidate). Franţa are, în Mediterana Occidentală, un portavion – Charles de Gaulle, mai mic decât cele americane, dar de pe care pot decola în misiuni de luptă peste 40 de avioane moderne. Lansând multe zeci de rachete de croazieră, precum şi atacuri repetate întreprinse cu avioane moderne multi-rol, lansate de pe portavioane, SUA şi Franţa pot lovi şi distruge un număr mare de obiective strategice de prim ordin, vitale pentru supravieţuirea regimului Assad. Printre ţintele foarte probabile se află comandamente militare siriene, instalaţii radar şi poziţiile unităţilor de rachete antiaeriene de producţie rusească, laboratoarele şi fabricile unde se testează şi se produc agenţi de luptă chimici şi, poate, bacteriologici, ca şi unităţi ale forţelor terestre, depozite de muniţii şi combustibil. Tuturor acestor mijloace ofensive strategice occidentale, Siria nu le poate opune decât un număr limitat de sisteme antiaeriene moderne, a căror eficienţă nu a fost încă demonstrată în luptă.
Israelul, care are relaţii extrem de tensionate cu Damascul, este, deocamdată, suficient de relaxat. Doar câteva sute de rezervişti au fost mobilizaţi săptămâna trecută, ceea ce indică faptul că decidenţii israelieni estimează că, măcar pe termen scurt, conflictul din Siria nu va escalada în chip necontrolabil.
FLORIN DIACONU
Conflictul sirian citit în cheie confesională
În aceste zile, în contextul discuţiilor despre riscurile unei intervenţii militare în Siria, fie ea şi numai aeriană, vocile care dau o interpretare confesională conflictului sirian s-au auzit din nou cu putere.
În condiţiile în care posibilitatea intervenţiei militare în Siria pare încă o opţiune serioasă (deşi unele ţări occidentale, în ultimele zile, nu mai par atât de entuziasmate de idee), întrebările care se formulează acum în spaţiul public ţin mai degrabă de urmările unei astfel de operaţiuni. Deşi a fost descrisă ca o acţiune precisă, fără implicare terestră, menită doar să dezafecteze militar capacitatea de reacţie a regimului Assad, această operaţiune sprijină opoziţia siriană în efortul său, inclusiv militar, de a răsturna regimul. Una dintre consecinţele despre care discută comentatorii arabi în cazul unei tranşări a conflictului în favoarea opoziţiei se referă la posibila, chiar iminenta, degradare a statutului minorităţilor, odată cu dispariţia regimului reprezentat de Bashar al-Assad, el însuşi membru al unei minorităţi confesionale, cea alauită, care nu înseamnă decât zece procente din populaţia statului sirian.
Revoluţia sunnită siriană
S-a dezbătut îndelung latura confesională a revoluţiei siriene, numită deseori „revoluţia sunnită siriană“, cu referire la faptul că majoritatea contestatarilor actualului regim vin din rândurile majorităţii populaţiei, de orientare sunnită (aproximativ 75% din populaţie). A fost, de asemenea, accentuată această dimensiune confesională care ar particulariza situaţia revoltei siriene în ansamblul celorlalte ţări arabe care au cunoscut fenomene similare (spre deosebire, de pildă, de revoluţia egipteană care, cel puţin în etapa 25 ianuarie 2011, a fost lipsită în întregime de discursul şi lozincile cu încărcătură confesională; evoluţiile ulterioare ale evenimentelor au scos însă la iveală componenta agresivă a discursului islamist – antiminoritar -, reprezentat de grupurile de orientare salafită). Discursul oficial al regimului Assad recurge din plin la argumente de acest tip, acuzând opoziţia „sunnită“ de veleităţi sectare şi subminare a unităţii siriene. Este o carte a cărei miză regimul Assad o înţelege foarte bine, o carte jucată în trecut cu succes de către puterea mandatară, Franţa, altfel profund ataşată principiilor laice şi republicane. Minoritatea creştină din Siria continuă să fie un subiect de îngrijorare pentru cancelariile occidentale, mai ales că parte din creştinii sirieni, ca şi minoritatea druză, participă în diferite grade la actul de guvernare.
În aceste zile, în contextul discuţiilor despre riscurile unei intervenţii militare în Siria, fie ea şi numai aeriană, vocile care dau o interpretare confesională conflictului sirian s-au auzit din nou cu putere. Sigur, nu avem nevoie de demonstraţii complexe ca să înţelegem că în Siria nu mai avem de-a face cu o revoluţie clasică împotriva unui regim dictatorial. Dacă a existat această caracteristică la începutul revoltei siriene, ea s-a transformat, odată cu înarmarea rebelilor şi formarea unor structuri organizate ale opoziţiei, într-un conflict armat, război civil, spun fără rezerve comentatorii. Şi pe teren, ca şi la nivel de discurs, s-au conturat două tabere, fiecare cu arsenalul său. Opoziţia siriană, la început naţională, a început să fie infiltrată de elemente străine arabe şi nearabe deopotrivă (sunt numeroase mărturiile despre alte limbi decât araba care se aud vorbindu-se printre revoluţionarii sirieni) şi să fie dominată de ideologii radicale care amintesc de discursul taliban. Ameninţarea unui stat islamist, al unui califat al Shamului şi Irakului, se aude dinspre rândurile opoziţiei siriene mai ales după ce grupări precum Jabhat an-Nasra, care pare să fi fost creată special pentru acest conflict, după unii comentatori, s-au alăturat rebelilor sirieni: elemente venite din exterior care nu luptă pentru Siria sau poporul sirian, grupări care au propria agendă şi care au găsit locul şi momentul pentru a-şi împlini odioasele planuri cu rezonanţe medievale, spun analizele din presa arabă. De cealaltă parte, aliaţii regimului Assad – aflaţi în această ipostază tot din considerente care ţin de identitatea religioasă (aceasta e motivaţia din propriile declaraţii) sunt şi ei extrateritoriali şi extranaţionali (şi aici se aud diverse accente sau chiar limbi pe care sirienii le identifică ca fiind străine idiomurilor locale. „Îi recunoaştem foarte uşor după accentul lor libanez“, mărturisea un locuitor din Hama, intervievat de corespondentul al-Jazeera.).
E interesant de observat că, dacă la începutul revoltelor din Siria argumentele de tip confesional erau folosite cel mai probabil abuziv, la peste doi ani de conflict armat acest tip de argumentaţie a creat echivalenţe concrete, palpabile pe teren. Dacă vrei să existe un lucru, trebuie să-l numeşti, să-i dai un nume, să-l aduci astfel în realitate – spun teoriile lingvistice. Iată, aşadar, un conflict confesional.
Interesele elitelor din jurul lui Assad
Şi totuşi… Sirianul Bassam Haddad, profesor de ştiinţe politice la George Mason University şi cofondator al site-ului Jadaliyya (de opoziţie la regimul Asad) explică reţeaua de putere din jurul preşedintelui Assad, clădită pe puternice interese economice şi care adună în jurul familiei preşedintelui nu numai elite ale minorităţii alauite, ci şi elemente ale burgheziei creştine şi sunnite din marile oraşe ale Siriei, demolând argumentele unei explicaţii strict confesionale a conflictului. Elitele, indiferent de confesiune, afirmă Bassam Haddad în cea mai recentă lucrare a sa, Business Network in Syria. The Political Economy of Authoritarian Resilience, sunt cointeresate în menţinerea unui echilibru pe care regimul Asad îl asigura până nu demult. Astfel s-ar explica şi faptul, particularitate a „primăverii siriene“, că primele revolte contra regimului nu au avut ca punct de plecare marile oraşe, Damasc sau Alep. Tot astfel, demontând scenariul existenţei unui pericol confesional, o parte a observatorilor atrag atenţia asupra faptului că opoziţia nu este monoconfesională, ci a atras în jurul său elemente creştine, druze, dar şi alauite, întrucât regimul în funcţie, deşi parte a acestei ultime minorităţi menţionate, nu serveşte exclusiv interesele acesteia.
Preşedintele sirian Aashar al-Assad în timpul unei rugăciuni la Moscheea Hamad din Damasc |
Menţinerea unui echilibru comunitar în Siria
Se pare că minorităţile siriene preferă o guvernare a minoritarilor, indiferent de orientarea confesională, temându-se de regulile unei majorităţi sunnite, şi pe fondul unei experienţe istorice negative care merge în urmă până în vremea stăpânirii otomane. Reprezentanţi religioşi ai minorităţii creştine evocă în termeni extrem de duri posibilitatea unei preluări a puterii de către sunniţi şi a lor lege satanică (a se citi în sensul temerilor faţă de instaurarea unui stat islamic în care statutul minorităţilor ar fi destul de problematic; termenul de dhimmi – supus nemusulman al unui stat islamic – a descris pentru o lungă perioadă de timp starea socială a comunităţilor creştine din Orient). De altfel, accentuarea caracterului profund confesional al unui stat sirian condus de sunniţi, prin reprezentările lor politice cu cel mai mare potenţial ameninţător – mişcarea salafistă şi fraţii musulmani - sunt teme preferate ale discursului oficial. Hoarde islamiste şi teroriste, coordonate din afara ţării, cu referire explicită la Liban, Turcia, Qatar, dar şi la puternicul vecin regional saudit, sunt adesea invocate pentru a explica excesul de reacţie al forţelor loiale regimului (nu şi atacul chimic pe care regimul nu şi-l asumă). O altă minoritate, de data aceasta etnică, cea kurdă, are o relaţie foarte tensionată cu regimul, mai ales după eliberarea Irakului vecin şi larga autonomie de care se bucură kurzii din nordul acestei ţări. Spectrul unui Kurdistan autonom nu corespunde cu politica de unitate siriană promovată de regimul Assad.
Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că asistăm la reconfigurarea confesională a Orientului Mijlociu, a emergenţei unei alianţe sunnite în regiune, agreată de Occident, cu o politică previzibilă în primul rând în relaţia cu Israelul, care să contrabalanseze influenţa Iranului (poate ar trebui să se ţină cont în aceste scenarii şi de faptul că Siria nu poate să funcţioneze ca stat monoconfesional, aşa cum e situaţia şi în Liban, Irak sau Egipt, şi că această alianţă sunnită se poate destrăma aproape spontan când în jocul politic interesul naţional se va dovedi mai important decât aşa-zisele afilieri confesionale. Istoria regiunii ne dă motive să credem în pertinenţa acestei afirmaţii). În schimb, alţii – mai idealişti, - explică conflictul din Siria prin prisma încărcăturii sale civice şi politice, ca rezultat al revoltei unei societăţi nedreptăţite care are cereri şi revendicări fireşti din sfera drepturilor democratice. Printre acestea, un drept elementar: alternanţa la putere.
LAURA SITARU