Pe aceeași temă
SMERȘ, abrevierea de la smert’ șpionam (moarte spionilor), desemnează serviciile sovietice de contraspionaj militar, din cel de-al Doilea Război Mondial. În perioada interbelică, responsabilitatea activităților contrainformative în Armata Roșie revenea unor Secții Speciale (Osobîe Otdelî) înființate în decembrie 1918, la o lună după ce s-au pus bazele serviciului de spionaj al armatei, cunoscut sub numele de GRU (Glavnoe Razvedîvatel’noe Upravlenie - Direcția Principală de Spionaj). GRU s-a aflat în subordinea Statului Major General. Spre deosebire de CeKa/OGPU/NKVD, GRU nu a fost, cu excepția unor scurte episoade, implicată în operațiuni de represiune internă. Birourile Speciale (OO) erau responsabile cu contrainformațiile în unitățile militare, ele fiind în componența NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne). Pentru o scurtă perioadă de timp, din februarie în iulie 1941, ele au fost trecute la armată, însă după invadarea URSS au revenit la NKVD, odată cu reorganizarea serviciilor secrete. Atunci a fost desființat pentru doi ani NKGB (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului) condus de Vsevolod Merkulov. Cel mai mult a avut de câștigat, în urma acestor comasări, NKVD și șeful său, Lavrenti Beria, care avea practic monopol asupra contrainformațiilor. Pe lângă poziția de comisar pentru afaceri interne, Beria era și membru al celui mai important organ de conducere politico-militară, Comitetul de Stat al Apărării al URSS (Gosudarstvennîi Komitet Oboronî SSSR), condus de Iosif Stalin, care mai îndeplinea și funcțiile de secretar general al CC al Partidului Comunist (bolșevic), de președinte al Consiliului Comisarilor Poporului al URSS și de comisar al Apărării.
Rezultatele activității serviciilor de informații sovietice în 1941-1942 au fost cu totul mediocre. Spionajul n-a fost capabil să descopere operațiunile germane, în primii doi ani de război NKVD a fost mai bine informat cu privire la aliații URSS, Marea Britanie și SUA, decât cu privire la Germania. Marea victorie de la Stalingrad se datorează calităților generalilor sovietici, capacității lor de improvizație, de a schimba rapid registrul tactic, curajului soldaților sovietici și nicidecum spionajului operativ militar.
De la SMERINŞ la SMERŞ
După Stalingrad, în martie 1943, Stalin l-a însărcinat pe Vsevolod Merkulov, fostul șef al NKGB, apropiat al lui Beria, al cărui adjunct era în acel moment, să pregătească o reformă a sistemului de securitate. Despre schimbări s-a discutat în ședința din noaptea de 31 martie a Comitetului de Stat al Apărării. În aprilie, Merkulov i-a prezentat lui Stalin trei proiecte de reînființare a NKGB. În primele două versiuni, NKGB ar fi inclus și contraspionajul militar sub numele de SMERINȘ, Smert’ inostrannîm șpionam (Moarte spionilor străini). Abia în cea de a treia variantă, Merkulov propunea înființarea a două organizații separate, NKGB și SMERINȘ, ultima în subordinea Comisariatului Poporului pentru Apărare, condus de Stalin. Textul proiectului a fost discutat în ședința Comitetului de Stat al Apărării, care a început târziu în seara de 13 aprilie. Au participat ofițerii din conducerea NKVD și - în primul rând - cei din contraspionajul militar, adică Secția Specială (Osobîi Otdel). Cea mai mare parte a invitaților a plecat la miezul nopții. Au rămas să decidă Stalin, V.M. Molotov, Beria și G.M. Malenkov. A doua zi, Biroul Politic a aprobat spargerea NKVD în două, prin reînființarea NKGB, cu Merkulov în fotoliul de comisar al poporului pentru securitatea statului. Beria rămânea șeful NKVD, însă atribuțiile acestuia scădeau, reducându-se la organizarea muncii în lagăre, trupele NKVD, în timp ce activitatea de spionaj și contraspionaj trecea la NKGB. Aparent este o diminuare dramatică a puterilor lui Beria. Dar numai la prima vedere, pentru că Merkulov era loial lui Beria, iar Stalin nu s-a lăsat păcălit.
La 19 aprilie 1943, Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) înregistrează Decizia Nr. 415-138 ss (soverșenno sekretno - strict secret) privind numirile lui Merkulov și Abakumov în fruntea noilor structuri. Dacă în cazul NKGB era vorba de o reînființare, Viktor Abakumov era chemat să conducă o structură nouă, de contrainformații militare. La 21 aprilie, Abakumov intra în biroul lui Stalin, care a și semnat atunci documentul privind crearea SMERȘ. E vorba de Hotărârea Comitetului de Stat al Apărării No. 3222 - ss/ov (severșenno sekretno/osobo vajno - strict secret/foarte important), care stabilește structura și responsabilitățile noii instituții Glavnoe Upravlenie Kontrrazvedki SMERȘ (Direcția Principală de Contraspionaj SMERȘ). Câteva zile mai târziu, la 29 aprilie, Abakumov revine la Kremlin, pentru ca Stalin să semneze numirile în posturile de conducere ale SMERȘ.
Trei Smerș-uri
În urma modificării organigramei sistemului de securitate, în primăvara 1943, au rezultat trei organizații de contraspionaj distincte, independente una de alta, care au purtat denumirea Smerș. Pe lângă amintita Direcție Principală de Contraspionaj SMERȘ, condusă de Abakumov și subordonată comisarului Apărării, Stalin, care e și cea mai cunoscută și mai puternică, a mai existat un Smerș în flota militară și alt Smerș în structura NKVD. Upravlenie kontrrazvedki Smerș (Direcția de contraspionaj Smerș) din Comisariatul Poporului pentru Flota Maritimă era comandat de gen. lt. P.A. Gladkov și se subordona comisarului flotei, N.G. Kuznețov. În vreme ce Otdel kontrrazvedki Smerș NKVD (Secția contraspionaj Smerș a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne) era condusă de S.P. Iuhimovici și se afla sub comanda comisarului poporului L.P. Beria. Această structură prelua personalul Osobîi Otdel (Secția Specială) a NKVD care fusese responsabilă de contaspionajul militar atât în perioada interbelică, cât și în primii ani de război, până în aprilie 1943. De altfel, SMERȘ-ul condus de Abakumov era organizat după modelul Secției Speciale NKVD, primul serviciu de contraspionaj militar. În documente, structura din componența NKVD are doar prima literă mare, S, urmat de restul literelor mici. De aceea e destul de ușor de făcut deosebirea în documente între cele două servicii. În vreme ce primul, subordonat lui Stalin, este „SMERȘ“, cel subordonat lui Beria este „Smerș“. O altă diferență între cele două structuri a rezultat din introducerea gradelor militare în unitățile de contraspionaj SMERȘ.
Direcția de contrainformații Smerș din flotă comandată de Gladkov avea patru departamente, un sediu central la Moscova și alte birouri pe lângă fiecare din cele patru mari flote.
Execuţie a SMERȘ
Secția Specială Smerș NKVD era formată din șase birouri, un grup special pentru operațiuni secrete, un grup pentru evidența informatorilor și un secretariat. Exista câte un Smerș în ariergarda fiecăruia dintre cele 12 fronturi, alte două unități Smerș pentru trupele interne NKVD și 10 grupuri Smerș pentru trupele de grăniceri. Mai existau alte birouri Smerș în orașele industriale Moscova, Kuibîșev (Samara), Novosibirsk și Sverdlovsk (Ekaterinburg).
Smerș NKVD supraveghea în primul rând trupele NKVD. În 1943-1944, Smerș a arestat 293 persoane pe care le-a acuzat de trădare de patrie, 100 de suspecți de spionaj, 76 simpatizanți ai germanilor, 356 dezertori din trupele NKVD. Aduna delațiuni, astfel încât în 1944 aproape 10.000 de militari, din care 450 de ofițeri, au fost transferați din trupele NKVD în cele ale Armatei Roșii din cauza unor materiale compromițătoare procurate de Smerș. Dar Smerș-ul lui Beria supraveghea nu doar trupele Internelor, ci și activitatea SMERȘ-ului Apărării, comandat de Abakumov și subordonat lui Stalin. Pe de o parte, cele două structuri se urmăreau și adunau una despre alta materiale compromițătoare, pe de altă parte, ele colaborau în teatrele de operațiuni. De pildă, parașutiștii germani, prinși în spatele frontului, de către Smerș NKVD, erau predați SMERȘ pentru a fi anchetați.
Serviciul de informații subordonat direct lui Stalin
Spre deosebire de Secția Specială Smerș NKVD, SMERȘ-ul subordonat lui Stalin și-a concentrat activitatea mai mult pe militarii Axei, pe inamic, și nu pe militarii Armatei Roșii. Astfel, atribuțiile erau limitate chiar prin Decizia de înființare a SMERȘ (Nr. 3222 - ss/ov) care preciza că arestarea unui soldat sau ofițer inferior trebuie aprobată de un procuror; a unui comandant de nivel mediu trebuie aprobată de superiorul său și de procurorul unității militare; arestarea unui comandant de rang înalt urma să fie aprobată de Consiliul Militar al Frontului și de un procuror, iar a comandanților de cel mai înalt nivel trebuie autorizată chiar de către Stalin personal.
Nici chiar militarii sovietici nu făceau diferența între structurile de contrainformații. Dificultatea era sporită și de faptul că Direcția Principală de Contraspionaj SMERȘ avea sediul la etajele 4 și 6 ale clădirii NKVD/NKGB, de la Lubianka, din centrul Moscovei. Personalul din Moscova număra 646 de oameni (incomparabil mai mare față de doar 225, câți avusese Secția Specială a NKVD în 1942, care se ocupa de contrainformații militare).
Conducerea SMERȘ era asigurată de generalul V.S. Abakumov, care se subordona direct lui Stalin. Adjuncții lui Abakumov erau N.N. Selivanovski, P.I. Mișik, I.I. Babici și I.I. Vradij. Cu toții au jucat diverse roluri în luptele pentru influență în structurile de securitate și chiar în cercurile Kremlinului. În structura SMERȘ funcționau 11 secții și alte câteva departamente, Politic, Cadre, Administrativ-Financiar și un Secretariat. Câte o unitate SMERȘ era atașată fiecărui front, astfel încât numărul lor se va modifica în funcție de evoluția acestora până la sfârșitul războiului. Dar dimensiunea a depins de numărul de armate care formau un front. Pe lângă fiecare armată era dislocată o unitate SMERȘ de 57 de oameni, în realitate numărul varia, astfel încât fronturi de câte cinci armate aveau o unitate SMERȘ de 130 de ofițeri, de exemplu. În cazul districtelor militare, numărul ofițerilor SMERȘ depindea și el de mărimea acestora și varia între 100 și 193.
Unii ofițeri SMERȘ, în special anchetatorii, proveneau din vechiul spionaj miliar, adică din Secțiile Speciale NKVD. Mulți dintre ei participaseră la fabricarea dosarelor în timpul Marii Terori, remarcându-se prin torturile înfricoșătoare pe care le aplicau victimelor lor. Noile generații de ofițeri erau pregătite în școlile speciale SMERȘ care au fost deschise în 1943. În Moscova funcționau două, pentru 600 și respectiv 200 de studenți, și încă patru în Tașkent (300 studenți), Sverdlovsk (astăzi Ekaterinburg, 200), Novosibirsk (200) și Habarovsk (250). Era singura soluție la îndemână de profesionalizare minimală a anchetatorilor. La aceste școli s-au adăugat cursurile de contrainformații militare care se predau la Leningrad și Saratov. Perioada de pregătire varia de la o școala la alta, între 4 și 9 luni. Totuși, ele nu reușeau să-i profesionalizeze și culturalizeze pe ofițerii SMERȘ, care rămân vag alfabetizați și foarte slab educați.
Viktor Abakumov, comandant SMERȘ (1943-1946), ministru al Securității Statului (1946-1951)
Fiind parte a Armatei Roșii, ofițerii SMERȘ aveau grade și uniforme militare. Era imposibil să-i distingi din masa militarilor. Spre deosebire de ei, colegii lor din NKGB și NKVD puteau fi deosebiți prin uniforme și insigne. De altfel, prizonierii de război nu știau cu cine au de-a face, domina confuzia între anchetatorii SMERȘ și operativii NKVD.
Combaterea spionajului german a fost o prioritate în activitatea SMERȘ. Pe Frontul de Est, germanii aveau circa 130 de unități de spionaj și contraspionaj, ceea ce reprezenta principala țintă a SMERȘ. Informațiile obținute de SMERȘ au permis în ultimii doi ani ai războiului arestarea agenților germani chiar la intrarea pe teritoriul sovietic. Civili din zona de ocupație și prizonieri sovietici s-au oferit voluntari și au urmat școlile germane de spionaj. La încheierea acestor cursuri, erau trimiși peste linia frontului să spioneze, ocazie cu care reveneau pe teritoriul sovietic, unde se predau. Erau preluați de SMERȘ, care, în unele cazuri, i-a trimis înapoi ca agenți dubli. Astfel, mulți agenți SMERȘ fuseseră pregătiți în școlile Abwehr. Din aprilie 1943 și până în februarie 1944, potrivit unei statistici sovietice, 75 de ofițeri SMERȘ au fost introduși în unitățile germane de spionaj și în școlile Abwehr, iar 38 dintre ei s-au întors din misiune cu succes. Agenții SMERȘ au colectat informații despre 359 de ofițeri Abwehr. În perioada octombrie 1943 - octombrie 1944, SMERȘ a trimis 10 grupuri de parașutiști (78 ofițeri) în spatele inamicului, pe diferite fronturi, dintre care 6 și-au desfășurat misiunea cu succes.
Mașina sovietică de tocat carne
Nu mai puțin importantă era spionarea personalului militar sovietic. În primul rând, pentru a preveni trecerea militarilor Armatei Roșii de partea inamicului. Cu fiecare an de război a crescut numărul militarilor condamnați pentru trădare. Dacă, în 1941, tribunalele au condamnat 8.976 militari, iar în 1942 un număr de 43.050, odată cu înființarea SMERȘ, în 1943, numărul militarilor condamnați a urcat la 52.757, iar în 1944 a fost de 69.895. Aceste cifre, însă, nu surprind amplificarea unui fenomen de trădare în rândul Armatei Roșii, în primul rând din cauza faptului că anchetele SMERȘ sunt în marea lor majoritate neprofesionist făcute, iar dosarele falsificate. De altfel, orice discuție trebuie să plece de la faptul că anchetatorii SMERȘ erau în covârșitoarea lor majoritate semianalfabeți, tineri lipsiți de o elementară educație și experiență de viață. Sunt - nu puține - cazuri în care comandanții de armate și fronturi se plângeau direct lui Stalin că anchetele de trădare sau spionaj erau falsificate. La unele din aceste cazuri Stalin a intervenit personal, dar asta n-a dus la schimbarea comportamentului anchetatorilor SMERȘ. În 1943, circa 60% din condamnările tribunalelor pe Frontul Leningrad erau pronunțate pentru propagandă antisovietică (art. 58 - 10 Cod Penal). Cele mai multe condamnări erau de la 5 la 10 ani în lagărele de muncă. Această condamnare se transforma în serviciu militar în batalione disciplinare. Chiar și generali ai Armatei Roșii au fost arestați și condamnați pentru propagandă antisovietică. Sunt cazuri celebre de generali arestați sub acuzații de trădare de către SMERȘ, ținuți aproape un deceniu la izolator și închisoare, unii fără să mai fie judecați.
Cel mai cunoscut este cazul generalului Ivan Laskin (1901-1988). El a fost chemat la Moscova în decembrie 1943 pentru a primi o nouă funcție. Fusese comandant al Frontului Caucazului de Nord. Mareșalul german von Paulus, în ianuarie 1943, la Stalingrad, i s-a predat generalului I.A. Laskin personal. Era un erou, o personalitate bine cunoscută, nu doar în URSS, ci în întreaga lume. Trimis să se odihnească într-un sanatoriu de lângă Moscova, înainte să-și ia în primire postul de comandant al Frontului 4 Ucrainean, Laskin a fost arestat la 20 decembrie de SMERȘ, care l-a dus la Lubianka. Bătut, umilit, a fost judecat și condamnat la 10 ani închisoare pentru trădare sub pretextul că, fiind înconjurat de germani, în 1941, și-a distrus carnetul de partid. După moartea lui Stalin s-a descoperit că șeful SMERȘ al Frontului Caucazului de Nord, M.I. Belkin, l-a denunțat pe Laskin la Abakumov pentru că a refuzat să-l recomande spre a fi decorat cu Ordinul Lenin. Întregul caz Laskin, arestarea, ancheta umilitoare, bătăile cumplite, condamnarea la 10 ani închisoare, sunt răzbunarea lui Belkin pentru că generalul Laskin a refuzat să-l recomande pentru Ordinul Lenin. Laskin nu este nici pe departe singurul caz, dar este cel mai cunoscut.
SMERȘ a preluat atribuțiile Secției Speciale NKVD de verificare a militarilor sovietici care căzuseră prizonieri. Organiza posturi de colectare-tranzit și verificare-filtrare pe toate fronturile. Aici, militarii erau reținuți între 5 și 10 zile. Începând din decembrie 1943, comisiile de anchetă erau formate dintr-un ofițer SMERȘ și 4 reprezentanți ai armatei. S-a păstrat aceeași procedură de verificare a Secției Speciale. Militarul reținut dădea o relatare scrisă, citită atent de SMERȘ. Apoi era interogat. Anchetatorii SMERȘ decideau soarta acestuia. Putea să fie retrimis în armată, sau la muncă în industria de apărare, ori în batalionele de asalt în prima linie a frontului, sau acasă ca invalid de război. Însă, în cazul în care ofițerii SMERȘ suspectau că au de-a face cu agenți germani, deschideau un dosar de anchetă care debuta cu un formular stufos ce trebuia completat. Urmau lagărele de filtrare, unde verificarea continua încă două luni. Au fost 15 astfel de lagăre în spatele Frontului 2 Bielorus; 30 de lagăre pentru Frontul 1 Bielorus; alte 30 pentru Frontul 1 Ucrainean; câte 10 lagăre fiecare pentru Fronturile 2 și 3 Ucrainean și doar 5 pentru Frontul 4 Ucrainean. Fiecare lagăr putea să adăpostească câte 10.000 de persoane. Aceste lagăre au continuat să funcționeze nu doar în URSS, ci și în țările Europei de Est și după război, ultimele fiind închise abia după moartea lui Stalin. Pe lângă foștii prizonieri trimiși în lagăre, au fost mii de cazuri în care ofițerii SMERȘ i-au executat pe loc pe cei reveniți din captivitate. Potrivit unor cercetări recente (V.N. Stepakov, Narkom SMERȘa, Izd. Neva, S. Peterburg, 2003), nu mai puțin de 5.416.000 militari sovietici și civili au trecut prin verificările SMERȘ, dintre care 600.000 au fost acuzați de trădare, colaborare cu inamicul și alte diverse fapte penale.
(Continuare în numărul viitor)
Aceasta este forma prescurtată a articolului SMERȘ’ din Enciclopedia comunismului românesc, coordonator Octavian Roske, volum în pregătire.