Pe aceeași temă
Multe dintre afacerile statului român, parafate la începutul acestui secol, par a fi încheiate de o societate secretă. Din păcate, pecetea secretului a fost aplicată atât unor mari privatizări, de calibrul Petrom, cât şi unor importante investiţii, cum a fost, de pildă, proiectul de securizare a frontierelor, contractat cu firma EADS. Desigur, tentaţia ascunderii detaliilor contractelor de privatizare are rădăcinile ei în epoca de aur, când informaţiile pe care puterea comunistă le transmitea poporului suveran se limitau la conţinutul unor discursuri şi la ceva articole prin presa oficial controlată. O parte dintre funcţionarii sistemului au purtat, probabil, amprenta secretului de stat, în noul stat postcomunist. În prima decadă a tranziţiei către economia de piaţă, aproape totul era un secret, fie că purta oficial acest nume, fie că informaţiile erau învăluite de mister. Statisticile oficiale erau minimaliste, ignorau domenii întregi, iar o analiză a situaţiei economice într-un domeniu sau altul cerea multă imaginaţie, în absenţa cifrelor oficiale. Aderarea la Uniunea Europeană a rezolvat în mare măsură ecuaţia acestor misterioase statistici oficiale, care au devenit lectură publică.
Dar marile afaceri ale României s-au încheiat în prima decadă a secolului XXI, mai precis între 2000 şi 2005. Era şi normal, România se pregătea să intre în Uniunea Europeană. Probabil cel mai controversat contract secret de privatizare a fost acela semnat între guvernul României şi Petrom. La aruncarea vălului de pe această înţelegere contractuală, au fost dezvăluite detalii interesante, care, dacă ar fi fost cunoscute de public în momentul vânzării, probabil ar fi pus sub semnul întrebării suma plătită de compania austriacă OMV pentru preluarea pachetului majoritar de acţiuni la cea mai mare companie energetică românească.
O altă afacere importantă, dar secretă, care bate miliardul de euro, a fost contractul cu firma EADS, care prevedea furnizarea de echipamente, sisteme de supraveghere şi de securizare a frontierei de stat. Valoarea contractului era de 650 de milioane de euro, cu opţiunea de subcontractare de încă 350 de milioane de euro. Aici, secretul s-a izbit de utilizarea fondurilor europene, care s-ar fi suprapus, şi, astfel, a apărut o presiune suplimentară pentru devoalarea termenilor în care s-a bătut palma pentru afacere.
Un alt contract celebru şi, iată, nerealizat nici până astăzi a fost acela încheiat cu americanii de la Bechtel pentru construirea unei autostrăzi. Şi acesta a fost aspru criticat de europeni, deoarece trasa o autostradă care se afla în competiţie cu investiţiile europene. Contractul metropolei bucureştene cu Apa Nova a iscat controverse, purtând şi el pecetea secretului. Primarul a cărui semnătură se lăfăia pe contract era atât de sigur de puterea secretului acestuia, încât, iniţial, a şi negat orice implicare în afacere. Afacerea petrolieră Rafo a fost şi ea învăluită în secret. Iţele ei complicate au fost trase de personaje controversate, printre care se află şi omul de afaceri de origine română Frank Timiş, iniţiatorul unei alte afaceri care, iată, este acum în prim plan: exploatarea aurului de la Roşia Montană. Ajungem astfel la punctul sensibil al momentului, contractele, pentru că sunt mai multe, în care regia de stat Minvest s-a asociat cu firma Gabriel Resources, iniţial condusă de Frank Timiş, pentru exploatarea aurului. Sub presiunea publică, statul a desecretizat parţial înţelegerile contractuale care însoţesc afacerea.
Un alt contract pus sub protecţia secretului a fost acela în care firma Sterling primea dreptul de explorare, dezvoltare şi exploatare petrolieră în două perimetre din Marea Neagră.
Vălul clauzei de confidenţialitate nu s-a aşternut doar pe privatizări sau pe investiţii majore, a fost aruncat, cu dibăcie, şi peste contractele de servicii sau banalele contracte comerciale, cum ar fi cele de livrare a energiei. Şi aici există o presiune a publicului pentru desecretizarea contractelor de vânzare a energiei, însă, deocamdată, rezistenţa este mare. Presiunea cea mai mare vine dinspre compania care gestionează Fondul Proprietatea, acţionar semnificativ în mari companii energetice, pentru care aceste contracte secrete înseamnă pierdere de profit. Doar Hidroelectrica a expus situaţia contractelor de vânzare a energiei, cu tot cu detaliile privind beneficiarii şi preţul preferenţial la care unele firme au cumpărat energie. Obiceiul este însă generalizat, mai toate afacerile din energie fiind ascunse ochiului public.
Ridicarea vălului de pe clauzele secrete arată că au fost protejate, în general, chestiuni care dezavantajau partea română sau, în cazul negoţului cu energie, compania controlată de stat. Analizele Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) arată că, în condiţiile lipsei de transparenţă, înfloreşte corupţia. De altfel, OCDE, una dintre cele mai puternice organizaţii economice, în care România nu este membră, a dezvoltat o adevărată obsesie din lupta împotriva corupţie, materializată într-un cod de practici obligatorii în afaceri. OCDE consideră că avantaje obţinute prin corupţie de unele multinaţionale dezechilibrează afacerile altora, deci într-o lume a afacerilor globalizate trebuie să existe un teren egal pentru toată lumea.
Practic, aceste clauze de confidenţialitate pot fi găsite în contractele de concesiune, în privatizări şi în aranjamente comerciale, care de fapt ascund corupţia. „Corupţia apare deoarece mita este o metodă prin care companiile pot câştiga venituri mai mari: fie prin câştigarea unor contracte sau concesiuni care nu ar putea fi dobândite altfel, fie prin câştigarea unor contracte sau concesiuni în termeni mai favorabili şi, de aceea, mai profitabili“, explică David Hall în studiul său Privatizarea, multinaţionalele şi corupţia. Efectul, continuă Hall, este acela că afacerea cumpărată astfel se transformă într-un serviciu public mai scump. Dar o altă mare problemă a corupţiei este, în opinia sa, faptul că aceasta „perverteşte procesul democratic şi luarea raţională a deciziilor“.
Într-adevăr, o examinare atentă a aranjamentelor contractuale ascunse sub pavăza confidenţialităţii demonstrează clar iraţionalul unor condiţii acceptate de partea română. Să luăm, de exemplu, contractele prin care Hidroelectrica vinde energie la preţuri mai mici către câteva firme, în timp ce aceeaşi companie de stat cumpără energie scumpă pentru a-şi onora obligaţiile faţă de sistemul energetic. Desigur, se poate înţelege de ce un contract ferm de cumpărare a unei anumite cantităţi de energie este încheiat la un preţ mai mic, sunt raţiuni economice aici, dar nu se poate pricepe de ce acest preţ rămâne fixat, prin contract, ani în şir, indiferent de evoluţia preţurilor energiei pe piaţa locală şi mondială. Aici intervine iraţionalul, acoperit de secret. //
Misterele contractelor ascunse
Raţiunile pentru care există clauze de confidenţialitate pot fi înţelese. Nu întotdeauna ascund corupţie, însă, de regulă, o impulsionează.
Ce anume ar trebui, de pildă, ascuns în contractul semnat de Gabriel Resources cu regia de stat Minvest, în legătură cu exploatarea aurului de la Roşia Montană?
În primul rând, istoria afacerii, a cărei desecretizare este, într-adevăr, incompletă. Lipseşte contractul iniţial între Gabriel Resources şi Minvest, semnat în 1995, exact în ziua în care firma lui Frank Timiş câştiga o licitaţie pentru explorarea iazurilor şi depozitelor aurifere. Acest contract, misterios încă, a fost păzit de ochiul public fie şi pentru a îndepărta competiţia. De altfel, în epocă, informaţiile furnizate publicului de autoritatea română care supraveghează domeniul erau minimale.
Detaliile iniţiale ale afacerii erau stânjenitoare, nu din cauza cotelor de participaţie, ci din cauza banilor puţini implicaţi în joc. Evident, la data respectivă studiile geologice anunţau ipoteza unui depozit mai mic de aur, însă a avea ambiţia să-l exploatezi cu un capital de câteva sute de mii de dolari este o idee ridicolă. Cu alte cuvinte, Minvest s-a antrenat într-o afacere aventuroasă alături de un partener care nu avea, evident, forţa financiară pentru a finanţa proiectul. Trebuie spus că băncile au reţineri mari în finanţarea exploatărilor miniere, din cauza probabilităţii mari ca cifrele vânturate de studiile geologice să nu se confirme la exploatare. Finanţarea, dacă se obţine, necesită garanţii suplimentare serioase, inclusiv guvernamentale. Or, acest amănunt al unei afaceri de miliarde încheiată cu o firmă al cărei capital putea cumpăra cel mult un bloc prin Abrud avea nevoie de liniştea clauzei de confidenţialitate. Apoi mai existau trei parteneri români, firmele Minsexfor SA, cu un pachet de acţiuni de 0,5%, Cepromin SA, cu 0,5% din acţiuni, şi Upsrueem SA, cu 0,5% din acţiuni. Partenerii români, mici firme locale, au dispărut din afacere. Termenii contractului stabileau că partea română nu va coborî sub o deţinere de 20% din capital. A coborât. În linii mari, contractul stabileşte cum se împarte profitul, când va exista el, şi mecanismul prin care Minvest îşi va păstra deţinerea.
Ideea că Minvest participă la majorările succesive de capital prin împrumuturi de la Gabriel Resources, urmând apoi să restituie împrumuturile din profit, nu este în sine o gravă eroare. În fond, dacă nu ar fi existat soluţia asta, atunci statul ar fi trebuit fie să scoată bani pe traseul exploatării, fie să iasă din afacere. Ceea ce lipseşte însă din contract este evoluţia acestui împrumut, dacă el este purtător de dobândă şi, dacă este, care e dobânda?
Însă contractul cel mai mediatizat şi controversat rămâne cel care a însoţit privatizarea Petrom. A fost o afacere în care statul român a călcat în picioare Legea companiilor, care spunea că, în cazul unei majorări a capitalului social, toţi acţionarii au dreptul să participe pentru a-şi menţine deţinerea. Petrom era listată la Bursă. Dar aceste favoruri au fost executate la scenă deschisă, prin legea de privatizare special croită pentru Petrom. Ce anume ascundea, deci, contractul de vânzare? În primul rând, fixarea în timp îndelungat a celebrelor redevenţe, indiferent de evoluţia preţului petrolului. Apoi, detalii privind obligaţiile asumate de statul român privind costurile legate de reducerea poluării. De pildă, statul român trebuie să plătească peste 400 de milioane de euro pentru procedurile de decontaminare care trebuie executate pe platforma combinatului Arpechim de la Piteşti, potrivit declaraţiilor ministrului Mediului şi Pădurilor, László Borbély.
Un alt amănunt ţinut la secret era interdicţia ca statul român să-şi listeze partea de capital rămasă pe vreo piaţă americană. Această prevedere contractuală a stânjenit recent eforturile companiei ruseşti care a încercat să vândă o deţinere a statului de 10% din capital pe pieţele internaţionale. Ulterior, OMV a acceptat ca oferta să se adreseze investitorilor americani. În ciuda controverselor în jurul privatizării Petrom, aţâţate şi de secretul aşezat asupra contractului, gigantul energetic a investit masiv în afacerea sa şi este cel mai important contribuabil al bugetului de stat, ceea ce nu se putea spune despre companie în vremurile când era condusă direct de mânuţele statului.
Există acum un curent favorabil renunţării la practica afacerilor secrete ale statului. Totuşi, cele câteva scandaluri iscate în jurul unor afaceri mari ale statului ecranează cohorta de mici secrete ale afacerilor discrete. Iată, Electrica, de pildă, nu a înţeles că trebuie să-şi publice situaţia contractelor sale de vânzare a energiei, cu toată tevatura creată în jurul chestiunii. Rezistenţa în faţa transparenţei în afaceri există şi are justificări şi rădăcini în iţele complicate ale politicului implicat în diverse negoţuri. În lupta pentru reducerea temperaturii corupţiei, transparenţa contractelor este doar un capitol stânjenitor. Restul epopeii stă ascuns în conturile beneficiarilor secretelor. //
* * *
Testul Constituţiei
Specialiştii consideră că toate contractele statului care au clauze secrete încalcă Legea accesului la informaţii de interes public, adică Legea 544/2001. Acesta a fost, de altfel, un argument puternic pentru desecretizarea contractelor Bechtel, EADS, Apa Nova, Electrocentrale Bucureşti SA, RAFO, a afacerii Sterling.
Negustorii de energie
Producătorii de energie, de la Electrica până la Nuclearelectrica, vând electricitate direct, şi nu prin licitaţie unui grup de firme cliente. Contractele rămân „confidenţiale“. Aceste aranjamente confidenţiale încalcă o reglementare a Ministerului Economiei, potrivit căreia companiile statului sunt obligate să vândă transparent energia disponibilă.
* * *
Discreţia corupţiei
Trăim într-un teritoriu al confidenţialităţii, împânzit de secrete. Până şi salariile unor înalţi funcţionari publici sunt secrete. În toată tensiunea naţională creată de necesitatea austerităţii, există fortăreţe în care rezistă secretul unor salarii bănuite a fi extrem de mari. Salariul angajaţilor şi şefilor de la Comisia pentru Supravegherea Asigurărilor rămâne, de exemplu, un mare secret, deşi circulă în folclorul pieţei financiare zvonul şi bănuiala că veniturile salariale ale şefilor autorităţii statului sunt mai mari decât ale conducătorilor multor firme de profil. Observaţia poate fi extinsă şi asupra Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM), arbitrul pieţei de capital.
Desigur, putem înţelege raţiunea unui salariu mare a acestor arbitri ai pieţelor financiare, deoarece, până una-alta, cea mai bună pavăză împotriva corupţiei este un venit decent al observatorilor domeniilor unde se mişcă mulţi bani, pentru a elimina, într-o primă fază, tentaţia mitei. Este însă imposibil de înţeles de ce aceste salarii sunt ascunse publicului. Poate pentru că sunt prea mari pentru nişte performanţe prea modeste. Totuşi, piaţa liberă românească nu se mişcă doar în jurul asigurărilor sau al bursei de valori, existând desigur multe puncte sensibile pentru o ţară în care decidenţii aşezaţi pe diferite trasee ale afacerii ar merita şi ei un salariu mai bun, care să elimine tentaţia şpăgilor.
Pentru că un contract păgubos nu este opera exclusivă a unui premier sau a unui ministru. El poate fi creaţia discretă a unui funcţionar care a ascuns şi apoi a argumentat, cu dibăcie, un detaliu care poate trece neobservat unui ochi străin de domeniu. Acesta este încă un argument care pledează în favoarea transparenţei contractelor statului. În practica internaţională multe state aleg să-şi protejeze, prin instrumentul confidenţialităţii, contractele din domeniile care afectează siguranţa naţională.
Totuşi, exemplul Poloniei, care a afişat o transparenţă totală a afacerii sale de cumpărare a unei flote de avioane de la americani, demonstrează contrariul. Era, de altfel, un triumf de negociere care merita expunere publică. Însă desecretizarea contractelor este un exerciţiu dificil şi poate fi o iniţiativă păguboasă. Multe firme străine pun preţ pe menţinerea confidenţialităţii. Mecanismul este simplu: o clauză care stabileşte despăgubirea pe care partea română trebuie să o plătească în cazul în care doreşte cineva să facă din contract o lectură publică. Este normal ca multinaţionalele, cu experienţa lor bogată şi diversă, care au arat lumea din Nigeria până în Venezuela, să se aştepte la presiuni politice de expunere a termenilor contractuali pe traseul afacerii. Multe contracte vor rămâne secrete, deoarece nu-ţi dă mâna să arunci banii bugetului pe sutele de milioane ale despăgubirilor plătite pentru transparenţă. E cazul controversatei afaceri cu fregatele britanice cumpărate de statul român. Un scandal declanşat în Marea Britanie a emoţionat publicul român, care aflase că aranjamentul contractual ar fi conţinut o clauză de şpagă.
Ministrul Apărării Naţionale de la acea dată, Teodor Atanasiu, a declarat că luptă pentru desecretizarea contractului, dar a adăugat că nu poate da informaţii legate de costurile navelor, din pricina unei clauze care prevedea daune pentru partea care le dezvăluie. „Nu vă pot spune la cât s-ar ridica penalităţile, dar ştiu că ar fi foarte mari. Valoarea pagubelor este stabilită de un Tribunal comercial de la Londra. Numai instanţa de judecată ne-ar putea spune“, explica, în epocă, Atanasiu. A rămas şi până astăzi un mister cine este presupusul personaj politic care a luat un comision estimat la 7 milioane de lire sterline pentru a accepta costuri triple faţă de realitate. Plata se făcea oricum într-un cont deschis într-un paradis fiscal. Iluzia că secretul unei afaceri poate fi devoalat total este o pistă falsă. Vor exista întotdeauna detalii despre care o companie consideră că trebuie protejate de ochii concurenţilor săi. Acestea însă sunt contracte comerciale, între firme private.
Statul suntem noi, cei 21 de milioane de cetăţeni şi cei peste 10 milioane de contribuabili, iar în această calitate suntem acţionarii afacerilor statului. Ca orice acţionar, reprezentat de un consiliu de administraţie, avem dreptul să ştim ce bani câştigăm, cât cedăm, de ce pierdem şi, în general, în ce condiţii se încheie afacerea. //
Citeste si despre: aranjamente contractuale, desecretizarea contractelor cu statul, confidentialitatea datelor, Legea companiilor, prevederi contractuale de confidentialitate.
