Studiu de caz. Delatorul Dinu Săraru față în față cu legea

Delațiunea comisă de Dinu Săraru consemnată în Nota–Raport marchează „punctul 0“ al intrării mele în lista „obiectivelor“ urmărite de fosta Securitate.

România lui Ceaușescu

30.04.1983.
Teatrul Mic

Dinu Săraru, directorul teatrului, îl con­voa­că pe mr. de Securitate Măierean Va­sile și îl informează despre intenția dra­ma­turgului Radu F. Alexandru (Feldman) să trimită în străi­nătate textul unei pie­se, în situația în ca­re nu i se aprobă de către Consiliul Culturii și Edu­cației So­cia­liste punerea în scenă în România.

Dinu Săraru îl informează, de asemenea, pe ofițerul de Securitate că Radu F. Ale­xandru a luat legătura te­le­fonic cu poetul dizident Dorin Tudoran, față de care are o mare admirație, și i-a spus acestuia că este alături de el.

În mod normal, Dinu Săraru trebuia să i se adreseze cpt. Stelian Marin, din cadrul Serviciului Artă și Cultură al Ins­pec­to­ra­tului de Securitate al Municipiului Bu­cu­rești, cel care ținea sub observație Teatrul Mic. Dar Marin nu este decât un ofițer de grad inferior și Serviciul în care activează nu este dintre cele de „linia a I-a“. Dinu Săraru, membru al CC al PCR, ia legătura cu mr. Măierean, șeful Serviciului 120: „contrainformații interne“, și îi cere să vi­nă la el, la teatru.

Pentru a fi sigur că informațiile pe care le livrează Securității vor fi tratate cu ma­xi­mă atenție, Dinu Săraru îi spune mr. Mă­ie­rean că nu se va opri la discuția avută cu el și va aduce personal acest caz la cu­noș­tința secretarului CC al PCR tov. Petru Ena­che.

Mr. Măierean Vasile întocmește o Notă–Ra­port despre informațiile primite de la Di­nu Săraru și o transmite serviciilor de re­sort ale Securității, care preiau „obiec­tivul“ semnalat în lucru.

Toate acestea aveam să le aflu după 31 de ani. Până atunci...

3.02.1984.
Maternitatea Giulești

O însoțesc pe P.N., prietena mea, pentru un consult la un medic ginecolog. Data și ora consultației mi-au fost comunicate te­lefonic de o cunoștință care îl ştia pe doc­tor. La intrarea în spital, privirea îmi este atrasă de bărbatul îmbrăcat într-o haină lun­gă de piele, cu o geantă de piele strân­să la piept, care pare să aștepte pe cineva sprijinit de zidul clădirii. La revenirea spre casă, în autobuzul aglomerat, îl des­copăr pe cel pe care l-am văzut la intrarea în spital. Coboară la aceeași stație la care coboară prietena mea. O sun la telefon, ime­diat ce ajung acasă. Apel fără răspuns. Repet apelurile la nesfârșit, știu sigur că nu avea niciun program care să o scoată din casă. Seara, târziu, mă sună ea. Cu un ton mai destins ca oricând, mă invită să vin la ea, să bem o bere. O întreb de ce nu a răspuns la telefon, dacă s-a întâmplat ceva. Cu același ton ghiduș, de data asta cu o sesizabilă notă de fals, repetă in­vi­tația la o bere... La câteva minute după ce a intrat în casă, doi ofițeri de Securitate sună la ușă și o invită să-i urmeze. Tatăl fetei, profesor universitar, directorul unui mare institut de cercetare, cere explicații. Este atenționat să nu intervină. Cere per­misiunea să-și însoțească fiica. Este refu­zat. O mașină așteaptă în fața blocului, prie­tena mea se suie în mașină flancată de cei doi; mașina demarează imediat. Pro­fe­sorul se suie în mașina per­sonală și în­cearcă să se țină după ei. Îi pierde din ve­dere după primele minute.

Interogatoriu. Nu i se pun în­trebări. I se cere direct să recunoască că vizita la spital a fost pusă la cale de numitul Radu F. Ale­xan­dru, în vederea unei in­ter­venții de întrerupere a sar­cinii. P.N. refuză să de­clare așa ceva, nu este în­săr­cinată, a fost doar un con­trol ginecologic de ru­ti­nă. După câ­teva replici schimbate într-un dialog al sur­zilor, unul dintre ofițeri o aten­ționează că, dacă persistă în refuzul de a re­cu­noaș­te adevărul, o vor supune imediat unui con­trol ginecologic. Este mo­mentul în ca­re fata cedează și recunoaște că este în­sărcinată și am apelat la serviciul doc­to­rului de la maternitate în vederea pro­vo­cării unui avort sau efectuării unui chiu­retaj. După ce semnează o declarație în ca­re este consemnat tot ce a spus, este suită în mașină și condusă acasă. Convinsă că te­lefonul este ascultat, „berea“ a fost pre­textul ca să mă cheme și să-mi spună tot ce s-a întâmplat.

4.02.1984.
Calea Rahovei:
Securitatea Municipiului București

Ora 7 dimineața. Sună telefonul. Un băr­bat extrem de amabil mă roagă să îl scuz că sună la o oră atât de nepotrivită și mă invită să mă prezint la ora 8 la sediul Mi­liției din Calea Rahovei. Îl întreb dacă poa­te să-mi fixeze altă oră, ca să mă duc întâi la serviciu (Studioul Cinematografic Ani­mafilm). Mă asigură că nu o să am nicio problemă la studio și repetă ora la care sunt așteptat.

La intrarea în sediul Miliției mi se oprește buletinul de identitate, sunt condus în­tr-o cameră unde mi se spune că va tre­bui să aștept câteva minute. O singură fe­reastră care dă în curtea interioară: un țarc, înconjurat în plasă de sârmă, în care sunt scoși la plimbarea zilnică, unul câte unul, cei reținuți în arestul Miliției. Umblă cu capul în pământ, din când în când fură o privire scurtă spre ferestrele clădirii.

După două ore sunt condus într-un birou. Trei bărbați, îmbrăcați în civil, niciunul nu-și spune numele. Au informații că am în casă și comercializez medicamente con­traceptive. Neg categoric. Mi se spune că nu există decât o singură cale să dovedesc con­trariul: percheziția la domiciliu. Ac­cept? Nu accept și le răspund că legea pre­vede că nu se poate face percheziție fără un man­dat semnat de procuror. Unul din­tre cei trei iese din încăpere revine după câteva momente, îmi pune sub ochi un mandat de percheziție semnat de un pro­curor.

Percheziția se întinde pe ore. La plecare, portbagajul mașinii e plin cu cărți și ma­nu­scrise care urmează să-mi fie înapoiate du­pă ce vor fi analizate. „Trofeul“: un pli­ant cu șase instantanee făcute de Hoff­mann, fo­tograful personal al lui Hitler, cu Füh­rer-ul repetând în fața oglinzii, expus în bi­blio­te­că la vedere, alături de o „poe­zie“ a lui Ceau­șescu. Nu mi s-a restituit ni­cio pa­gi­nă, nicio carte. În finalul pro­ce­sului-ver­bal se adaugă, la cererea mea, pre­ci­za­rea că nu s-au găsit medicamente con­tra­cep­tive, scopul declarat al per­che­zi­ției. În­tr-un ser­tar al biroului, în care au scotocit cu toată atenția, era o pungă cu ta­blete cu efect con­traceptiv, aduse din Uniunea So­vietică, du­pă o vizită făcută în urmă cu pu­țină vre­me într-o delegație a Uniunii Scrii­torilor. Nu și-au aruncat o privire asupra lor.

Înapoi în Calea Rahovei. Sunt condus în bi­­roul colonelului de Securitate Cernea. Jo­vial, binevoitor, ține să mă asigure de la în­ceput de respectul și de prețuirea de ca­re mă bucur la nivelul cel mai înalt al ins­tituției. Pentru prima dată după orele lungi scurse de la intrarea în rău vestitul se­diu al Securității încerc o clipă de re­la­xare. Nu simt niciun pericol. Colonelul Cer­nea, cu aceeași expresie pe față și cu același ton binevoitor, mă întreabă cum se poate ca un om de factura mea să de­clare: „Da­că aș avea un pistol, l-aș îm­pușca pe Ceau­șes­cu“? Șoc. Nu mă întreb dacă e mai bine să resping imediat acuza sau să caut un ter­tip de care să mă agăț. Răspund reflex, vo­r­bele îmi ies automat din gură: „Dacă tot ce e bine în țara asta se datorează to­va­ră­șului Ceaușescu, în­seamnă că și ce e rău i se datorează tot lui“. „Absurd!“ Ur­le­tul colonelului de Se­curitate nu-mi lasă nicio îndoială asupra ce avea să urmeze.

O săptămână de anchetă. Zilnic, de la 8 dimineața la 8 seara. La sfârșitul fiecărei zile, de la ieșirea din sediu și până acasă, pe jos, sunt însoțit la vedere de câțiva in­divizi care, la câțiva metri, merg răsfirați în urma mea.

Zilnic aceleași discuții, pe același unic subiect: politica de diktat a partidului față de cultură. Realitatea în care trăim și pe care i-o prezint până la detalii nu co­res­punde, nu este în acord cu documentele de partid, deci este falsă. Exemplele de notorietate pe care le invoc (liste negre cu scriitori care nu mai pot publica, cărți retrase din librării și trimise la topit, piese de teatru interzise, spectacole scoase din repertoriu, filme mutilate sau scoase de pe ecrane etc., etc.) sunt respinse cu țipete și amenințări. Într-un moment de furie, ca argument suprem al autorității, o cutie cu cartușe de revolver este scoasă din sertarul biroului și trântită pe birou. Concluzia finală: sunt de totală rea-cre­dință, pun pe același plan greșelile per­sonale ale unui activist sau altul cu po­li­tica PCR, așa cum a fost ea trasată de Ceaușescu. „Suntem cu ochii pe tine, ține minte!“ este avertismentul cu care se încheie săptămâna de anchetă.

Omul care face minuni, spectacol care se joacă cu sala plină, este scos din re­per­toriul Teatrului Nottara; Consiliul Cul­tu­rii și Educației Socialiste nu-mi mai aprobă, până în 1988, montarea niciunei piese; nu mai pot să public niciun volum până la începutul anilor ’90.

România statului de drept

11.03.2014
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS)

Am sub ochi Nota–Raport întocmită de mr. Măierean Vasile, șeful Serviciului 120, în urma discuției avute cu Dinu Săraru, directorul Teatrului Mic:

„MINISTERUL DE INTERNE
DEPARTAMENTULSECURITĂȚII STATULUI
SECURITATEA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI
120/M.V.
STRICT SECRET
Ex.nr.3

- NOTA–RAPORT -

Într-o discuție avută la data de 30.04.1983 cu directorul Teatrului Mic DINU SĂ­RA­RU, la solicitarea acestuia, au rezultat ur­­mătoarele aspecte:

A fost vizitat de dramaturgul RADU F. ALE­XANDRU (FELDMAN) care i-a co­mu­ni­cat că are o piesă a cărei acțiune se pe­tre­ce în America de Sud dată spre avi­zare la Consiliul Culturii și Educației So­cialiste (la tov. TRIF) și dacă va în­tîm­pina rezistență la punerea ei în scenă va face de așa manieră încît această piesă să se joace în străinătate.

RADU F. ALEXANDRU a mai adăugat că a luat legătura cu poetul DORIN TU­DO­RAN telefonic (aspect real) față de care are o mare admirație și i-a spus că este alături de el.

DINU SĂRARU a precizat că el va aduce acest caz la cunoștința tov. Secretar PE­TRU ENACHE.

Șeful Serviciului 120.
Maior, Măierean Vasile“

Pe document este notată rezoluția de de­pu­nere a Raportului la dosarul de „obi­ec­tiv“; confirmarea de primire a exem­pla­rului nr. 2 - ambele semnături sunt in­des­cifrabile.

Delațiunea comisă de Dinu Săraru con­sem­nată în Nota–Raport marchează „punctul 0“ al intrării mele în lista „obiectivelor“ ur­mărite de fosta Securitate.

Orice delațiune este infamă. Ce consider că dă o notă aparte celei practicate de Di­nu Săraru este felul în care s-a folosit de o turnătorie infamă pentru a-și proba o dată în plus loialitatea față de partid. El nu doar l-a atenționat pe maiorul de Se­cu­ritate că îl va informa personal pe se­cre­ta­rul CC al PCR, dar a și făcut-o. A făcut-o cu convingerea că, la rândul lui, Petru Ena­­che va informa mai sus, cât mai sus!, că Dinu Săraru este un „soldat credincios și vi­gi­lent al partidului“, un om devotat pe care se poate conta.

Nota-Raport a Securităţii care îl incriminează pe Dinu Săraru

Dincolo de comentariile asupra mizeriei omenești, care pot continua pe pagini în­tregi, o întrebare se impune de la sine: cum califică CNSAS delațiunea dovedită a lui Dinu Săraru? În niciun fel. CNSAS nu își asumă dreptul să se pronunțe într-un ase­menea caz şi îmi refuză cererea de a proceda la o nouă verificare a relaţiilor lui Dinu Săraru cu Securitatea, împotriva pro­babilităţii majore de a descoperi noi probe ale delaţiunilor acestuia! Suntem în acel te­ritoriu al le­gislației românești aflat sub ocupația ab­sur­dului, care permite co­mi­te­rea unor gra­ve abuzuri și nedreptăți. În ca­zul de față, este vorba de Ordonanța de ur­gență nr. 24, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, emisă de Gu­ver­nul Tăriceanu la data de 25 mar­tie 2008. Articolul 32 stipulează:

„În cazul în care, urmare a preluării pre­văzute la art. 31 rezultă documente și in­formații noi și neprocesate cu privire la calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia a unei persoane pentru care a fost emisă anterior pre­zen­tei ordonanțe de urgență o decizie de nea­partenență sau de necolaborare cu Se­cu­ri­tatea, dacă persoana face parte din ca­tegoriile persoanelor verificate din ofi­ciu, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității inițiază și aplică, în mod corespunzător, procedura cuprinsă în prezenta ordonanță de urgență“.

Cine sunt cei care fac parte din categoria ce­lor verificați din oficiu? Cei care can­di­dează în alegerile prezidențiale, par­la­men­tare, locale sau la Parlamentul European. Și ceilalți? Felul în care este formulat ar­ti­colul creează, deliberat, sunt convins, o pa­ralizantă confuzie, inducând in­ter­pre­ta­rea că numai candidații sunt supuși unei noi verificări în urma apariției unor probe necunoscute la data verificărilor an­te­ri­oa­re – toți ceilalți (oameni care au lucrat sau au turnat din greu la Securitate) urmând să beneficieze pe viață de adeverința de onorabilitate pe care au obținut-o cândva, indiferent de probele care au apărut ul­te­rior și care relevă irefutabil un alt adevăr privind apartenența sau colaborarea lor cu Securitatea! Blocajul la nivelul CNSAS este urmarea deciziilor definitive și ire­vo­cabile ale Înaltei Curții de Casație și Justiție împotriva tentativelor anterioare ale Con­si­liului de a se pronunța în urma reluării unor verificări ale altor persoane decât ce­le verificate din oficiu. Un proces pierdut de CNSAS în fața Înaltei Curții costă bani, pe care Consiliul nu are de unde să-i achi­te.

Asociația Civic Media a adresat CNSAS do­uă cereri de verificare (P 2865/06/13.07.2006, P 2865/06/20.07.2006) a lui Dinu Săraru. În urma verificărilor, CNSAS i-a eliberat lui Dinu Săraru adeverința nr. 8530/08.09.2009, conform căreia „nu i se poate atribui ca­litatea de lucrător/colaborator al Se­cu­rității“. În virtutea art. 42 din Ordonanța de Urgență nr. 24/2008, dosarul relației între Dinu Săraru și Securitate pare în­chis. Chiar dacă între anul în care CNSAS a emis adeverința: 2009 și anul în care CNSAS a descoperit Nota-Raport a de­la­țiu­nii lui Dinu Săraru, 2014, au trecut 5 ani! 5 ani în care peste 20 km de dosare au fost transferate din arhivele SRI, Armată, SIE, Parchetele Militare în custodia CNSAS și în care au fost și vor fi în continuare des­coperite fapte oribile comise de oa­meni cărora Ordonanța de Urgență nr. 24/2008 le asigură o complice și inacceptabilă pro­tecție. Aducerea recentă a celor doi foști torționari Alexandru Vișinescu și Ion Fi­cior în fața justiției s-a făcut, pe bună dreptate, în virtutea faptului că crimele îm­potriva umanității sunt imprescriptibile. Există vreo rațiune pentru care crimele mo­rale – și delațiunea este crima morală care a trimis în pușcăriile comuniste sute de mii de oameni – să fie absolvite de ju­decata timpului?

Delatorul Dinu Săraru nu este un caz izo­lat. El este însă o pildă a felului în care com­plicități oculte, dar cu putere de de­ci­zie în România fac ca oameni vinovați de culpe de neiertat împotriva semenilor lor să rămână ascunși și să se poată sustrage oprobriului public. Drumul spre mult râv­ni­ta normalitate este greu încercat de ase­menea obstacole.

Guvernul Cioloș are posibilitatea și datoria să îndrepte în timpul cel mai scurt răul pe care îl produce în funcționarea liberă a jus­tiției Ordonanța de Urgență nr. 24/2008, emisă de Guvernul Tăriceanu.

Nu pot să închei aceste pagini fără a-mi ex­prima gratitudinea față de doamna Ger­mi­na Nagâț, directoarea Direcției de Inves­ti­gații a CNSAS, pentru solicitudinea exem­pla­ră cu care m-a sprijinit, pe parcursul ani­­lor, în toate eforturile de căutare a ade­vă­rului.

2 decembrie 2015