Ucraina post-Ianukovici: Moscova sau Vestul?

În 1991, independența Ucrainei a fost o surpriză, atât pentru cancelariile occidentale, cât și pentru lumea academică, universități, centre de expertiză.

Multă vreme Ucraina era considerată un candidat improbabil la statutul de țară-națiune. Un trecut îndepărtat co­mun și unul recent simbiotic au spo­rit confuzia pri­vind iden­titatea națională a ucrai­nenilor. Cearta ru­­so-ucraineană nu pri­vește doar chestiuni la zi, ci și, mai ales, ca­pitole co­mune de is­to­rie mai apropiată sau mai în­depărtată. Sunt ei niș­te ruși mai bru­neți, ca­re vorbesc o ru­să cu ac­cent polonez? Sau sunt o națiune diferită de cea ru­să? În România, în ciuda apropierii geo­gra­fice de acest spațiu, confuzia a fost și mai mare, din cauza absenței ape­ti­tu­lui pentru cunoașterea slavilor de Est și a concentrării atenției de­ci­denților exclusiv pe Republica Mol­dova.

Două națiuni, ucraineană și rusă, își revendică prima formă statală, cea de la Kiev. Au existat două Rus’? La Ki­ev, Rus’ este considerat un stat pro­to-ucrainean din care se alimentează mitologia statului separat de al ce­lor­lalți slavi estici. Traducerea denumirii statului în limba română, Rusia Kie­veană, induce în eroare. Și nu doar în română. De fapt, statul se numea Rus’ și desemna un conglomerat et­nic, din care mai târziu s-au format trei popoare, ucrainean, rus și bi­e­lo­rus. Manualele de is­to­rie națională tipărite la Moscova și la Kiev în­cep cu lecția despre Rus’ Kieveană, pe ca­re și-o revendică am­bele națiuni. Spre de­o­sebire de manualele ru­­sești, care insistă pe uni­­­tatea Rus’, cele ucrai­­nene pun în lu­mină di­fe­ren­țele, epi­soadele con­­flic­tuale din­tre cele trei popoare ale sla­vilor de Est, accentuând faptul că pri­mul stat kievean a fost ucrainean.

Războaiele fratricide, luptele dintre cne­zate au fost generate și de sis­te­mul de succesiune politică. Conflictele nu pot ascunde unitatea acestui spa­țiu al slavilor de Est. Relativa omo­ge­nitate se datorează mai ales absenței fron­tierelor interne, care să împiedice deplasarea popoarelor și diseminarea influențelor culturale. Râul Nipru, cea mai importantă arteră comercială din Europa de Est, parte a drumului „de la varegi la greci“, a contribuit la unirea diferitelor triburi slave într-un singur stat.

Creștinarea Rus’ la 988, în rit bi­zan­tin, ortodox a contribuit la unitatea sla­vilor de Est. În spațiul public se dez­voltă acum un stil comun; bi­sericile sunt construite după rețete bizantine de la Kiev, Novgorod până la Vladimir.

Chiar dacă istoricii ucraineni ar avea dreptate când spun că procesul de for­mare a celor trei popoare ar fi început încă din secolul al VII-lea, decisivă a fost invazia mongolă, căreia Kievul i-a căzut jertfă în 1240. Momentul mar­chează formal sfârșitul Rus’. Încă îna­inte de arderea Kievului, sunt con­sem­nate două centre de putere, unul în Vest, Danilo din Halici, care ne­go­ciază cu polonezii, ungurii și sârbii o cruciadă împotriva mongolilor, alta în Nord, Andrei Bogoliubski, mare cneaz de Vladimir. Cele două centre vor colabora uneori în războaiele îm­potriva mongolilor. Important de re­ținut este faptul că erau două centre, nu unul, iar ambele își revendicau moștenirea Kievului. De ce câștigă nor­dul, Vladimir, competiția cu su­dul, cu Halici? Pentru că teritoriul de astăzi al Ucrainei era în bună parte ocupat de mongoli. Iar nucleul de la care s-ar fi putut reface statalitatea, Galiția, a fost ocupat în anii 1340 de Re­gatul Poloniei. Va urma anexarea Po­doliei în anii 1360. Transcarpatia a intrat în stăpânirea coroanei Sf. Ște­fan. Kiev și Volînia au fost anexate de Marele Ducat al Lituaniei. Pentru mai bine de două secole, cea mai mare par­te a Rus’ de Sud era împărțită în­tre Polonia și Lituania, care s-au aso­ciat prin Uniunea de la Krevo, în 1385.

Vestul Rus’ a păstrat tradiția con­tac­telor cu puterile apusene. Galiția, con­siderată astăzi de unii istorici ca pri­mul „stat național“ ucrainean, avea legături cu Roma, iar în 1253, re­pre­zentanții cneazului Galiției au primit din partea papei o coroană, care mar­ca recunoașterea lui Danilo drept „re­ge al Rus’“, ceea ce asigura supre­ma­ția Haliciului în fața Vladimirului din Nord. Anexarea Galiției de către Po­lo­nia taie legăturile cu restul Rus’. Ast­fel că, refacerea statalității slavilor es­tici începe de unde poate, din Nord-Estul îndepărtat, practic de la pe­ri­feria Rus’, de la Vladimir.

Articolele din dosarul integral, semnat de Armand Goşu, îl puteţi citi doar în ediţia print a rivistei 22, pe care o puteţi procura prin abonament sau direct de la chioşcurile de ziare.

Evenimentele de la sfârşitul săptămânii trecute din Ucraina – revenirea la Constituţia din 2004, eliberarea Iuliei Timoșenko, fuga preşedintelui Ianukovici, numirea unui preşedinte interimar – nu ar fi fost posibile fără rolul decisiv al marilor puteri europene.

Totul a început pe fondul unui maraton diplomatic avându-i în prim-plan pe mi­niştrii de Externe ai grupului de la Wei­mar (Germania, Franţa şi Polonia). La un mo­ment dat camerele de luat vederi au surprins un schimb de replici între Ra­dosław Sikorski şi unul din­tre liderii opoziţiei ucrai­nene: „Dacă nu sprijiniţi acest aranjament, atunci alternativa este Legea mar­ţială, armata. Cu toţii veţi fi morţi“. Deal-ul negociat de reprezentanţii UE, în­che­iat la 21 februarie, prevedea ca în termen de 48 de ore să fie adoptată o lege specială care să reinstituie Constituţia din 2004, pre­cum şi formarea unui guvern de uni­tate naţională în următoarele 10 zile. Ce­lelalte coordonate fundamentale vizau ne­cesitatea unor ample reforme cons­titu­ţio­nale care să echilibreze puterile preşe­din­telui, guvernului şi parlamentului, pre­cum şi organizarea de alegeri prezidenţiale nu mai târziu de luna decembrie. Între timp, ambele părţi îşi luau angajamentul de a evita recursul la violenţă şi de a lua o serie de măsuri pentru normalizarea vieţii publice prin retragerea „forţelor“. Sigur, vorbim în cele din urmă de un com­pro­mis. Iar „compromis înseamnă că nimeni nu a primit sută la sută din ce îşi do­rea“, după cum a punctat Sikorski.

Deşi deja depăşită de evoluţiile din ulti­me­le zile, Europa insistă pentru măsuri care să păstreze spiritul acordului de la 21 fe­bruarie: „Avem o sursă legitimă de au­to­ritate la Kiev, un parlament ales de­mo­cratic, al cărui lider şi-a asumat şi rolul de preşedinte interimar. Este o sursă de au­toritate care trebuie să unifice ţara. Trebuie să fie inclusivă, să reprezinte spi­ritul compromisului pe care acordul îl pre­vedea şi trebuie să respecte di­ver­si­tatea etnică şi regională a Ucrainei“, a spus Sikorski într-o intervenţie la CNN.

În următoarele luni, Ucrai­na intră într-o etapă ex­trem de sensibilă. Aş­tep­tările populaţiei sunt imen­se, în contextul unei ma­şinării birocratice măcinate de corupţie, al unui stat aflat în slujba unor interese oligarhice, pe fondul unor elite decredibilizate, cărora li se cer rezultate rapide. Mai mult de atât, nevoia de cash, într-un moment în care Ucraina traversează valea plângerii economice, este urgentă. Carl Bildt avertiza pe Twitter că „lecţia re­vo­luţiilor sugerează nevoia de a te con­centra imediat pe prima zi de după. Şi pe ziua imediat următoare. Altfel riscăm ca totul să meargă în direcţia greşită“. Toc­mai această conştiinţă i-a împins pe mi­niş­trii de Externe din Marea Britanie, Polonia şi Suedia să pledeze la unison pentru „un sprijin internaţional radical“ care să ga­ranteze accesul Ucrainei la surse de fi­nanţare esenţiale „pentru viitoarea sa sta­bilitate“. Deja se vorbeşte de un veritabil precedent Marshall care ar putea să re­u­nească Statele Unite, UE şi FMI în acor­darea unui bail-out economic noului gu­vern ucrainean.

Şi totuşi, discursul se îndreaptă acum în­tr-o altă direcţie, cu mize esenţiale pentru se­curitatea întregii Europe. Revine în prim-plan spectrul iugoslavizării şi al separatismului regional. În zona filorusă, sub influenţa Congresului de la Harkov, se vorbeşte chiar de activarea unor miliţii fidele preşedintelui Ianukovici. S-a re­cu­pe­rat până şi ameninţarea făcută de Putin în 2008 pentru a intimida extinderea NATO, prin care chestiona artificialitatea gra­ni­ţe­lor statului ucrainean. Însă nu poate fi fum fără foc. Altfel nu se explică urgenţa cu care liderii Vestului s-au grăbit să aver­tizeze Rusia să nu încurajeze cartea sepa­ratismului. În cele din urmă, ce nu văd cri­ticii lui Sikorski este faptul că, prin echi­libristica sa, el a încercat să evite un moment care oferea Moscovei pretextul re­activării „doctrinei Medvedev“, sub im­pe­rativul protejării etnicilor ruşi. De aici in­sistenţa pe respectarea drepturilor mino­ri­tăţilor etnice, lingvistice şi religioase, pe compromis şi pe formule care să integreze diversitatea regională şi identitară a Ucrai­nei.

Pe de altă parte, Sikorski, asemenea unui te­nisman care ştie să-şi plaseze mingile cu o precizie chirurgicală, a adus în teren un jucător dintr-o altă ligă. „Frontierele Ucrai­­nei sunt de fapt garantate prin Me­mo­ran­dumul de la Budapesta de către Sta­tele Unite, Marea Britanie şi Rusia“, a pre­ci­zat Sikorski în emisiunea lui Fareed Za­ka­ria de la CNN. Cu alte cuvinte, din 1994, momentul în care Kievul a renunţat la ar­senalul său de arme nucleare, Wa­shing­to­nul a devenit garantul integrităţii sale te­ritoriale. Este o garanţie de se­cu­ritate re­a­firmată ulterior chiar de Ad­mi­nistraţia Oba­ma, în octombrie 2009, la Kiev, prin vizita lui Alexander Vershbow, pe atunci un înalt oficial al Pentagonului. La câteva ore distanţă de la intervenţia lui Sikorski la CNN, Susan Rice, consilierul pe pro­ble­me de securitate al lui Obama, spunea des­pre o eventuală intervenţie a trupelor ru­seşti în favoarea lui Ianukovici că „ar fi o gravă eroare. Nu este în in­teresul Ucrai­nei, al Rusiei sau al Europei să vedem ţa­ra scindată. Reîntoarcerea violenţei şi escaladarea situaţiei nu este în interesul nimănui“. Simbolic, toate aceste de­cla­ra­ţii au valoarea enunţării unei veritabile „li­nii roşii“. Oare o va traversa Moscova? //

Constituția din 2004 – medicament pentru Ucraina

Două crize politice majore, cea din 2004 și cea de acum, 2013-2014, s-au rezolvat prin administrarea unui tratament identic: Constituția care transformă Ucraina într-o republică parlamentară, în care președintele are mai mult un rol decorativ.

Simona Solomon

Vineri, 21 februarie 2014, cu o majoritate de 386 de voturi, Rada Supremă de la Kiev a decis re­venirea la Constituția din 2004, care li­mi­tea­ză puterea președintelui și întărește auto­ri­ta­tea parlamentului. Revenirea la Constituția din 2004 era decisă la punctul 1 al Acordului de soluționare a crizei din Ucraina, semnat de că­tre președintele Viktor Ianukovici, re­pr­ezen­tanții opoziției - Vitali Kliciko (UDAR), Oleg Ti­ahnibok (Svoboda), Arsenii Iațeniuk (Bat­kiv­șci­na) -, cei trei mediatori ai Uniunii Europene (mi­niștrii de Externe ai Poloniei, Franței și Ger­maniei) și doar parafat de trimisul special al Federației Ruse, Vladimir Lukin, care nu a avut mandat să semneze.

Constituția din 2004 este un produs al com­promisului încheiat între putere și opoziție la finele Revoluției Portocalii, izbucnită pe fon­dul protestelor privind fraudarea alegerilor pre­zidențiale de către Ianukovici (pe atunci prim-ministru), care ar fi fost scos învingător în competiția cu Viktor Iușcenko, candidatul opo­ziției. Odată cu izbucnirea protestelor, fos­tul președinte, Leonid Kucima, a renunțat să-l mai susțină pe Ianukovici și a început să ne­gocieze cu opoziția implementarea unei re­for­me constituționale care să asigure transferul de putere dinspre președinție către par­la­ment. Leonid Kucima a promovat aceste amen­da­mente odată ce devenise clar că Iușcenko va fi președinte, și nu Ianukovici. Iușcenko a fost de acord cu propunerea lui Kucima, fiind con­vins că viitoarele alegeri parlamentare pro­gra­mate pentru anul 2006 vor fi câștigate de par­tidul său, ceea ce nu s-a întâmplat. Rada Su­premă a aprobat modificarea cu 402 voturi dintr-un total de 450, noua lege fundamentală intrând în vigoare la 1 ianuarie 2006. Kucima a semnat imediat amendamentele cons­titu­țio­nale, cu toate că articolele 155 și 159 ale Cons­tituției din 1996 erau încălcate. Aceste ar­ti­cole cereau ca proiectul de lege să fie adoptat cu cel puțin 300 de voturi, de două ori, în ca­drul unor sesiuni parlamentare consecutive și aprobat de Curtea Constituțională înainte de adoptare. Reforma constituțională votată prin violarea procedurii constituționale putea fi ori­când declarată neconstituțională, invalidarea sa fiind mult mai ușor de realizat decât adop­tarea unei noi Constituții de către un par­la­ment divizat. Niciunul dintre opozanții lui Iuș­cenko n-a declarat neconstituțională legea su­­premă până în anul 2010. Motivele: pe de-o par­te, incapacitatea acestora de a-și asigura imediat obținerea postului de președinte, iar pe de altă parte, lipsa a 300 de voturi în par­lament pentru amendarea Constituției și spri­jinul a 10 judecători ai Curții Constituționale din numărul total de 18, acesta fiind numărul minim de voturi necesar pentru a declara le­gea drept neconstituțională.

Însă, în septembrie 2010, odată cu câștigarea alegerilor prezidențiale de către Viktor Ianu­kovici, acest lucru a devenit posibil. Curtea Constituțională a declarat legea fundamentală din 2004 drept neconstituțională, în urma unei petiții venite din partea a 252 de de­putați (membri în partidul lui Ianukovici) și a optat pentru revenirea la Constituția din 1996, care acorda președintelui Ucrainei puteri mult mai mari. Cum a reușit Ianukovici să inverseze pro­­cesul constituțional? A dezvoltat în timp mecanisme pentru a ține Curtea Cons­ti­tu­țională sub control. În 2005, a profitat de pe urma expirării mandatului de nouă ani al judecătorilor de la Curtea Constituțională și a blochat numirea altor judecători până în toam­na anului 2006, când și-a asigurat ma­jo­ritatea în parlament și poziția de prim-mi­nistru, iar apoi i-a înlocuit pe judecătorii in­dependenți cu unii loiali, care îi ofereau ga­ran­ția că noua structură a Curții nu îi va crea pro­bleme la alegerile din 2010. Odată cu abro­garea Constituției din 2004, Ianukovici a câș­tigat dreptul de a-l desemna și demite uni­lateral pe primul ministru, de a numi și des­titui orice ministru, de a-i numi pe procurorul general, șeful Serviciului de Securitate, șeful Fondului Proprietății de Stat și al Comitetului Antimonopol. Prin revenirea la Constituția din 2004, președintele nu mai are dreptul de a-l numi pe primul ministru, acest atribut apar­ținând Radei Supreme, și nici dreptul de a desemna toți miniștrii, în sarcina sa fiind doar numirea ministrului Afacerilor Externe și a mi­nistrului Apărării. De asemenea, el nu-l mai poate numi unilateral pe procurorul general, șeful Fondului Proprietății de Stat și al Co­mi­tetului Antimonopol, pentru aceasta având ne­voie de consimțământul parlamentului.

Revenirea la Constituția din 2004 nu oferă cer­titudinea funcționării corecte a celor trei puteri în Ucraina. Rolul său este doar acela de a încuraja crearea unor partide politice mai pu­ternice, un guvern care răspunde pentru acțiunile sale și coaliții mai responsabile.