Pe aceeași temă
Salvarea, in extremis, a solvabilităţii Greciei devine un caz de şcoală şi un adevărat test de rezistenţă pentru Uniunea Europeană. Până la urmă, tocmai comunitatea zonei euro, care este armătura financiară a acestei uniuni, s-a opus variantei de a vedea Grecia declarată insolvabilă, deci pornită în vrie, cum se întâmplase nu demult cu Argentina. Erau în joc, mai cu seamă la modul simbolic, nu doar credibilitatea monedei comune, ci şi principiul construcţiei europene. Degeaba agenţiile de cotaţii repetau cu glas de cobe că economia elenă nu va putea evita o „restructurare dură“. Germania şi Franţa, în principal ele, imediat după ce deputaţii acceptaseră la Atena noile măsuri de austeritate, au anunţat planuri şi acorduri prin care creditorii privaţi şi instituţiile de stat vor participa la salvarea Greciei. Ele sunt destul de sofisticate: în Franţa, de exemplu, din banii cu care Grecia va veni să-şi plătească următoarea tranşă de datorii creditorii primesc cash doar 30 de procente.
Cu jumătate din aceste sume ei se angajează să subscrie la noi împrumuturi greceşti, iar 20 de procente merg spre titluri emise de entităţi supranaţionale, cum ar fi Fondul European de Stabilitate sau Banca Europeană de Investiţii. La rândul lor, instituţiile financiare germane vor contribui cu o primă tranşă de 3,2 miliarde de euro, angajându-se să repete figura şi după anul 2015. Băncile germane deţin peste 15 miliarde de euro din datoria Greciei şi, de asemenea, două treimi din totalul de 100 de miliarde de euro, datorii contractate şi de alte state europene aflate acum în dificultate, cum ar fi Portugalia, Irlanda sau Spania. Evident că ralierea cancelarei Angela Merkel la ideea de a salva Grecia ia în calcul, în primul rând, implicarea masivă a băncilor germane, care trebuie să-şi regăsească investiţiile. Iar Nicolas Sarkozy va fi gândit la fel, fiindcă şi băncile franceze erau expuse. Dar este onest să credem că ambii lideri europeni au reţinut şi un calcul altruist.
Grecia nu putea fi lăsată pradă lichidatorilor. Bătălia cu aceştia încă nu e de tot câştigată. Una dintre agenţiile de cotaţie, Fitch, anunţa că va putea declasa Grecia în categoria E – imposibilitate de plată –, în cazul în care schimbul de datorii pe o bază voluntară este, totuşi, defavorabil creditorilor. O asemenea declasare ar plasa statul elen în imposibilitatea de a avea acces la credite internaţionale pentru o lungă perioadă. E reţinut, deci, un criteriu subiectiv, dacă nu chiar arbitrar, iar în subsidiar se citeşte chiar o ameninţare. În fond, aceste agenţii nu agreează deloc intervenţia colectivă a Consiliului European, care, spun ele, riscă „să perturbe grav economia reală şi financiară a ţărilor creditoare şi debitoare“. Cazul e fără precedent, agenţiile sunt destul de nervoase, căci legitimitatea existenţei lor devine şi mai precară. Un alt bos, de la agenţia Moody´s, aflat recent în trecere pe la Paris, crede că, oricum, Grecia va falimenta în următorii cinci ani. Se înţelege, din subtext, că eforturile actuale ar fi inutile. Iar în sprijinul acestei idei vin şi calculele de prognoză ce par să demonstreze că, în ritmul actual de creştere economică mediocră, Grecia nu ar reuşi să-şi plătească datoriile decât cam peste 40 de ani.
Toate acestea sunt teorii şi calcule prospective, mai mult sau mai puţin interesate. Dincolo de ele se află viaţa reală, imprevizibilă, istoria care poate aduce şi bune surprize, inclusiv pentru prea îndatorata Grecie. Liderii europeni au decis să calmeze jocul, chiar dacă vor fi avut dubii că Grecia poate fi salvată. Este, în fond, un pas înainte chiar pentru sistemul decizional al Uniunii Europene. Tot i se reproşează acesteia, deseori pe bună dreptate, că este un organism fără cap sau cu prea multe capete contradictorii. Iată că în momente critice coeziunea funcţionează, pot fi luate decizii importante pentru comunitatea europeană, când ea se confruntă cu adversităţi majore în competiţia mondială. E un semn bun, iar dacă se va constitui acel fond de rezervă care să dezamorseze alte viitoare dificultăţi financiare ce ar ameninţa un stat membru în UE va fi şi mai bine.
Evident că pe greci îi aşteaptă vremuri şi mai dificile, cu riscul permanent al destrămării păcii sociale. Dar este o dramă care poate fi depăşită, consideră cei care cred în construcţia europeană şi în viitorul comun al monedei ce irigă acest stat abstract. Poate fi îmbunătăţit în Grecia sistemul de recolte fiscale, pot fi realizate privatizări reuşite care vor reduce imediat deficitul public. Anul trecut guvernul reuşise deja să reducă cu 5 procente din PIB acest deficit, ceea ce înseamnă că e posibil. O reducere modestă a veniturilor, chiar dacă e percepută dureros de populaţie, permite o mai solidă însănătoşire economică decât o devalorizare importantă. Grecia are nevoie să-şi revină treptat. Perioada ei de carantină trebuie să fie mai lungă decât durata medie de trei ani, cât ţine orice program al Fondului Monetar Internaţional. Probabil că dacă nu era membră în UE, nimeni nu i-ar fi acordat Greciei acest răgaz. Columbia şi Argentina, care la un moment dat au refuzat să-şi mai plătească datoriile şi s-au desprins de devize externe pilot, nu pot spune că au ajuns la prosperitate. Dacă ar fi existat o comunitate sud-americană similară cu UE şi gata să le susţină financiar, poate că ar fi adoptat şi ele aceeaşi strategie.
Intervenţia Consiliului European în cazul Greciei invalidează vechea teză potrivit căreia numai devalorizarea poate să-i redea competitivitatea unei ţări aflate în dificultate.
Era un fel de terapie radicală care abia ascundea calculele lacome ale lichidatorilor. În fond, devalorizările pot să readucă o ţară pe linia de plutire, dar rareori îi asigură excedente bugetare. Economiştii cred astăzi mai mult în virtuţile gestionării sănătoase a finanţelor publice. O adevărată guvernanţă responsabilă trebuie să urmărească îndeaproape costurile de producţie şi să elaboreze acele reforme structurale care permit creşterea durabilă pe termen lung. Adică tocmai la opusul oricărei politici populiste, care se mulţumeşte cu succese facile, imediate, în detrimentul planurilor de perspectivă. Din acest punct de vedere, ceea ce s-a întâmplat cu Grecia este pilduitor şi pentru România, chiar dacă, pentru moment, ţara noastră nu se află în euroland. Comisia de la Bruxelles nu s-a sesizat de cazurile în care o ţară avea un ritm de creştere a producţiei de două procente, dar afişa sporuri salariale de şapte sau opt procente. Pe dezacordul dintre cele două tendinţe sporea, de fapt, numai populismul. Dacă drama prin care trece Grecia se traduce cu o mai mare responsabilizare a instanţelor europene, care vor denunţa public asemenea derapaje, va fi mai bine pentru toată lumea. //
Citeste si despre: caz scoala, speta economica, gestionarea resurselor, costuri de productie, sporuri salariale.
