Pe aceeași temă
Este limpede că actuala echipă redacţională de la Adevărul doreşte să se elibereze de balastul istoric al ziarului care i-a ridicat în slăvi pe mineri, a justificat violenţa şi a fost ani de zile instrumentul de propagandă al lui Ion Iliescu şi al grupării din jurul său. Este, până la urmă, un demers de PR şi, ca atare, nu merge până în fondul problemei. Ne oferă în schimb o colecţie fascinantă de portrete de jurnalişti şi politicieni, căci Cristian Tudor Popescu, Lelia Munteanu, Sergiu Andon şi Răzvan Theodorescu se prezintă nefardaţi în faţa publicului. Este meritul celor care i-au intervievat.
Cu excepţia Leliei Munteanu, toţi interlocutorii Adevărului cântă la unison „Je ne regrette rien !“– admiţând doar câteva exagerări stilistice. Cristian Tudor Popescu îşi apără vehement creaţiile – „Nu retrag niciun articol. Ele reprezintă convingerea mea“ – deşi recunoaşte ulterior că s-a simţit „ca un bou“ când un student i-a arătat rana din cap făcută de mineri. Răzvan Theodorescu îi reproşează doar lui Ion Iliescu utilizarea termenului de „golan“ când putea să spună „neinsprăviţi“, iar Sergiu Andon se blamează pentru că i-a catalogat pe manifestanţii din Piaţa Universităţii drept „o adunătură de poporeni“ şi pentru că a fost ulterior prea sarcastic cu partidele istorice – de parcă sarcasmul ar fi fost problema, nu violenţa.
În privinţa infamiei intitulate Fir-ai al naibii, Majestate!, domnul Andon ne insultă inteligenţa, servindu-ne o poveste cu cocoşul roşu, potrivit căreia ar fi fost alertat de un „grad mare din armată“ că Regele Mihai se pregătea să descindă în secret la Alba Iulia şi să proclame Transilvania voievodat independent. Cu o falsă candoare, îşi lasă o portiţă de scăpare: „... în cazul în care eu am fost manipulat, nu cumva şi el a fost manipulat?“. Fostul jurnalist de la Scânteia şi Adevărul se dovedeşte însă el însuşi un maestru al manipulării, încercând să ne convingă că un ziarist cu experienţă nu verifică o informaţie incendiară înainte să o publice şi sperând că noi am uitat că gogoriţa „vânzării Transilvaniei“ a fost ani la rând un leitmotiv al propagandei feseniste şi pedeseriste. Ei bine, nu toţi am uitat.
Manipularea este de altfel cuvântul-cheie al serialului, principala scuză invocată de cei intervievaţi, a căror justificare este sintetizată perfect de Sergiu Andon: „mineriada a fost o ciocnire între două manipulări de sens contrar... în scenariul cărora Puterea îşi avea contribuţia“. Vom remarca abilitatea avocatului care încearcă să mascheze adevărurile care nu-i convin, căci despre ce manipulare poate fi vorba în privinţa demonstranţilor din Piaţă? Cum poţi să pui pe acelaşi plan victima şi călăul, minerul bătăuş şi studentul bătut? Răspunderea nu poate fi împărţită. Istoria în schimb poate fi rescrisă, crede Cristian Tudor Popescu, al cărui interviu-fluviu este o lungă pledoarie pentru versiunea fostului preşedinte privind nu numai mineriadele, ci tot procesul de preluare a puterii din 1990. Astfel, CTP trece uşor peste violenţele şi diversiunile feseniste din 29 ianuarie şi din 18 februarie. Afirmă, fără nici o dovadă, că „mulţi dintre cei care au fost în Piaţa Universităţii în aprilie-iunie n-au fost şi în decembrie“ şi că „revoluţia din 1989 a fost comunistă, ca toate revoluţiile“, adică doar anticeauşistă, susţine cu tărie teoria iliesciană a „tentativei de lovitură de stat“ din 13 iunie şi îl apără pe Ion Iliescu, spunând că nu el ar fi pus la cale mineriada, căci nu se temea de partidele istorice, ci doar de Securitate. Și atunci de ce nu au atacat minerii Securitatea? - întreabă pertinent ziaristul de la Adevărul. Domnul Popescu răspunde neconvingător.
La fel ca Ion Iliescu, CTP nutreşte o ură patologică faţă de PNȚCD – figuri „agresive“ cu discurs „revanşard“ (termenul lui Ion Iliescu!) - şi faţă de Doina Cornea, acuzată că, în loc să fie „verticală, pură“ etc., ar fi fost „o activistă pură... făcând propagandă PNŢ-ului şi atacându-l pe Iliescu“, ceea ce nu ar fi avut dreptul să facă pentru că „era un simbol care trebuia să fie deasupra acestei lupte“. Să recunoaştem că denigrarea Doinei Cornea în numele purităţii şi verticalităţii este o mostră superbă de cinism de tip stalinist şi să observăm totodată că domnul Popescu nu spune nimic de Corneliu Coposu, simţind că nu „dă bine“ să te legi de Senior.
Destul însă cu justificările ziariştilor mineriadei. I-am citat doar pentru a demonstra că au rămas aceiaşi şi că pot oricând repeta „performanţele“ de atunci. Nici măcar Lelia Munteanu nu-i cere iertare profesoarei Maria Popinceanu, pe care în iunie 1990 o descria drept drogată şi fanatică, ştiind bine că minte. Și apoi, cum de a rămas ea în cadrul aceleiaşi echipe de la Adevărul (transferată ulterior la Gândul), dacă este atât de oripilată de ce au făcut împreună?
Privind „secretele mineriadelor“ din perspectiva evoluţiei presei româneşti postdecembriste, merită să observăm că apărătorii mineriadelor, în frunte cu CTP, s-au regrupat în jurul lui SOV şi că Silviu Brucan, despre ale cărui calităţi de manipulator mărturiseşte Răzvan Theodorescu, a fost ridicat la rang de oracol de către PRO TV. Cei care i-au apărat pe agresori în iunie 1990 au dus-o şi o duc mult mai bine decât cei care i-au criticat. Cât despre victimele minerilor, putem să ni-i imaginăm pe domnii Popescu şi Andon replicând: un fleac, le-au rupt oasele. //
