Pe aceeași temă
Recuperarea mărturiilor istoriei nefaste a poporului român este necesară nu dintr-o presupusă proslăvire a marilor genii ale revoluţiei socialiste, ci dintr-o stringentă necesitate de a ne recupera istoria.
De ce un parc al statuilor comuniste? De ce nu al Revoluţiei? Sau al luptei anticomuniste? Sau un parc cu eroii neamului? Deoarece toţi luptăm pentru ceva. Sau ar trebui să luptăm pentru ceva. Mă întreb: dacă fiecare cetăţean onorabil ar lupta pentru ideea, visul, pasiunea lui, unde am ajunge? Oare dacă am ieşi, prin acţiuni concrete, din prea veşnica lamentare specific românească am reuşi să facem ceva? Un pic mai mult decât am făcut până acum?
Trebuie să ne asumăm istoria
Cade comunismul în decembrie 1989. Ne lasă cu un Lenin imens de bronz în ceea ce era atunci Piaţa Scânteii. Cu un Petru Groza... Ne lasă cu portretul tovarăşului în fiecare clasă de şcoală, ghipsuri cu iubiţii (de atunci) ai neamului. Cu nenumărate statui de duzină cu Marx, Engels şi Lenin. Cu sute de uleiuri omagiale ale tovarăşilor înconjuraţi de pionieri iubitori, macarale, spice de grâu şi porumbei albi. Vasta cantitate de artă comunistă oficială, produsă între anii 1945 şi 1989, este distrusă sau, în cel mai fericit caz, depozitată şi scoasă arareori de la naftalină. Ceea ce a produs artistul pentru proslăvirea comunismului îi este necunoscut tânărului de azi. Ca şi cum dacă nu o arătăm înseamnă că nu a existat. Nici nu se vorbeşte despre ea. Trecutul nu se poate îngropa şi, cu siguranţă, nu i se poate sparge nasul precum sculpturii lui Mihai Wagner, din 1966, Engels, Marx, Lenin din curtea Muzeului Ţăranului Român. Dar, bineînţeles, ne putem preface cu toţii că nu există. Ciotul din inima Bucureştiului - soclul gol din actuala Piaţă a Presei Libere -, vânat de multiple interese financiare, nu-şi găseşte încă niciun rezident permanent. Statuile le aruncăm, le topim sau le tăiem cu flexul. Mai nou, colecţionarii le vânează, întrucât noi am fost destul de harnici în a le face pierdute sau abandonate. Din ce motiv nu ne punem problema sorţii lor?
Deoarece acestea sunt de tristă amintire sau pentru că suntem preocupaţi de propria istorie într-un mod selectiv? Recuperarea acestor mărturii ale istoriei nefaste a poporului român este necesară nu dintr-o presupusă proslăvire a marilor genii ale revoluţiei socialiste, ci dintr-o stringentă necesitate de a ne recupera istoria. Monumente aflate la graniţa dintre niciunde şi nicăieri, cele mai multe dintre monumentele comuniste sunt astăzi uitate, vandalizate sau „decorate“. Cert este că aceste monumente, care până acum 21 de ani proslăveau un regim pe care unii chiar îl regretă, inspiră noi generaţii de artişti. Poate dintr-o dorinţă de a afla mai multe despre aceste monumente elogioase sau de a înţelege cum regimurile totalitare au fost sau sunt încă posibile în unele colţuri ale lumii, artiştii interacţionează într-un mod creativ cu ele.
Cel mai recent act de vandalism artistic - cu graffiti - s-a petrecut în capitala prietenilor şi vecinilor bulgari, Sofia, asupra monumentului Armatei Roşii, chiar pe 16 iunie 2011. Actul artistic, al unui anonim comparat cu Banski, a fost rapid preluat de presa scrisă şi de cea online şi a stârnit multe zâmbete. Artistul anonim a transformat eroii Armatei Roşii, dintr-un basorelief de bronz, în eroii comerciali din ziua de azi: Superman, clownul Ronald promovat de concernul McDonald’s, Wolverine din X-Man, Jokerul din Batman şi Moş Crăciun. „Huliganii“ au lăsat şi un mesaj scris pe monument: ne schimbăm cu timpurile... Ar trebui şi România să se schimbe cu timpurile.
Militez pentru salvarea şi recuperarea de la distrugere a statuilor comuniste. Un parc al statuilor comuniste. Da! Este necesar. Este istoria noastră, pe care trebuie să ne-o asumăm.
Memento Park de la Budapesta
În 1990, adică acum 21 de ani, ungurii s-au întâlnit în parlament ca să decidă soarta sculpturilor de tristă amintire. De ce au făcut asta? Pentru că erau nostalgici? Pentru că regretau comunismul? Pentru că rămăseseră la putere, în continuare, comuniştii? Pentru că nu se gândeau sau nu aveau respect pentru cei morţi în închisorile comuniştilor? Pentru că lor le-a fost mai uşor decât nouă? Nu. Nu acestea au fost motivele. Poporul maghiar a decis să nu-şi îngroape şi să nu-şi ignore istoria. Să nu şuşotească despre ea. A decis să o expună public. Trebuie să se ştie cum a fost, cum se doreau întrupate utopiile socialismului. Arhitectul Ákos Eleőd, al cărui proiect a câştigat concursul pentru realizarea Memento Park, a declarat: „Acest parc este despre democraţie. Numai democraţia ne permite să gândim liber despre dictatură“. Memento Park din Budapesta funcţionează, din 1993, sub lozinca „Rămăşiţe ale dictatorilor comunişti“. În prezent, se găsesc acolo 42 de sculpturi din perioada 1945-1989, printre care monumente alegorice, ca Prietenia maghiaro-sovietică, şi sculpturi reprezentându-i pe Lenin, Marx, Engels, Dimitrov, Ostapenko, Béla Kun şi alţi „eroi“ ai comunismului. În 2006, probabil în urma încasărilor provenite de la numeroşii vizitatori (40.000 pe an), precum şi a cronicilor favorabile în presa maghiară şi internaţională, s-a inaugurat o copie interpretată de Ákos Eleőd a unui fragment din statuia lui Stalin, executată de Sándor Mikus, care fusese distrusă în timpul Revoluţiei maghiare din 1956. Chiar şi acest fapt, cel al refacerii unei statui distruse, nu face decât să exprime încă o victorie asupra lui Stalin. Memento Park nu este despre comunism, ci despre cum acesta a căzut.
Parcul eroilor căzuţi de la Moscova
La Moscova, pe 19 hectare, se întinde Muzeon - Parcul Artelor. Având o istorie îndelungată de a pune şi de a scoate lideri de pe piedestal, guvernul rus a hotărât în 1991 ca statuile „foştilor“ să fie mutate într-un spaţiu dedicat şi, astfel, în 1992, a apărut secţiunea Parcul eroilor căzuţi. Sverdlov, Kalinin, Stalin, Lenin, Brejnev sunt toţi acolo înconjuraţi de ţărănci harnice, de tineri revoluţionari şi de lozinci cu „Glorie muncii!“. Curatorul Dmitry Maksimovici declară: „Viziunea parcului este în întregime istorică, pentru simplul motiv că responsabilitatea cu privire la orice muzeu este de a colecta, stoca, proteja şi expune. Nu există nicio politică şi nu poate exista. Există doar istoria Rusiei, cu bune sau rele, este pură istorie şi trebuie să fie respectată“.
Muzeul Comunismului de la Praga
La Praga, Muzeul Comunismului funcţionează sub motto-ul: „Comunism - visul, realitatea şi coşmarul“. Toate aceste elemente, care fac parte din istoria comunistă, au fost expuse. Muzeul Comunismului permite vizitatorilor să experimenteze pe viu anii comunismului cehoslovac. Deschis în 2001, muzeul încearcă să prezinte, folosind atât obiecte autentice cât şi copii, scene din viaţa de zi cu zi, politică, istorie, sport, economie, educaţie, artă, propagandă, armată, poliţie, cenzură, puşcărie politică şi instituţii corecţionale. O alăturare de obiecte dintre cele mai diverse, la limita kitschului comercial, toate sub umbrela comunismului.
Gruto Parkas din Vilnius
Tot în 2001, se deschide, pe 20 de hectare, la o jumătate de oră de capitala Vilnius, Gruto Parkas, în Lituania. Fondatorul, Viliumas Malinauskas, spune despre parc că este un cadou pentru generaţiile viitoare. „Oamenii pot veni aici şi să glumească despre aceste statui. Aceasta înseamnă că Lituaniei nu-i mai este frică de comunism.“ Prin grija cu care s-a construit acest parc şi prin planul de arhitectură solid, precum şi prin cei 200.000 de vizitatori anual, acesta a devenit unul dintre punctele turistice forte ale Lituaniei.
Muzeul artei socialiste de la Sofia
Pe 19 septembrie 2011, se inaugurează, la Sofia, Muzeul artei socialiste. „Nu putem să fugim de trecutul nostru“ şi „Comunismul este în sfârşit acolo unde îi este locul - la muzeu“, declara Vejdi Raşidov, ministrul bulgar al Culturii, acelaşi Vejdi Raşidov care cataloga drept vandalism intervenţia cu graffiti asupra monumentului Armatei Roşii.
Despărţirea de trecutul nostru comunist presupune şi scoaterea de sub cheie a artei oficiale produse atunci. Dacă românii nu sunt pregătiţi să aibă o atitudine nonviolent-distructivă faţă de relicvele comunismului, înseamnă că ruptura faţă de acesta nu s-a produs. //
Abandonul de la Mogoşoaia
De ce am mutat statui de sute de kilograme, urâte de atât de mulţi oameni.
Lenin-ul lui Boris Caragea, din 1960, sculptură din bronz de peste şase metri, a stat pe soclul din Piaţa Scânteii din 1960 până în 1990. În octombrie 2009, Mihai Zgondoiu, un artist român născut în 1982, a transformat, prin vopsea roz, statuile lui Lenin şi Groza, uitate de statul român la Mogoşoaia, în două păpuşi sovietice. Zgondoiu a pictat faţa şi mâinile celor două statui în roz, evidenţiind, mai apoi, sprâncenele, bărbile şi mustăţile cu vopsea neagră. Intervenţia sa a fost, desigur, catalogată drept vandalism, iar spiritele au fost pentru o scurtă perioadă destul de încinse la Mogoşoaia. La câteva ore după intervenţia lui Mihai Zgondoiu, Lenin şi Groza au fost revopsiţi în negru. Legendele urbane spun că nişte turişti ruşi au fost deranjaţi de intervenţia artistului. Istoria merge mai departe, întrucât artiştii Heidy Baggenstos şi Andreas Rudolf, din Elveţia, prezenţi la Mogoşoaia în perioada acestui incident, aflaţi într-un rezidenţiat artistic, realizează un film, pe care îl expun la galeria The Ark din Bucureşti, în care, grijulii, spală vopseaua neagră, care acum devine cea vandalizatoare, în speranţa de a salva vopseaua roz aplicată de Mihai Zgondoiu.
În abandonul de la Mogoşoaia, Lenin a fost vandalizat de vânătorii de metale şi tăiat cu flexul. Printr-un parteneriat cu Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, am reuşit să-l duc într-un spaţiu păzit ce aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti. Statuia lui şi statuia lui Petru Groza, a lui Romulus Ladea, din 1971. Lenin şi Groza au împărtăşit o soartă comună, întrucât, în primăvara 1990, au fost daţi jos de pe soclu şi au experimentat acelaşi tratament „binevoitor“ al recuperatorilor de metale din Mogoşoaia. A fost un demers extrem de anevoios şi încâlcit în birocraţie. De multe ori am crezut că nu voi reuşi să mut statui de sute de kilograme, statui urâte de atât de mulţi oameni. Am pornit acest demers din dorinţa de a recupera statui care, în sine, prin răceala bronzului, nu reprezintă altceva, pentru mine, decât exponate ale istoriei, care se cer a fi... expuse! //
Proiect 1990
Pe 26 ianuarie 2010 am lansat programul Proiect 1990, prin care am dorit amplasarea unor lucrări de artă contemporană cu caracter temporar pe fostul soclu al lui Lenin din Piaţa Presei, rămas liber încă din 1990. Consider că soclul gol din Piaţa Presei, acum, sperăm noi, libere, este tipic pentru evoluţia postdecembristă a Bucureştiului. El urmează, alături de alte locuri, un traseu precis al uitării sau, şi mai grav, al demolării. Cu toate că nu este un monument de o mare însemnătate plastică, arhitecturală sau artistică, acel soclu trebuie să rămână în picioare. Îl priveam ori de câte ori treceam pe acolo cu frică sau cu teama de a vedea probabil o altă statuie permanentă.
Citeam ştirile şi de fiecare dată ni se pregătea ceva monumental, ceva cu caracter permanent pentru soclu. De ce? Nu a fost suficient de permanent Lenin acolo?
Întregul monument omagial a fost proiectat şi executat în 1960 pentru sărbătorirea a 90 de ani de la naşterea lui Vladimir Ilici Lenin. Nimic neobişnuit pentru anii aceia. Au lucrat împreună la proiectul architectural al ansamblului arhitecţii Nicolae Cucu, Horia Maicu, I. Nămescu, care au încercat să adâncească semnificaţia politică a lucrării. Sculptorul Boris Caragea a executat sculptura lui Lenin şi astfel Bucureştiul a fost „îmbogăţit“ cu un monument de for politic. Românii, ca şi maghiarii care au dărâmat statuia lui Lenin, sau ca irakienii care au dărâmat statuile lui Saddam, încearcă printr-o reprezentare artistică a unui dictator să dărâme tot ceea ce reprezintă el. Un fel de voodoo al sculpturilor totalitare. Poate el să funcţioneze sau reuşeşte doar să agite spiritele şi să ofere răzbunare pur bronziană? Cei ce s-au dorit idoli mult iubiţi de către popor devin marionete. Este extrem de interesant cum populaţia s-a refulat pe busturi, grupuri statuare, tablouri sau basoreliefuri. Relaţia umană cu reprezentările ei este extrem de strânsă.
După ce a scăpat din furia mulţimii, sculptura lui Lenin din Piaţa Presei Libere a fost uitată. Ca şi soclul din granit. Din punctul meu de vedere, ar fi aproape imposibil ca un alt artist să vrea să expună ceva cu caracter permanent în locul unde Lenin s-a dorit a sta pe vecie. Facem altă lucrare pentru vecie? În acelaşi loc? Într-o discuţie cu Dan Perjovschi, acesta spunea cât de important este că acel soclu a rămas gol şi cum nimic permanent nu-şi are locul acolo. Când am demarat Proiect 1990, am vrut să schimb istoria acelui loc. Cele 10 proiecte derulate până acum acolo dovedesc cum acel spaţiu s-a schimbat, dar şi nevoia stringentă a unui spaţiu public de expunere a unor lucrări de artă contemporană cu caracter temporar în Bucureşti.
Conştientă fiind de istoria mai mult decât nefastă a locului, neajutată nici de fundalul Casei Scînteii şi, mai nou, de cei doi monştri arhitecturali de sticlă din apropierea soclului, am demarat nebuneşte Proiect 1990 de ziua lui Ceauşescu, 26 ianuarie. Am instalat o copie ludică a Lenin-ului lui Boris Caragea pe soclu. A provocat reacţii? Uriaşe. Pe un frig infernal, pe un granit pe care se alunecă, am instalat Ciocan vs. Ulyanov doar pentru o zi. Atât am primit aprobare, că doar îl expuneam pe... Lenin! Am obţinut această primă aprobare doar datorită secretarului general al Primăriei Municipiului Bucureşti, Tudor Toma, care a dat dovadă de viziune, susţinându-mă în faţa unei comisii pe atunci nebinevoitoare. Prin proiectele ce au urmat, am reuşit să câştig şi să conving PMB şi să transforme soclul lui Lenin în spaţiu temporar de expunere a artei contemporane.
Andrei Ciubotaru a dorit, în mai 2010, să urce adevăratele valori pe soclu, la propriu, aşa că i-a transformat pe muzicienii din Romanian Piano Trio (Alexandru Tomescu, Răzvan Suma şi Horia Mihail) într-un monument viu. Romanian Piano Trio au concertat de pe soclul lui Lenin tangouri. Andrei Ciubotaru a avut curajul să provoace prin gestul său, să încerce să-i facă pe români să promoveze şi să admire adevăratele valori.
A urmat, în septembrie 2010, Emanuel Borcescu cu Fresca eroului muncitorului capitalist. Patru panouri pictate au îmbrăcat soclul lui Lenin. Borcescu a descris în cele patru fresce valoarea supremă ce guvernează în România contemporană: banul. Postdecembriştii sunt reprezentaţi în viziunea lui Borcescu de căpşunari, corporatişti, mitocani şi Piperişti. Din păcate pentru Emanuel Borcescu, fresca lui nu a reuşit să fie mult timp privită de către bucureşteni, întrucât ea a fost demontată de pe soclu la câteva zile de la instalare, pusă într-o dubă şi depozitată. Toate acestea pe ascuns, de către o respectată asociaţie, care a dovedit o lipsă totală de respect pentru lucrările artistului.
În octombrie 2010, Mihai Balko expune în zona soclului ansamblul sculptural Rechinii roşii. Cozile rechinilor roşii, fosta stea rusească descompusă, dau târcoale soclului. Ameninţatea foştilor este încă prezentă în viziunea lui Balko.
Am dorit pentru Ziua Naţională, 1 Decembrie 2010, un proiect dedicat. Astfel s-a format Visul românesc, compus dintr-o echipă de adevăraţi visători: Matei Arnăutu, Andrei Ciubotaru, Florin Brătescu şi Iosif Oprescu. Aceştia, prin intermediul platformei online visulromânesc.ro, au ridicat întrebarea: „Eşti român. Care este visul tău?“. Esenţa răspunsurilor trebuia să fie concretizată printr-o sculptură ce urma să fie montată pe soclu. Majoritatea răspunsurilor, aşa cum din păcate era de aşteptat, au fost despre plecarea din ţară, despre cum viaţa e mai bună în străinătate. Vernisajul lucrării Visul românesc a avut loc la 1 Decembrie 2010 şi a fost însoţit de un performance care a implicat valize şi trolere. În martie 2011, Aurel Tar a vorbit despre libertatea presei prin lucrarea Scînteiaaa. Tar a îmbrăcat soclul în polistiren pictat cu sigla (capul de ziar) al ziarului oficial Scînteia. Numită de către artist o „torpilă street-art“, Scînteiaaa vrea să-şi ia definitiv la revedere de la fostele mentalităţi şi, mai ales, de la Lenin.
În aprilie 2011, Ionuţ Theodor Barbu a expus Unde suntem?. Explicita lucrare a lui Ionuţ Barbu face referire la trista situaţie a românilor, aceştia fiind încă prinşi într-o Românie balcanico-comunistă, cu un vag iz european. Lungile decenii ale subjugării comuniste şi actualele interese politice excesive au creat, în viziunea lui Barbu, un român care şi-a pierdut identitatea, balansându-se – la propriu – între valori inexistente şi tradiţii postdecembriste pierdute. Unde suntem? evocă o lipsă de instrumente ale comunităţii şi de elemente de identitate care au afectat structura românilor.
Moştenirea locativă lăsată de către comunişti este adusă în memoria bucureştenilor prin pânzele pictate de Florin B. Tomescu, cel de-al optulea artist care a expus în cadrul Proiect 1990. Dan Mircea Cipariu spune despre lucrarea lui Tomescu că „abordează tema betonului ca un răspuns în oglindă la serialitatea consumeristă şi la multiplicarea kitsch-ului din «societatea cunoaşterii». Propunerea sa (ne) pune pe gânduri: viaţa şi arta bat orice concept de organizare serială a lumii“.
În octombrie 2011, Mihai Zgondoiu îl culcă pe Lenin la baza soclului unde a stat falnic timp de 30 de ani. Somnul lui Lenin reprezintă încă un lider căzut la baza unui soclu. Atenţie! De pe un soclu se cade uşor. Zgondoiu, pe baza fotografiilor executate de el când Lenin zăcea încă abandonat la Mogoşoaia, a executat o copie bidimensională la scară 1:1 a liderului comunist.
Cea mai recentă lucrare din Proiect 1990, HandGun, de Bogdan Raţă, poate fi văzută până în primăvara lui 2012. Lucrarea lui Bogdan Raţă, prin semnul victoriei din masivul picior-mână de 5 metri, este simbolul unei noi revoluţii care urmează să se întâmple, dar de data aceasta în conştiinţa noastră.
Posibila demolare a soclului va reprezenta o victorie a ignoranţei în faţa ultimei dovezi a libertăţii câştigate prin decembrie 1989. Incapacitatea noastră de a ne asuma istoria ne determină să îi dărâmăm dovezile. Acest soclu, devenit în urma programului Proiect 1990 spaţiu de expunere cu caracter temporar nu doar fostul soclu al lui Lenin, ar trebui să rămână în picioare nu pentru ceea ce a fost el atunci, ci pentru ceea ce este el acum. //
