Pe aceeași temă
În zilele de 3–4 aprilie, la Strasbourg şi Kehl a avut loc summit-ul de aniversare a 60 de ani de la înfiinţarea NATO. În continuare, revista 22 vă prezintă câteva elemente de bilanţ.
„Responsabilităţile cetăţeniei globale continuă să ne unească. În acest nou secol, americanii şi europenii deopotrivă vor trebui să facă mai mult, nu mai puţin... este singura cale de a ne proteja securitatea noastră comună...“, spunea Barack Obama în vara lui 2008, în Piaţa Victoriei din Berlin, în faţa a 200.000 de europeni. Încă de atunci, era previzibil că o administraţie Obama va cere Europei o implicare mai profundă în gestionarea ameninţărilor de securitate care afectează spaţiul euroatlantic.
Cum era de aşteptat, problematica Afganistanului a ocupat prim-planul summit-ului aniversar al Alianţei, de la sfârşitul săptămânii trecute. În acest context, mesajul transmis Europei de preşedintele Obama a fost unul foarte clar: „Nu putem câştiga exclusiv printr-o componentă militară. Dar va exista şi o componentă militară, iar Europa nu se poate aştepta ca Statele Unite să-şi asume singure această povară. Nici nu ar trebui, pentru că Afganistanul este o problemă comună şi rezolvarea sa presupune un efort comun“. Deja, Washingtonul a anunţat suplimentarea forţelor sale din Afganistan cu 21.000 de oameni, fiind foarte posibil ca numărul lor să crească pe parcursul anului cu încă 10.000 de militari.
Strategia propusă de Obama pentru stabilizarea Afganistanului presupune, pe de o parte, securizarea populaţiei civile şi, în al doilea rând, consolidarea capacităţii guvernului de la Kabul de a-şi extinde controlul asupra teritoriului naţional, în special prin dezvoltarea armatei şi a poliţiei naţionale. Irakul ne arată că, pe termen scurt, o campanie de contrainsurgenţă centrată pe securizarea populaţiei civile presupune disponibilitatea acceptării unor pierderi mai mari, pentru a obţine beneficiul stabilizării pe termen lung. Totuşi, este foarte puţin probabil ca Europa să vrea să plătească un astfel de preţ, având în vedere popularitatea extrem de scăzută a campaniei din Afganistan la nivelul opiniei publice continentale.
În acest context, pare să se contureze o diviziune de facto a muncii: americanii se vor ocupa de contrainsurgenţă, iar europenii, preponderent, de construcţia capacităţilor guvernamentale afgane. Rezultatele practice ale summit-ului par să confirme această realitate: declaraţia summit-ului privind Afganistanul este, în întregime, dedicată obiectivului consolidării structurale a armatei şi poliţiei afgane; în plus, la nivelul ISAF (Forţa Internaţională de Securitate şi Asistenţă) se înfiinţează o misiune NATO cu rolul de a pregăti şi antrena forţele guvernamentale afgane.
Chiar dacă anumite state europene au anunţat suplimentări temporare minimale ale contingentelor naţionale dislocate în Afganistan, totuşi acestea nu sunt configurate pentru a participa la operaţiuni de contrainsurgenţă. Cei 5.000 de militari europeni adiţionali sunt fie „traineri“, fie trupe ce vor asista şi sprijini forţele de securitate afgane în securizarea alegerilor prezidenţiale din luna august. De asemenea, este de aşteptat ca, imediat după terminarea alegerilor, marea lor majoritate (în jur de 3.000 de militari) să fie retraşi. Deşi la nivel formal liderii politici europeni şi-au exprimat sprijinul pentru strategia anunţată de preşedintele Obama pentru Afganistan şi Pakistan, puţini aliaţi şi-au arătat disponibilitatea suplimentării contingentelor desfăşurate în teatrul de operaţiuni. De remarcat că Franţa, prin vocea preşedintelui Sarkozy, a refuzat categoric acest lucru. Germania a anunţat că va trimite un plus de 600 de militari, Spania tot 600, iar Marea Britanie 900.
Deciziile summit-ului
Dincolo de problematica imediată a războiului din Afganistan, la summit-ul aniversar a fost adoptată o Declaraţie asupra Securităţii Alianţei, un document politic ce reafirmă valorile, principiile şi obiectivele fundamentale ale NATO. Totodată, a fost lansat un amplu proces de redactare a unui nou concept strategic, care îşi propune să redefinească rolul Alianţei în mediul de securitate al secolului XXI. Articolul 5 şi apărarea colectivă bazată pe indivizibilitatea securităţii aliaţilor rămân esenţa NATO.
În plus, descurajarea, axată deopotrivă pe capacităţi nucleare şi convenţionale, rămâne un pilon al strategiei ce vizează protejarea spaţiului euroatlantic. Documentul confirmă faptul că principalele ameninţări pentru securitatea statelor membre provin din afara zonei tradiţionale acoperite de Tratatul de la Washington şi sunt în natura lor globale: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, atacurile cibernetice. Pe fond, securitatea statelor NATO devine din ce în ce mai legată de securitatea altor regiuni (în special de cele în care asistăm la o proliferare a „statelor slabe“).
În urma summit-ului organizat la Strasbourg şi Kehl, Albania şi Croaţia au devenit în mod oficial state membre ale NATO, iar Franţa a revenit în toate structurile decizionale ale Alianţei, inclusiv în cea militară. Totodată, s-a relansat invitaţia către Republica Iugoslavă a Macedoniei de a deveni parte a Alianţei, de îndată ce controversa cu Grecia, legată de numele său oficial, va fi clarificată. Declaraţia finală a summit-ului a reafirmat şi concluziile Summit-ului de la Bucureşti, conform cărora Georgia şi Ucraina vor deveni membre ale NATO.
Rusia este îndemnată să îşi îndeplinească în totalitate angajamentele faţă de Georgia, în conformitate cu documentele mediate de către UE la 12 august şi 8 septembrie 2008 (în acest context, Alianţa constata că retragerea Rusiei de pe teritoriul georgian este incompletă). Securitatea energetică (inclusiv securizarea infrastructurii energetice, diversificarea rutelor de transport şi a furnizorilor, interconexiunea conductelor) şi spaţiul extins al Mării Negre continuă să rămână preocupări centrale pentru statele membre. În ceea ce priveşte controversatul scut antirachetă, Alianţa îşi anunţă disponibilitatea de a identifica formule de a lega împreună sistemele antirachetă ale NATO, Statelor Unite şi Rusiei.
Alianţa a anunţat şi desemnarea unui nou secretar general în persoana premierului danez Anders Fogh Rasmussen. Singurul stat membru care s-a opus iniţial candidaturii lui Rasmussen a fost Turcia, nemulţumită de modul în care premierul danez ar fi gestionat scandalul caricaturilor din 2006 care îl înfăţişau pe profetul Mahommed.
Discursul de la Praga
Imediat după finalizarea summit-ului NATO, preşedintele Statelor Unite s-a îndreptat spre inima Europei Centrale, spre Praga, unde în faţa a peste 30.000 de oameni a propus lumii un viitor fără arme nucleare: „Astăzi subliniez clar, cu convingere, angajamentul Statelor Unite de a depune eforturi în favoarea păcii şi a securităţii unei lumi fără arme nucleare. Nu sunt naiv şi ştiu că acest obiectiv nu va fi atins rapid; poate că nici nu va fi atins în cursul vieţii mele“. Primul pas în viziunea preşedintelui SUA ar fi ratificarea de către America a Tratatului privind interzicerea totală a testelor nucleare: „După mai mult de 5 decenii de discuţii a venit timpul ca testele cu arme nucleare să fie interzise“.
Tratatul a fost deja ratificat de 148 de ţări, dar nu poate intra în vigoare decât după ce va fi ratificat şi de Statele Unite, China, India, Pakistan, Israel, Iran, Egipt, Indonezia şi Coreea de Nord. De-altfel, chiar în dimineaţa discursului de la Praga, Coreea de Nord încălca „încă o dată regulile“ internaţionale, testând o rachetă cu raza lungă de acţiune. „Regulile trebuie să fie obligatorii. Încălcările trebuie pedepsite. Lumea trebuie să fie unită pentru a preveni răspândirea acestor arme“, spunea Obama în replică la testul nord-coreean. Un al doilea pas în viziunea preşedintelui Obama ar fi negocierea unui nou tratat internaţional care să pună capăt producerii de materiale fisionabile în scop militar.
Totodată, este obligatorie consolidarea Tratatului de nonproliferare, a spus preşedintele Obama, pledând pentru o dezarmare graduală a statelor care dispun de arme nucleare. Tot în discursul de la Praga, Barack Obama a exprimat hotărârea fermă a SUA de a continua proiectul scutului antirachetă atât timp cât Iranul persistă în eforturile sale de a dezvolta arme nucleare. În momentul în care ameninţarea iraniană ar dispărea, atunci ar dispărea şi raţiunea desfăşurării unui sistem de apărare antirachetă în Europa Centrală.
