( investigație prezentată de HotNews AICI și AICI). Este vorba despre cea mai ruşinoasă „afacere” care s-a desfăşurat vreodată în România şi care a presupus vânzarea de către Securitatea comunistă a sute de mii de cetăţeni (evrei, germani, armeni, români) în contrapartidă cu animale de rasă (porci, vite, oi sau găini). Iţele acestei poveşti complexe, care se întinde pe aproape 50 de ani, au ajuns în mod total imprevizibil la liderul PSD Liviu Dragnea și crescătoria de porci a fiului său.

 

„Să se ducă la Dracu’ în Iad!”

 

 

            Fond „Dunărea”, dosar OVS nr. 2871. Apasă butonul magnetofonului şi banda porneşte. Cei trei ofiţeri care transcriu înregistrarea îşi pun căştile şi încearcă să distingă cuvintele conversaţiei, care se poartă în camera numărul 242 a hotelului Athénée Palace din Bucureşti, prin zgomotul de fond al radioului deschis. Au făcut-o intenţionat, probabil sunt la curent cu zvonurile că „se ascultă peste tot”, dar camera este înţesată de microfoane şi indiferent cât de tare au ridicat volumul aparatului tot se aude suficient de bine. Ofiţerii zâmbesc. Ce-şi imaginează ăştia? Athénée Palace este mai plin de tehnică de interceptare decât orice alt hotel din România. Personalul, de la recepţioneri la liftieri, cameriste sau şoferi, este strict selectat şi este alcătuit, fie din ofiţeri sub acoperire, fie din informatori. Nici musca nu zboară fără ştirea lor.

 

În cameră se află trei bărbaţi care vorbesc într-un amestec de engleză, maghiară şi română despre nişte afaceri. Unul dintre ei face pe translatorul. Se bea whiskey şi se glumeşte. Domnii par că sunt cunoştinţe vechi şi se simt bine împreună. Se complimentează reciproc. Acum tocmai negociază ceva despre un anume Groper:

 

„Dl.1: De ce nu-l lăsăm pe Groper? I: Acum nu, peste 6 luni ! Dl.2: O să vedem noi ce facem cu tot numărul lor ! Că Vasile şi Groper sunt potriviţi ! Câţi bani pentru acest Groper? I: 8.000 de dolari ! (se aude radioul şi nu se înţelege) Până la urmă vom stabili ! Dl.1: Totul trebuie făcut pentru Leopold Angela şi Angela Hilderman şi Rene, Silvia, Ioana şi Leonora, George, deoarece aici sunt angajaţi de câteva luni de zile. I: Vom vedea ! Dl.2: E o problemă cam dificilă! /…/ Am auzit că Hilderman e dintr-o familie bogată! I: Hilderman are numai o soră /…/ şi locuiesc împreună la Viena. Nu vor să plece în America şi nici în Elveţia. Ei cred că la Viena e mai bine! Dl.2: Poate că-n America au pe ..(e întrerupt) I: N-au pe nimeni ! Dl.2: Ei sunt bogaţi ! I: Nu, nu! Dl.2: Aşa am auzit! I: Nu! Îl cunosc pe acest om, îl cheamă Gard. Am adresa lui, locuieşte la Viena. L-am văzut! Nimeni nu-l cunoaşte aici! Mi-a spus să aranjez asta! Nu mă îndoiesc de visele lui! Dl.2: Doamna Wolfs Butter are legături cu oameni bogaţi.. Şi el şi doamna Hilderman sunt bogaţi! Şi încă e bogat! I: Domnul Gard vrea să mă vadă şi să-l ajut! Dl.2: Domnule I, din informaţiile mele şi ale domnului Marcu (?)… De pildă, după părerea dumitale, cât costă, vreau să zic, câţi bani crezi că trebuie pentru Hilderman şi Gheorghiu ca să plece! Mă refer la tren şi viză. I: Am să văd! Trebuie să înţelegi că pentru fiecare om trebuie bani! Să obţinem bani şi altfel, nu numai din afaceri!! Ţi-am spus că oamenii ăştia trebuie pregătiţi! /…/ ”

 

            Ofiţerii ascultă uluiţi. Despre ce discută ăştia? Ce dolari, ce vize şi ce plecări? Peste ce fel de operaţiune de spionaj sau de trafic au dat? Oricum, sigur va fi o mină de aur pentru şefi şi vor fi evidenţiaţi. Se străduiesc să nu piardă nimic din conversaţie.

 

 „Dl.2: Trebuie să ştiu, dar dacă pleacă numărul nouă şi zece ! Asta putem să aranjăm şi noi?! Dl.1: Noi ăştia de aici! Dl.2: Dacă nouă, zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece şi opt vor pleca (e întrerupt) Dl.1: Acesta-i om de-al nostru din ăştia trei! De asemenea, i-am promis şi lui! /…/  Din cuvintele răzleţe care se disting rezultă că domnii discută în legătură cu unele mărfuri care urmează să fie contractate, ca de pildă vaci, oi şi câini de rasă.”

 

Discuţia se apropie de final: „I spune că familiile lor nu pot plăti mai multe de zece mii de dolari pentru fiecare dintre ei. Dl. 2 spune că nu-i poate răspunde acum. Se vor mai gândi şi-i vor da rezultatul. I spune că acolo, în străinătate, mai sunt şi familii care nu au bani şi abia pot colecţiona de pe la oameni câteva mii de dolari pentru a plăti cât li se cere. I mai spune că trebuie să mai cerceteze odată toată lista pentru că nu vrea să continue cu nişte prostii, să nu facă nimic. El le spune domnilor din cameră că nu ar trebui să discute atât şi-i întreabă ce le pasă lor de toţi aceşti germani, armeni sau altfel de oameni. El le spune că dacă ei vor să plece ar trebui ca domnii să-i lase să se ducă la dracul în iad.” La ora 11,20 cei doi invitaţi pleacă şi în cameră rămâne doar I. În restul zilei nu se mai petrece nimic relevant.

 

            Ajunşi în acest punct poate vă imaginaţi că episodul de mai sus reprezintă o înregistrare dintr-un dosar al DIICOT privind reţelele internaţionale de trafic uman. Poate credeţi că, imediat ce au citit transcrierea interceptărilor, autorităţile române au demarat o acţiune de destructurare a acestei reţele ai cărei şefi puneau la cale detaliile operaţiunii în plin centrul Bucureştiului. Nimic mai departe de adevăr.

 

            În realitate, celor trei li s-a recomandat să-şi vadă de treabă şi să nu-şi bage nasul unde nu trebuie. Toată afacerea îi depăşea cu mult şi era coordonată de „forurile superioare”. Nu îi privea pe ei cine sunt persoanele din camera 242 de la Athénée Palace. Astfel, nu le-a mai rămas decât să întocmească raportul de transcriere şi să-l înregistreze  în arhivă: „Redactat: M.V., N.G., P.C.; Din limba: maghiară; Nr. filelor: 10; Obiectivul: Athénée Palace – camera 242, Familia Iakober; Data: 3 aprilie 1961”

 

            56 de ani mai târziu ne aflăm în situaţia în care le putem clarifica, celor trei (dacă mai trăiesc), şi în acest fel şi dumneavoastră, misterul. „Domnul 1” (Marcu), cel lângă numele căruia ofiţerii de la interceptări au pus semnul întrebării pentru că nu ştiau cine este, era nimeni altul decât viitorul general Gheorghe Marcu (aka „Pavelescu Dorin”) adjunct al DIE (Direcţia de Informaţii Externe n.n.), prietenul lui Mihai Pacepa şi al lui Nicolae Doicaru, mai cunoscut în calitate de cărător (a mai rătăcit câte una) al valizelor cu milioane de dolari ale lui Nicolae Ceauşescu prin aeroporturile internaţionale în anii 70’. „Domnul 2”, translatorul, era un anume Valentin Frangulea (aka „Velescu Vasile”) tot din DIE, rudă prin alianţă cu Gheorghe Gheorghiu-Dej (de unde importanţa misiunii) şi viitor secretar (şi şef al rezidenţei de spionaj) la ambasada României din Iran, între 1964-1970. Şi-a schimbat ulterior numele în Vlad Dumitru Valentin pentru că încerca (spune Mihai Pelin) să scape de mafia arabă, care îl căuta prin Bucureşti, după retragerea intempestivă de la post, pentru ceva dolari datoraţi ca urmare a unor afaceri cu alcool şi ţigări coordonate din sediul ambasadei. Ar mai fi varianta cu moartea suspectă a fratelui său, tot ofiţer al DIE, deplin conspirat la UNESCO, în urma unor probleme cu o vilă achiziţionată „pe persoană fizică”, din fonduri operative, într-un cartier select al Parisului. Repatriere în sicriu închis, înmormântare discretă. Soţia, Jenica (nepoata lui Dej), a fost adusă cu mari chinuri în ţară, numai după ce a primit asigurări că nu vor exista probleme suplimentare[1].

Henry Jakober, „negociatorul” cheie din camera 242

 

            Ultimul dintre cei trei domni („I.”), dar de fapt cel dintâi în privinţa importanţei, era Henry Jakober, negustor, născut la 20.10.1900 în localitatea Munkacs, şi director al societăţii Cookson Oilkakes & Oilseeds Company Ltd cu sediul în Marea Britanie. Jakober, împreună cu fratele său Mihail, fuseseră proprietarii unei firme comerciale din Satu-Mare, firmă care se ocupa de comerţul cu cereale şi oleaginoase. În anul 1929, firma s-a mutat la Viena, lăsând la Bucureşti o filială, care în anul 1933 s-a transformat în Sar Vegetalio, condusă de un prieten de familie, Katz Mauriciu, şi în care cea mai mare parte a acţiunilor o deţineau fraţii Jakober. Henry Jakober era unul dintre puţinii comercianţi vestici care făceau afaceri cu ţările socialiste.

 

Singurul lucru pe care cei trei ofiţeri de securitate l-au intuit corect referitor la episodul la care fuseseră martori, era că, într-adevăr, asistaseră la o negociere privind vânzarea dreptului unor cetăţeni români de a pleca în străinătate (în speţă a vizelor de ieşire din ţară, că de întors nu se punea problema) contra unor animale de rasă. Dar care erau implicaţiile şi mai ales mizele, asta depăşea cu mult nivelul lor de înţelegere.

 

 

 

 

„Ţarul porumbului”  - Nikita Sergheevici „Kukuruznik”

 

 

            Nikita Sergheevici Hruşciov a rămas în istorie pentru celebra sa denunţare a crimelor lui Stalin din februarie 1956, pentru ieşirile în decor din timpul reuniunilor ONU şi pentru faptul că a adus omenirea în pragul războiului nuclear. În memoria multora a rămas întipărită imaginea unui bufon nebun lovind cu pantoful în masă sau urlând necontrolat la alţi şefi de stat în timpul conferinţelor internaţionale, un lider temperamental şi discreţionar, aşa cum îi stă bine unui dictator sovietic. Tabloul este însă incomplet. Hruşciov a fost, dincolo de toate aspectele ultra-mediatizate ale controversatei sale personalităţi, şi singurul lider sovietic, până la Mihail Gorbaciov, care a încercat să introducă în sistemul utopic comunist ceva legătură cu realitatea şi ceva fundament economic în loc de propagandă. Lucruri pentru care, aşa cum era de aşteptat, a plătit scump.

 

            Lumea întreagă era, la sfârşitul anilor 50’, sedusă de imaginea de forţă şi măreţie pe care o emana Uniunea Sovietică, cu ale ei tancuri, rachete şi soldaţi care mărşăluiau cadenţat, cu Sputnik-ul orbitând deasupra Statelor Unite, cu regimurile marionetă pe care le instalase pe jumătate de glob şi cu exportul de „revoluţie mondială” care ameninţa ce mai rămăsese din lumea liberă. Ţăranul ucrainean ajuns în fruntea acestui gigantic imperiu, ar fi trebuit să fie în culmea fericirii. Nu era. Era chiar îngrijorat. Și asta pentru că el ştia ceea ce propaganda, care, trebuie recunoscut, făcea o treabă excelentă, se străduia să ascundă.

 

Investiţiile uriaşe, în continuă creştere, în complexul militar şi în industria grea, care era necesară pentru a-l susţine, creaseră deja un decalaj uriaş faţă de industria uşoară şi faţă de agricultură. Adevărul, cunoscut doar în cercul restrâns al „conducerii superioare de partid şi de stat”, era că în vreme ce americanii se aşteptau ca ruşii să cucerească Luna, cetăţenii sovietici erau mai aproape de o foamete generalizată decât fuseseră în timpul celui de al doilea război mondial. Astfel, în faţa lui Hruşciov stătea următoarea dilemă aparent insolvabilă: să oprească sau să diminueze fluxul de bani spre industria grea şi complexul militar, ceea ce însemna sfârşitul imperiului sovietic mondial, sau să meargă înainte şi să rişte înrăutăţirea internă a condiţiilor de viaţă şi poate chiar o revoltă generală determinată de lipsuri alimentare. Cap sau stomac?

 

Nikita Sergheevici Hruşciov „Kukuruznik” și arma sa secretă

 

Cu totul neaşteptat şi aproape miraculos Hruşciov a avut o idee pe cât de simplă pe atât de genială. Una care aparent îi permitea să concilieze agricultura cu industria grea şi dominaţia mondială cu măcar o brumă de prosperitatea internă. Va continua să preseze Statele Unite să se ia la întrecere cu rachetele, bombardierele (a rămas antologică celebra păcălelă cunoscută astăzi în istorie ca Bomber Gap http://www.coldwar.org/articles/50s/bomber_gap.asp ) şi submarinele lui nucleare, îi va umili cu programul său spaţial (care ajunsese şi el în realitate la limita posibilităţilor), îi va contra peste tot pe glob unde va avea ocazia, cu speranţa că îşi vor epuiza voinţa, îşi vor consuma resursele umane şi materiale şi vor ceda primii. Cât despre agricultură, va „procura” (a se citi fura) din occident animale de rasă, seminţe performante şi planuri ale unor instalaţii de industrie alimentară fără să cheltuiască nici un ban. Va reuşi, nu numai să recupereze decalajul de zeci de ani în cercetare şi să-şi rezolve rapid problema alimentară, dar în câţiva ani îi va îneca pe americani în produse agricole ieftine. Asta dacă o să le rămână bani să le cumpere, după ce îşi vor fi cheltuit toţi dolarii cu înarmarea.

 

 

Mai exista un plus. Planul exploata un avantaj genetic rusesc pentru că presupunea exact genul de strategie la care aceştia au excelat întotdeauna: convinge-l pe inamic că eşti mai puternic decât eşti în realitate şi lasă-l să se bată singur cu ideea asta. Simplu, eficient. Trebuie că şi-a frecat mâinile de bucurie şi a mai împuşcat câţiva urşi ca să sărbătorească. Va juca totul pe acest bluff.

 

Strategia lui Hrușciov ajunsă în 1963 subiect de joc

 

 

 

La furat tovarăşi! Dar ce furăm mai întâi?

 

 

Bineînţeles că vârful de lance al strategiei îl reprezenta  KGB-ul. Acesta a primit ordinul să-şi dirijeze toate eforturile către furtul de tehnologie vestică (cu accentul pe cea agricolă) şi în consecinţă, în toate „serviciile frăţeşti” au apărut la jumătatea anilor 50’, compartimente specializate care lucrau sub directa comandă de la Lubianka (în cazul Securităţii, Serviciul „T.S.” – Tehnico-Ştiinţific, unde tocmai îşi făcea debutul un tânăr pe nume Mihai Pacepa).

 

Apoi Hruşciov a pornit la implementare administrativă a planului. Trebuiau organizate puţin lucrurile în interiorul Imperiului, pentru ca toată lumea să tragă în direcţia corectă. În cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) era necesară o redistribuţie mai clară a sarcinilor, astfel încât fiecare membru trebuia convins să se ocupe strict de o anumită problemă. Fix în această perioadă, pe contrasensul master planului de la Moscova, rula cu o viteză ameţitoare, egalată abia în decembrie 1989 de Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

 

            Ar fi multe de spus despre „ideile” economice ale liderului comunist român, dar nu avem loc în prezentul articol decât pentru una dintre ele: obsesia industrializării. Dorinţa de a transforma România, peste noapte, într-o ţară „puternic industrializată” nu era pentru Gherghiu-Dej doar o năzuinţă provenită din dorinţa de a mai reduce handicapul faţă de celelalte „ţări frăţeşti”, în special faţă de URSS, şi nici nu avea, aşa cum mulţi susţin, exclusiv legătură cu aşa-zisa sa politică de independenţă. Cu atât mai puţin exista vreo viziune economică pe termen lung.

 

În realitate, Dej era conştient de un fapt cât se poate de evident: conducea un partid care era lipsit fundamental de bazele puterii sale. De unde să scoată el, peste noapte, într-o ţară care fusese întotdeauna preponderent agrară, „puternica” şi „revoluţionara clasă muncitoare”, care să susţină „mersul înainte spre socialism”? Bun, se descurcase pe moment cu ce avea şi cu ajutorul sovietic. Lichidase clasa de mijloc şi ţărănimea bogată, dar asta nu însemna că rezolvase problema. Ori ca să „cultivi şi să creşti” muncitori ai nevoie, bineînţeles, de fabrici. Le construieşti rapid, creezi oraşele-dormitor şi îi aduci în ele pe fii ţăranilor săraci, pe care i-ai colectivizat. Te pricopseşti rapid, în interval de o singură generaţie, cu milioane de muncitori pe care îi ţii în cea mai deplină dependenţă de Partid. Problemă rezolvată. Nu şi dacă „fratele mai mare” de la Moscova are alte planuri cu tine.

 

 

            Conflictul între liderii comunişti români şi cei sovietici referitor la „problema industrializării” era mai vechi  şi îşi trăise deja câteva episoade contondente înainte ca Hruşciov să îi ceară lui Gheorghiu Dej să îşi ocupe locul de „agricultor al CAER-ului” pe care i-l rezervase în cadrul noului său plan.

 

 

Hrușciov și Dej. O relație incomodă.

 

            În toiul acestei dispute care părea că se va întinde la nesfârşit a apărut un element care i-a amânat deznodământul până spre 1989 şi care i-a dat prilejul lui Hruşciov să se impună pe loc şi fără discuţii. Elementul neprevăzut era reprezentat de un nevinovat animal domestic: un porc.

 

 

           

Cel mai important porc din lume

 

           

            Este cunoscută deja pe tot mapamondul preferinţa culinară a britanicilor  pentru bacon. Căutarea şi achiziţionarea acestui ingredient de neînlocuit în componenţa breakfast-ului tradiţional englezesc a fost o preocupare constantă a negustorilor britanici şi apoi a întregii industrii alimentare din Insulă. În anii de după cel de al doilea război mondial, şi chiar şi înainte de el, cel mai bun bacon din lume se găsea în Danemarca şi era obţinut în urma prelucrării cărnii de porc obţinută de la o rasă autohtonă numită Landrace (http://nationalswine.com/about/about_breeds/landrace.php).

 

 

 

Porcul Landrace, visul fermierilor britanici

 

 

 

Atât de puternică a devenit obsesia englezilor pentru bacon-ul de Landrace, încât în anii 50’ Marea Britanie cumpăra absolut toată producţia pe care fermierii danezi reuşeau să o obţină. Ar fi cumpărat şi mai mult dacă ar fi avut de unde. Pentru Danemarca era o afacere de mari proporţii, de unde şi măsurile protecţioniste draconice pe care le luase pentru a se asigura că monopolul atât de bănos nu îi va fi tulburat: nu se vindeau sub nici o formă animale vii sau material genetic care să permită „copierea” rasei.

 

 

În anii 50’, bacon-ul de calitate venea din Danemarca

 

 

Singurii din lume care reuşiseră să îi înduplece fuseseră americanii, care în anii 30’ reuşiseră prin intermediul United States Department of Agriculture (USDA) să negocieze cu Ministerul Afacerilor Externe danez achiziţionarea a 24 de porci Landrace vii cu indicaţia strictă ca aceştia să fie folosiţi exclusiv pentru cercetare şi în nici un caz în scopuri comerciale. Abia în anul 1949, în urma unor presiuni uriaşe, statul danez a fost de acord să ridice restricţiile şi să permită americanilor să folosească materialul genetic original pentru a-şi crea propria „versiune” de Landrace şi a-l comercializa. În anul 1950 a apărut astfel The American Landrace Association şi s-a creat prima rasă de Landrace american prin încrucişarea cu hibrizi similari din Norvegia şi Suedia (http://www.ansi.okstate.edu/breeds/swine/americanlandrace/index.html/) Dar, oricât de mult s-au străduit americanii, suedezii sau norvegienii şi oricât au încrucişat rasele locale cu hibrizii de Landrace danez nu au reuşit niciodată să egaleze caracteristicile originalului.

 

 

Previzibil, britanicii, care erau, aşa cum am văzut, primii interesaţi de spargerea monopolului danez, făceau propriile eforturi de a crea o rasă proprie. În anul 1949, când americanii reuşeau să obţină permisiunea de a-şi dezvolta Landrace-ul local, Marea Britanie reuşise să importe 12 porci din Scandinavia (din Suedia cel mai probabil, deşi chestiunea este în continuare subiect de dezbatere). În 1950 a apărut primul exemplar de Landrace britanic, rezultat al cercetărilor desfăşurate în complexul de la Stockton-on-the-Forest din North Yorkshire.

 

Toate aceste eforturi au fost însă în zadar. Nimeni nu reușise încă la sfârşitul anilor 50’ să obțină perfecțiunea Landrace-ului danez. Rămăsese în continuare unul dintre cele mai râvnite și mai costisitoare secrete din lume.

 

 

O ofertă cât sute de mii de suflete

 

 

Ar trebui să ne imaginăm ce ochi a făcut tânărul locotenent-major Gheorghe Marcu în acea primăvară a anului 1958, când Henry Jakober a intrat în sediul ambasadei RPR din Londra și l-a întrebat dacă autoritățile române nu ar dori să cumpere niște porci Landrace. A trimis imediat, via telegramă cifrată, oferta în Centrală, atât de repede încât a  uitat să mai întrebe despre ce „versiune” de Landrace este vorba. Jakober, la rândul lui, nu avea nici un interes să lămurească problema şi nu a dat detalii suplimentare, anume că nu se referea la mult-râvnitul Landrace danez, ci la varianta englezească, din care avea câteva exemplare la ferma sa de lângă Londra. Abia după sosirea primilor porci la Bucureşti cu un avion închiriat de către DIE, Marcu şi Doicaru (care îşi vor datora fulminanta ascensiune în Sistem exact acestei afaceri) se vor trezi să ceară lămuriri şi vor afla micul subterfugiu uzitat de negustorul englez. Nu minţise neapărat, doar că nu spusese tot adevărul. Va urma un lung şir de negocieri şi promisiuni, dar finalul a fost că autorităţile comuniste au trebuit să se împace cu ideea că au pus totuşi mâna pe un Landrace. Că era englezesc şi nu danez, asta era chiar o chestiune deja minoră.

 

 

Minoră pentru că porcii lui Iakober au reprezentat începutul unei afaceri care a stat la temelia mult lăudatului „complex agro-industrial” al României comuniste. Ani de zile, folosindu-se de această relaţie, Securitatea a „achiziţionat” zeci de animale de rasă (vite, oi, porci, găini, chiar şi câini) din toată lumea, în special din Occident, ocolind embargoul impus statelor comuniste. Totul sub atenta şi încântata supervizare a „fratelui de la răsărit”, mulţumit de eficienţa şi iniţiativa românilor. De altfel, consilierii sovietici de la DIE au fost prezenţi şi au monitorizat afacerea de la bun început, dat fiind, aşa cum am arătat, preocuparea lor majoră legată de „problemele agricole”.

 

Că Hruşciov era interesat în cel mai înalt grad de proaspăta găselniţă românească a devenit evident atunci când s-a pus problema ca  Jakober să-şi primească plata. După primele tranzacţii (porci şi vite), DIE avea de plătit 18.000 de dolari negustorului englez, valută de care regimul de la Bucureşti nu s-ar fi despărţit, date fiind necesităţile interne. Cum Jakober tocmai întrebase „cât costă” ca o familie de evrei români „să fie lăsaţi” să plece definitiv la rudele lor bogate din Franţa, dispuse să suporte costul tranzacţiei, plus comisionul lui, rezolvarea a devenit evidentă. Nu mai bine cumulează ei cele două afaceri şi rezolvă problema? Calculează cât costă animalele şi echivalează în oameni: de exemplu zece porci egal 5 oameni. Simplu.

 

 

Având în vedere mizele afacerii precum şi faptul deloc neglijabil că ea privea în principal problema emigrării comunităţii evreieşti din România era nevoie de aprobarea Moscovei. Nu intru în detaliile acestei chestiuni, dar amintesc doar faptul că în contextul Războiului Rece, mutarea a câteva sute de mii de evrei nu avea cum să fie o chestiune minoră şi lăsată de capul unui stat satelit. Abia se terminase criza Suezului din 1956. Cât despre Dej, el ar fi fost mulţumit să scape de ei în orice fel şi să primească în schimb dolarii atât de necesari pentru construirea visului său industrial, dar Hruşciov a avut ultimul cuvânt. Evreii vor pleca doar contra animale şi tehnologie agricolă şi în nici un caz direct în Israel. Şi bineînţeles cu păstrarea absolută a secretului. Odată aceste condiţii respectate, Moscova şi-a dat OK-ul. 

 

 

Jakober a fost încântat. Interesul pentru animalele de rasă pe care le comercializa şi pentru echipamentele industriale agro-alimentare pe care le putea procura din Occident determinau autorităţile comuniste să-i acorde monopolul exclusiv al traficului. În câţiva ani biroul său din Londra a devenit nodul gordian al emigraţiei din România, iar camera lui rezervată tot timpul la Athénée Palace locul de pelerinaj pentru toţi evreii, germanii, armenii sau românii care doreau să scape din „raiul comunist”. Tot ce aveau ei de făcut era să găsească pe cineva dispus să-i răscumpere. Rudele stabilite în Occident sau prietenii dispuşi să le împrumute cei 10.000 de dolari minimi necesari, îl contactau pe Jakober, care contra unui comision variabil (pe care îl stabilea funcţie de puterea financiară a solicitantului) întocmea listele pe care le înmâna părţii române.

 

 

Oamenii lui Doicaru (Frangulea şi Marcu)se ocupau de găsirea persoanelor (în unele cazuri trebuiau scoşi din penitenciar unde fuseseră aruncaţi ca „duşmani ai poporului” şi apoi graţiaţi prin decret de către Gheorghiu-Dej), de „formele de plecare” (li se dădeau imediat paşapoartele) şi desigur de „gestionarea” averii rămase în ţară (care intra imediat într-un circuit de „valorificare internă”). O „afacere” prin care din România au plecat sute de mii de cetăţeni (adevărat majoritatea evrei şi germani, dar, ar fi bine de menţionat, că nu exclusiv) şi ale cărei consecinţe se văd cu ochiul liber în satele părăsite ale saşilor transilvăneni şi în fostele cartiere evreieşti ale marilor oraşe. Dacă evreii şi germanii au beneficiat de sprijinul familiilor, a comunităţii şi apoi chiar a statelor de destinaţie (Israel şi Germania) care au procurat banii solicitaţi de Securitate, nu acelaşi lucru se poate spune, din păcate, despre români. De exemplu, atunci când s-a pus problema „cumpărării” lui Constantin Noica, pe care autorităţile comuniste erau dispuse să-l elibereze din închisoare şi să-l „vândă” pentru 10.000 de dolari, exilul românesc nu a reuşit să strângă decât 5.000 de dolari. Adevărul este că „patrioţii” noştri de la Securitate ne-ar fi comercializat şi pe noi fără probleme. Doar că nu ne cumpăra nimeni.

 

 

Nu există încă o evaluare a pierderilor suferite de statul român ca urmare a părăsirii ţării de către aceşti cetăţeni (în majoritate medici, ingineri, profesori, economişti sau muncitori înalt calificaţi) vânduţi întocmai ca şi animalele în contul cărora care erau lăsaţi să plece. Liderii comunişti au considerat-o o afacere bună, dovadă că au derulat-o până în 1989. Unii dintre compatrioţii noştri o văd şi astăzi ca o chestiune normală şi fac paradă de „isteţimea” şi  „patriotismul” ideii.

 

 

 

Cum să faci cârnaţi din material genetic

 

 

Animalele obţinute în urma vânzării evreilor (şi a celorlalţi cetăţeni români) au intrat într-un circuit închis. Pentru că erau foarte importante, pentru că trebuia păstrat secretul şi pentru că reprezentau viitorul agriculturii româneşti, şi nu numai, ele au fost duse la o fermă aflată în directa gestionare a Ministerului de Interne: la Periş.

 

Ferit de ochii indiscreţi şi plasat ideal pentru scopul propus complexul de la Periş a fost dotat imediat cu un abator complet utilat, automatizat, adus de la firma Gordon Johnson din Anglia pentru bacon. Planul era ca, odată înmulţiţi porcii Landrace aduşi de Jakober (care promitea şi procurarea de spermă de la porci Landrace danezi pentru îmbunătăţirea rasei), să înceapă producţia în masă de bacon, care ulterior să fie vândut pe dolari în Marea Britanie. Dej îşi freca mâinile de bucurie. Îl mulţumise pe Hruşciov, scăpa de evrei, se pricopsise cu o industrie alimentară nou nouţă fără să investească nimic şi în plus mai făcea şi valută. A împuşcat şi el câţiva urşi de fericire. Cu puşca de vânătoare făcută cadou de Jakober.

 

 

Ca şi cum ar mai fi fost loc de puţin cinism în întreaga situaţie, munca la ferma de la Periş era făcută cu deţinuţi politici aduşi de la Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă. Dej îi spunea lui Drăghici, care se mai plângea din când în când că nu are suficienţi muncitori la complex: „Dacă nu găseşti în închisoare oamenii de care ai nevoie, arestează-i pe cei care îţi trebuie şi apoi foloseşte-i”[2]. Ceea ce şi făcea. Poate că această perioadă în care se ocupa de porcii de la Periş au determinat trimiterea lui, după dizgraţie ,ca director la IAS „Buftea”.

 

 

„Ferma secretă” de la Periş s-a extins treptat, devenind în anii 60’ un uriaş complex agro-industrial, care producea anual în jur de 50.000 de porci Landrace exportaţi exclusiv pe valută în Occident. În plus era singurul centru de cercetare şi ameliorare a raselor de animale din România, locul de origine al întregii industrii alimentare dinainte de 1989. http://www.carnedeperis.ro/din-1963.php

 

 

În anii care au urmat începuturilor afacerii „oameni contra animale”, la Periş, Securitatea a continuat acţiunea de creare a noi rase de animale şi a investit masiv în ceea ce era o afacere foarte profitabilă. În noiembrie 1989, de exemplu, CIE (Centrul de Informaţii Externe n.n.) a  raportat că adusese la Periş 600 de doze cu material seminal proaspăt de la vieri din rasele Landrace  vest-german şi Pietrain obţinute de la firma Besanungserein Neustadt din RFG.

 

 

Povestea de după 1989 a porcilor de la Periş a fost spusă în ancheta desfăşurată de Hotnews şi nu are sens să reiau traseul prin care aceştia au ajuns la combinatul administrat de familia Dragnea. Ar trebui totuşi să adaug câteva lucruri în concluzie.

 

 

Puţin probabil la liderul PSD să fi ştiut întreaga istorie din spatele afacerii pe care o gestionează acum familia domniei sale. Nici nu are vreo importanţă pentru el şi nici nu i se poate în vreun fel imputa faptul că vinde astăzi porcii rezultaţi din cea mai ruşinoasă afacere care s-a desfăşurat vreodată în România. Nu el a organizat-o şi nu are vreo răspundere că nu s-a pus la punct cu istoria ei.

 

 

Ceva însă ar trebui să ştie. Lichidarea complexului de la Periş şi tăierea porcilor aflaţi acolo înseamnă, pe lângă distrugerea rezervei de stat în caz de necesitate, în primul rând distrugerea unui material genetic, care s-a obţinut în condiţiile şi cu costurile pe care le-am arătat. Este ca şi cum ai avea un laborator de cercetare pentru un tratament contra cancerului şi tu l-ai vinde pentru sticla eprubetelor. În cazul de faţă pentru cârnaţi.

 

 

Capătul de (Tell)drum al porcilor de la Periş  Sursa foto: Timesnewroman. ro