Valoarea de intrebuintare a Jocurilor Olimpice

FRANÇOIS HAUTER*

Imperiul de portelan

In toata perioada cat a pregatit Olim­pia­da, China a proiectat in lume o ima­gi­ne de forta si de soliditate. Numai ca re­flec­tarea imaginii este inselatoare. Pre­siu­nea care se exercita asupra societatii chi­ne­ze, politic condusa cu o mana de fier de putere si economic gatuita de o inflatie care depaseste 10% devine exploziva. Olimpiada are un efect pervers: ras­pan­dind in intreaga tara un mesaj de putere si de prosperitate, ea accelereaza acu­mu­la­rea revendicarilor sociale. Vazuta din in­te­rior, China este mai mult ca oricand un im­periu de portelan.

Raspunderea o poarta uriasele dife­ren­te de bogatie intre diversele provincii care nu fac decat sa potenteze egoismele ad­ministratiilor si populatiilor locale in asa ma­sura incat, in interiorul fiecarei regiuni, iau nastere linii de inalta tensiune, iar in­­tre centru si periferie apar opozitii puterni­ce. Si, de asemenea, o raspundere im­por­tan­ta revine mentalitatilor liderilor celei de a patra puteri economice mondiale, care nu reusesc sa gandeasca o modernizare efectiva a sistemului lor politic si, in fata unei societati din ce in ce mai sofisticate, se dovedesc de o rigiditate psihologica in­­gri­joratoare.

Va sti oare China, aflata in plina me­ta­mor­foza, sa-si adapteze structurile de pu­te­re monolitice la exigentele "tarii reale"? Va sti ea, de exemplu, sa conceapa un mo­del de confederatie capabila sa reu­neas­ca, in jurul catorva valori comune, cele 22 de provincii atat de indepartate une­le de altele pe toate planurile ca, de pilda, Guangdong si Tibetul?

Criza grava care a izbucnit, in prima­va­ra trecuta, pe "Acoperisul lumii" a aratat cat de acuta e problema, a subliniat impo­si­bilitatea crescanda a unui acord intre dis­­paritatile regionale ale acestei tari imen­­se si discursurile unificatoare si sim­pli­ficatoare ale propagandei oficiale. Ea a dezvaluit incapacitatea puterii de la Bei­jing de a accepta diversitatea culturala a aces­tei tari-continent. Ea ilustreaza mo­dul in care o strategie obsedata de cen­tra­lism, bazata pe cateva idei elementare, a putut sa duca la un impas.

O societate sub presiune

O privire de ansamblu asupra Chinei ne arata ca majoritatea revoltelor au la ori­gine diferenta de venituri intre populatia rurala (o medie de 400 de euro pe an) si cea de la orase (1.500 de euro). Pe plan so­cial, tara a ajuns sa fie un adevarat butoi de pulbere. In 2006, vrand sa le ara­te celor 73 de milioane de membri ai Par­ti­du­lui Comunist Chinez ca fenomenul co­rup­tiei atinsese si ultimele limite imagi­na­bi­le, presedintele Hu Jintao le-a prezentat o cifra uluitoare: in 2005, fortele de ordine chineze au avut de innabusit 87.000 de re­volte taranesti, cu 50% mai mult decat in 2003. Erau miscari de furie spontane: ta­rani "dijmuiti" sistematic de functionari si alungati de pe pamanturile lor; muritori de foame, care isi vandusera sangele pen­­tru a avea ce manca si fusesera con­ta­mi­nati cu virusul HIV; pensionari pacaliti de sna­pani; functionari ajunsi pe drumuri din cauza unor patroni care disparusera cu ba­nii intreprinderii; oameni modesti ca­ro­ra promotori imobiliari escroci le subtili­za­se­ra economiile de o viata; studenti fu­riosi ca aruncasera economiile parintilor pe o diploma care nu le asigura un loc de munca. Recent, am asistat la exploziile de furie ale parintilor care si-au pierdut co­piii in cutremurul din Sichuan si care ce­reau socoteala constructorilor acelor scoli de mucava...

87.000 de manifestatii violente pe an! Un calcul elementar ne arata ca la cinci mi­nute a avut loc un protest.

Elitele chineze sunt la curent cu aces­te tensiuni si fac eforturi sa le calmeze, im­­partind bani manifestantilor si pedep­sin­du-i cu severitate pe conducatorii acestor dis­perati. Pentru moment, reusesc sa izo­le­ze protestele, prin interzicerea oricarei pu­blicitati in jurul revoltelor si prin con­tro­lul draconic al mediilor de informare. Du­­pa parerea lor, nemultumirile se explica prin amploarea problemelor care isi as­teap­ta rezolvarea si prin dimensiunile ta­rii. In cercurile puterii de la Beijing se afir­ma ca echilibrarea provinciilor bogate cu cele sarace va dura nemasurat de mult. Japonia a avut nevoie de treizeci de ani ca sa stabilizeze efectele politicii indus­tria­le inaugurate in anii 1950. La fel si Co­reea de Sud, unde reteta incropita in anii 1960 nu a dat rezultate decat prin anii 1990. In China, adevarata punere la punct a economiei a inceput in anii 1990. Se poa­te deci aprecia ca drumul spre armo­nia sociala va fi lung si greu de parcurs.

Numarul din ce in ce mai mare al re­ven­dicarilor ar putea explica rigiditatea din ce in ce mai neclintita a Partidului, pu­ne­rea sub interdictie a informatiei si nu­ma­rul crescand de arestari ale mani­fes­tan­tilor. Acestia provin din toate zonele so­cietatii: cetateni obisnuiti, care cer res­pec­tarea drepturilor lor elementare sau "intelectuali" - ziaristi si avocati - care in­­cearca sa exploateze faliile sistemului, largind cat mai mult limitele impuse li­ber­ta­tilor individuale.

Cadrele de prim plan ale PCC afirma ca aceste incercari fac imposibila or­ga­ni­za­rea unui scrutin democratic as­tazi, in China. Cum majoritatea chinezilor sunt ne­satisfacuti de conditia lor, este sigur ca PCC ar fi maturat de valul nemultumirii populare. Si ca un guvern de populisti ires­ponsabili s-ar instala la putere. Argu­men­tul comunistilor chinezi este arhicunoscut: tara nu e destul de bogata, prin urmare nici destul de matura, pentru a-si oferi lu­xul democratiei.

Dintre cele zece natiuni cele mai bo­ga­te din lume, China este singura care nu este o democratie si care este hotarata sa ramana o exceptie. In Hong Kong, co­mu­nistii nu vor sa auda de votul universal, desi o imensa majoritate a populatiei il cere cu insistenta si principiul "o tara, doua sisteme", conceptualizat de Deng Xiao­ping, s-ar preta perfect la aceasta ex­pe­rienta. Adevarul este ca PCC refuza de­mocratia in fosta colonie britanica pen­tru ca partidul sau local, botezat Alianta Democratica pentru Progres, nu a invatat cum se castiga niste alegeri libere, desi Beijingul i-a pus la dispozitie mijloace fi­nan­ciare nelimitate.

In mod paradoxal, aceasta strategie mo­nolitica a PCC impinge China spre o im­plozie care, in istorie, i-a fost intot­dea­u­na nefasta. Cum sa concepi o strategie glo­bala pentru o tara in care exista bo­ga­tul Hong Kong, dar si provinciile mizera­bi­le Gansu sau Shanxi din China continen­ta­la? Intr-un sistem atat de rigid, cum sa im­­paci forta si diversitatea, unitatea natio­nala si complexitatea situatiilor, interesul general si milioanele de cazuri particu­lare?

PCC a incercat sa o faca - fara suc­ces. Regiunile autonome, Tibet sau Xinjiang, sunt "autonome" doar cu numele. De inda­­ta ce un oras este considerat "strategic" (orasele din Chongqing, porturile Shen­zhen sau Tiensin, noile orase din coloniile de asezari chinezesti in provincia Xin­jiang), el este plasat sub controlul direct al Consiliului Afacerilor de Stat de la Beijing. In materie de centralism, Partidul stagneaza inca in epoca maoista.

Situatia este cu atat mai daunatoare cu cat revolutia chineza, ca si revolutia fran­­ceza, a distrus toate verigile inter­me­dia­re care asigura coerenta societatii. Si nu a reusit, cum nu a reusit nici Republica franceza, sa le inlocuiasca. De aici si ne­pu­tinta PCC de a lua pulsul societatii ci­vi­le; tot de aici tendinta ei de a improviza cand reactioneaza si chiar de a reactiona exa­gerat la un fenomen social nepre­va­zut.

Rateurile dezvoltarii economice

Aceasta structura centralizata nu este lip­sita de avantaje: cele ale unor intre­prin­deri solid gestionate. Prin vointa publica, 400 de milioane de persoane au scapat de saracie in ultimele cinci decenii. In ze­ce ani, China s-a dotat cu 80.000 de km de autostrazi si cu aeroporturi ultramo­der­ne, chiar si in orasele "mici" (de doua mi­lioa­ne de locuitori). Din 1980, ritmul anual de dezvoltare a depasit 9%. In fiecare sap­tamana intra in tara investitii straine de peste un miliard de dolari. China fa­bri­ca astazi peste 75% din jucariile van­du­te in lume, 58% din imbracaminte, 38% din telefoanele mobile. Conform datelor OCDE, peste doi ani ea va deveni primul ex­portator mondial, iar economia ei va fi a patra de pe glob. In 2010, va depasi eco­­­nomia Frantei si a Marii Britanii.

Neajunsurile acestui "model" copiat dupa cel al Statelor Unite sunt si ele mai mult decat evidente. Sectorul financiar a ra­mas pe cat de opac, pe atat de preis­to­ric. Asa cum am mai spus, inegalitatile se accentueaza, peste 60% din populatie tra­ies­te departe de centrele urbane dina­mi­ce ca Beijing, Canton sau Shanghai. Aceas­ta parte a populatiei - care insu­mea­za aproape 800 de milioane de per­soa­ne - dispune, in cel mai bun caz, de o treime din venitul populatiei urbane.

Guvernul chinez a hotarat ca pro­ble­ma trebuie rezolvata si si-a fixat doua obiec­tive. In primul rand sa accelereze ur­ba­nizarea tarii. Sute de orase noi ies din pamant pentru a permite tinerilor casa­to­riti sa aiba mai mult spatiu in noile lo­cuin­te. Rezultat: o puternica intensificare a con­sumului intern si o accelerare a cres­terii economice, care ar trebui sa ajunga la 11% in 2008. Preschimbarea a 500 de milioane de tarani, care traiesc in gos­po­da­rii minuscule (1/8 de hectar, in medie), in muncitori mic-burghezi: este tinta pen­tru urmatorii cincisprezece ani. Ar mai tre­bui, de asemenea, ca intreprinderile de stat, in care lucreaza jumatate din cele 600 de milioane de muncitori si care con­tro­leaza 57% din activele industriale, sa fie transformate in masini de facut profit. Inca un ideal incert: desi aceste firme au concediat 16 milioane de lucratori in ul­ti­mii zece ani si desi numarul lor a fost re­dus de la 300.000 la 150.000, profitabi­li­ta­tea nu depaseste niciodata 3%. De altfel, aceste conglomerate nu produc mai mult de 15% din avutia nationala. Impovarate de datorii colosale, care ameninta stabi­li­ta­tea sistemului financiar, ele sunt minate de cadrele PCC, care le conduc dupa bu­nul lor plac, organizand cu buna stiinta fal­si­ficarea documentelor contabile.

Al doilea obiectiv-aspiratie al centrului este de a reusi sa se impuna in fata ca­dre­lor locale. Cu doi ani in urma, Zhang Baoqing, fost ministru adjunct la Educa­tie, declara ca problema cea mai grava era ca ordinele emise de autoritatile cen­tra­le nu prea trec dincolo de zidurile care inconjoara Zhongnanhai (Cartierul Gene­ral al puterii situat in umbra Cetatii in­ter­zi­se). Relatiile dintre centru si regiuni au de­venit atat de precare incat refacerea lor este o mare bataie de cap. Obiectivul de­cla­rat al lui Hu Jintao este de a indrepta excesele politicii de industrializare sal­ba­tica din anii 1990. In slujba acestui scop, el isi propune sa micsoreze diferentele de bogatie dintre regiunile de coasta si cele din interior, sa amelioreze protectia me­diului inconjurator si sa reinstaleze un sistem de protectie sociala, care sa le garanteze celor mai saraci ingrijiri mini­me. Aceste prioritati nu intrunesc unani­mi­ta­tea. In orice caz, ele nu sunt si priori­ta­ti­le functionarilor din provincie, care doresc mentinerea unei cresteri economice puter­ni­ce, indiferent de costul social si care, de exemplu, in domeniul protectiei mediului, nu sunt de acord sa inchida uzinele po­luan­te. Aceleasi autoritati regionale res­ping ideea de a-si folosi fondurile pentru promovarea scolii publice sau pentru in­ter­narea in spitale a bolnavilor saraci (in momentul de fata, in spitalele din exista cinci niveluri de ingrijiri, in functie de veniturile pacientului). Angajamentul pre­sedintelui care a promis sa "puna po­po­rul pe primul plan" este mai greu de in­­faptuit pe teren.

Un sistem intre modernitate si deziluzie

Pe plan politic, momentul nu este pro­pi­ce descentralizarii si nici vreunei forme de democratie participativa a provinciilor. Constatam, dimpotriva, o intarire a struc­tu­rilor PCC. Presedintele Hu Jintao do­res­te sa imbunatateasca eficacitatea siste­mu­lui la fiecare nivel de decizie. Ar vrea, mai cu seama, sa oblige provinciile sa se con­formeze unei "orientari politice co­rec­te". Ceea ce vrea sa spuna, de fapt, ca are de gand sa impuna respectarea or­di­nelor venite de la Beijing in provincii in care principalul vector al cresterii - si deci al dezvoltarii - ramane coruptia!

De unde hotararea de a centraliza in ca­pitala toate deciziile privitoare la tran­sfe­rurile de terenuri (taxele asupra van­za­rilor de terenuri au devenit o sursa de fi­nan­tare de prima importanta pentru guver­nele locale) sau la poluare. Beijingul cau­ta noi modalitati de a evalua activi­ta­tea functionarilor din provincii: sanctiuni prea severe ar risca sa destabilizeze an­sam­blul edificiului politic. Reactia cen­trului este conceputa in cadrul Consiliului Afacerilor de Stat, care se compune din cei mai buni tehnocrati formati in cele mai bune scoli din lume, rodati in organizatii internationale gen Banca Mondiala. Ve­chii "politici", din generatia lui Jiang Ze­ming, si-au pierdut din influenta: dintre cei 25 de membri ai Biroului Politic, restruc­tu­rat anul trecut, 18 sunt fosti guvernatori de regiuni. Si doi dintre noii membri ai Co­mi­tetului Permanent al Biroului Politic (noua la numar, devotati sefului PCC, Hu Jintao) sunt unul specialist in domeniul sa­natatii publice (Xi Jinping, 54 de ani) si celalalt, un om care a lucrat multa vreme in provinciile sarace (Li Keqiang, 52 de ani). PCC seamana din ce in ce mai mult cu un club de tehnocrati, elementele ti­ne­re fiind recrutate, astazi, la iesirea din uni­ver­sitati, dintre cei mai straluciti studenti.

Dezastrul din a confirmat ca tre­ce­rea de la propaganda la comunicare este o urgenta. In urmatorii doi ani, in acest domeniu ar trebui sa apara mari schimbari. Partidul devine mai populist; se straduieste sa adopte starea de spirit a unei generatii de "mici imparati" ultrana­tio­nalisti, mandri de sacrificiile facute de generatiile precedente si care, astazi, nu au decat o ambitie: sa repuna China pe locul care lor li se pare normal - primul. Ade­varul este ca in lumea intreaga, di­plo­matia chineza se cramponeaza sistematic de pozitiile propagandei sale. Rezultatul este dezolant: intr-un scandal cum a fost acela al revoltelor din , aroganta chi­neza reduce la zero ecoul punctului de ve­dere al Beijingului pe langa opiniile pu­bli­ce occidentale.

La randul lor, clasele mijlocii din sunt in fierbere. Inflatia reduce marja de ma­nevra a familiilor care, speriate de viitor si dezgustate de regim, nu-si permit decat un consum redus. "Ne aflam la apo­geul iluziilor pierdute" ne spunea un cadru din sectorul privat, rezumand un sen­timent foarte raspandit. "Oamenii au inceput sa stie ca studiile nu le asi­gu­ra neaparat un loc de munca, slujba pe viata fiind doar o amintire, ca a vorbi engleza sau o limba straina nu-ti asi­gura o pozitie intr-o societate inter­na­tionala, ca nu te mai casatoresti pen­­tru restul zilelor, ca a avea copii nu-ti garanteaza, in nici un caz, ca se vor ocupa de tine la batranete, ca lo­cuin­ta pe care ti-ai cumparat-o in cen­tru poate fi daramata de pe o zi pe alta. Viata mea in orasul asta, unde ma apuca durerea de cap de cum ies din casa din cauza poluarii insupor­ta­bi­le, este munca, munca si iarasi mun­­ca." Si mai este si perspectiva innebu­ni­toare a imbatranirii populatiei: politica uni­cului copil nu numai ca a reusit, dar a reu­sit prea bine. Piramida varstelor s-a inver­sat. Peste zece ani, un tanar va trebui sa plateasca pensia a patru adulti. devine o tara saraca inainte de a deveni o tara bogata.

Constient de duritatea vietii de fiecare zi si de rasturnarea accelerata a tuturor va­lorilor - notiunea de egalitate a devenit o farsa pe parcursul a trei generatii - gu­ver­nul incearca sa-si revalorizeze legiti­mi­ta­tea, adunand poporul in jurul unui pro­iect comun. Asa se face ca Olimpiada de la Beijing a luat amploarea unui "proiect na­tional". "Hotararea guvernului chinez de a organiza Jocurile Olimpice s-a ba­zat intotdeauna pe factori politici", afir­ma Li Datong, care conducea un supli­ment al cotidianului Tineretului, inainte de a fi concediat. "Dupa represiunea inar­mata a miscarii democratice din piata Tienanmen in 1989, acest guvern si-a alienat comunitatea internationala, in timp ce, in interiorul tarii, legitimitatea i s-a clatinat. Avea deci o nevoie dis­pe­ra­ta sa-si imbunatateasca imaginea." Asa cum subliniaza Luc Richard, pe drept cuvant: "Inca din 1990, Deng Xiaoping a anuntat ca isi va depune can­di­datura pentru a gazdui Olimpiada. Aceasta a devenit un obiectiv politic prio­ritar, la fel ca si apararea nationala sau aprovizionarea cu energie... In , inainte de a reprezenta un oras, o provincie sau tara, cei mai buni atleti re­prezinta Partidul Comunist". Tang Xue, o tanara campioana de scrima, explica: "La antrenamentele zilnice trebuie sa fo­losim spiritul celui de al 17-lea con­gres (al Partidului comunist); lucrul aces­ta imi da o mai mare incredere, ma in­­deamna sa fac mai multe eforturi pen­tru a ma darui antrenamentului si com­pe­titiei". Parca am fi in Germania de Est, pe vremea Razboiului Rece!

Dupa triumful Jocurilor Olimpice, "di­nas­tia rosie" va fi inaltat cele mai fru­moa­se focuri de artificii. Pentru a ineca ne­mul­tu­mirile, ani de zile, inainte si in timpul aces­tor Jocuri Olimpice, ea a deschis zagazurile unei propagande nationaliste care a magulit 1,3 miliarde de ego-uri. Nu­mai ca, insuruband prea strans capacul pe oala sociala, conducatorii chinezi risca sa-l vada ca explodeaza. Nicicand in is­to­rie, sportul nu a reusit sa salveze regi­mu­ri­le autoritare si impopulare.

* Redactor-sef si reporter important la Le Figaro. Fost corespondent al aceluiasi ziar în Africa, Statele Unite si China. Autor, intre alte publicatii, al volumului Planète chinoise, ed. CarnetsNord, 2008.

Traducere si adaptare dupa Politique Internationale, nr. 120, vara 2008, de Luminita Braileanu

TRAIAN UNGUREANU & T.R.U.

Paravanul olimpic

Nimic mai binevenit decat kitsch-ul sta­bil al ceremoniilor oficiale. Intr-un anume fel, de mult si bine rodat, enorma incom­pe­tenta stilistica a ceremoniilor de stat ga­ran­teaza ceva esential: imobilismul geo­po­litic. Nimeni nu e, adica, agitat de idei si viziuni noi, de pulsiuni care anunta ca lu­mea trebuie remodelata, in numele si prin mijloacele colosale ale unei noi am­bi­tii globale. Cand e sterp, inept, stangaci - ori­cum, dar nu coerent si ofensiv - cere­mo­nialul de stat spune ca lumea sta bine, iar viitorul e previzibil. Cand, insa, trece in alegorie, fabricand mesaje si solutii, cere­mo­nialul de stat devine festival vizionar. Iar lumea are de ce se teme. Cine a vazut spec­tacolul de deschidere a Jocurilor Olim­pice de la Beijing a privit, chiar fara s-o stie, prin intrarea in secolul XXI.

Inventatorii scrisului nu pot citi (pe Internet)

Ceremonialul de stat asternut vreme de patru ore la Beijing e preambulul copt si pictograma incheiata a lumii in care ris­cam sa traim, a mutatiei generale de men­ta­litati de care ne apropiem, pe masura ce ne plictisim de propozitiile clasice ale de­mocratiei. Simbolistica oficiala a ma­re­lui festival de stat chinez a desfasurat unul si acelasi mesaj. A fost vorba tot tim­pul de disciplina de mase, incordare coor­do­nata la nivel mega demografic si ex­pan­siu­ne robotizata. Noutatile aparente au ve­nit din supradotarea tehno si din refe­rin­ta istorica insistenta. Nu e nimic nou, de fapt, in aceste doua aparente schimbari de discurs. Tehnologia frenetica si covar­si­toare e noul mediu comun, noua plasma na­tional-uniforma care inlocuieste sau, mai degraba, ascunde vechea unitate con­­forma a maoismului. Partidul nu mai tine sa vorbeasca nonstop, dar administreaza, in schimb, un continuum tehnologic la fel de vid, inexpresiv si inevitabil ca versetele maoiste. Referinta istorica insistenta, re­pe­titia bizara a imaginilor prin care auto­ri­ta­tea organizatoare chineza a tinut sa ne instiinteze ca lumea se sprijina pe stiinta arhaica si inteligenta chineza nu e decat masca precara a unui sentiment rudi­men­tar. Nationalismul chinez revine - tot ca sub­stitut recomandat al maoismului - si ne spune ca vechea problema istorica nu s-a resorbit sau vindecat: oficiala su­fera de un fabulos complex de inferio­ri­ta­te pe care e gata sa il basculeze resen­ti­mentar in pretentii paranoice de supre­ma­tie. Asa lucreaza acea nevroza a pri­ma­tului universal pe care au trait-o sau o traiesc micii sau marii gelosi si toti sur­cla­sa­tii predemocratici: sarbii, rusii si, din cand in cand, cu mijloacele unui natio­na­lism de ipsos, românii. Da, China a inven­tat hartia si s-a pus devreme pe scris, dar a continuat blocand Internetul, cu minutie tipica, asa cum constata, acum, la Beijing corespondentii straini. Lista "site-urilor sub­versive" de care vorbeste Partidul Co­mu­nist Chinez nu e cunoscuta, dar e usor de banuit. Cine a incercat sa acceseze site-ul Amnesty International a incercat degeaba si are sorti de izbanda numai daca se repede, cu tot cu laptop, undeva la un metru in afara granitelor de stat chi­ne­ze. Raportul Amnesty International asu­­pra situatiei drepturilor omului in nu trebuie cunoscut in . La fel, in­­sem­narile corespondentilor prezenti la Bei­jing care isi cauta zadarnic blogurile per­sonale pe net. La ce bun, atunci, ma­re­tia originilor si mirifica vocatie chineza a scrisului ca arta pictoriala? Desigur, la nimic altceva in afara nevoilor bulimice ale revansei national-imperiale chineze. Re­gimul comunist chinez vorbeste in pa­ra­bole, unele involuntare, altele in mare sta­re de veghe. Bilantul e un discurs in ace­lasi timp calculat si subconstient, de­spre armonizarea universala sub mode­lul-miracol chinez. Acest abuz de comu­ni­ca­re si influenta a fost inlesnit in mod ires­pon­sabil de Comitetul International Olim­pic, furnizorul corupt al tribunei de la care iradiaza, acum, atat imaginea unei Chine "normale, legitime si capitaliste", cat si in­vitatia la saltul in paradisul postdemo­cra­tic. Aici, in aceast punct de maxima co­rup­tie morala si augusta prostie olimpica, se joaca perceptia populara care ar putea inlesni viitoarea optiune globala pentru alinierea la modelul chinez. Cum a fost po­sibila reunirea de interes a birocratiei de lux olimpice si a aparatului de propa­gan­da chinez? Niciun mister. Pe baza de contract reciproc avantajos.

Statuia Libertatii e senila

CIO, de mult specializata in pro­xe­ne­tism festivalier, a inchiriat Jocurile Olim­pi­ce unui regim pe care se poate conta: China a pus pe masa, fara ezitare, un plan de cheltuieli de 40 de miliarde de do­lari, a ordonat reformularea Beijingului, a in­­cadrat caravana sportiva cu o forta de 100.000 de militieni si "agenti speciali" si a construit, pana la ultimul surub, la timp si impecabil, stadioane, hoteluri, aeropor­turi. Poporul era, oricum, de mult construit si ramanea doar de dat la slefuit, iar de asta s-au ocupat, cu un succes enorm, ul­ti­mii 20 de ani de capitalism de partid. Eco­nomia a luat-o razna spre suprapro­duc­tie, chinezii au secretat o clasa de par­ve­niti intens dopati cu consum si lumea in­­­treaga a aflat, cu recunostinta, ca un­de­va, intre Himalaia si Pacific, a inceput hipereruptia unui vulcan producator de bu­nuri, de orice bunuri de consum. ghi­cise ca lumea din afara a devenit o aglo­merare uriasa de consumatori de mar­furi si credit. In consecinta, Marele Zid Chinezesc s-a ridicat si a lasat sa se re­verse in toate directiile o maree comer­ciala care a inundat mai intai casele oc­ci­den­talilor care nu si-ar fi permis niciodata marfuri occidentale la preturi occidentale. Handicapul consumatorului european si american de rangul doi a devenit bogatia regimului comunist chinez si, infinit mai grav, anestezicul perfect al nervului politic democratic. Modelul chinez a convins, in primul rand, marele conglomerat al cla­se­lor mijlocii si comune ale Occidentului, pro­mitand prosperitatea pe cheltuieli mi­ni­me si punand in evidenta costurile "nere­zo­nabile" ale democratiei. Intre viata con­flic­­tuala, dinamica si problematica a so­cie­ta­tilor libere si pensionarea morala sub­ven­tionata masiv prin consum, tot mai multi au inceput sa opteze pentru ipoteza cal­mului de inspiratie chineza. La capatul acestei simpatii inca nerostite, mai stra­ju­ia critic doar reputatia inacceptabila a statu­lui comunist chinez ca opresor de popoa­re si cetateni prizonieri, ca vanator de fe­tusi, organizator de avorturi colective si cen­zor stapan pe continutul presei, dar si pe planul de investitii admise sau pe lista de imprumuturi aprobate de bancile "in­de­pen­dente". Dar daca toate astea sunt iluzii? Daca toata critica realitatii interne a re­gimului comunist chinez nu e altceva de­cat o bolboroseala liberal-rituala depasi­­ta? Daca Statuia Libertatii e senila? Ba­nu­iala si-a facut loc subliminal si astepta un pretext major pentru a deveni concluzie: Jocurile Olimpice.

40 de miliarde si alte maruntisuri

Spectacolul grandilocvent de la Bei­jing a proclamat succesul formulei chine­ze si a redus la soapta pretentiile intermi­na­bile ale rigorismului democratic occi­den­tal. Investitia a meritat. Regimul comu­nist a pus la bataie 40 de miliarde, a um­plut lumea cu institute subventionate care plaseaza mesaje pro-Beijing in mediile occidentale si a rostit cateva angajamente pe care nu le va respecta niciodata. Ima­gi­nea Chinei e sus si va deveni aproape inatacabila, cu costuri mult mai mici decat desfiintarea cenzurii, justitia indepen­den­ta, alegeri libere si alte blestematii din lista de baremuri democratice. Cealalta par­te contractanta, CIO, a judecat mult mai simplu: 3 miliarde castig net, din drep­­turi de televizare, bilete de stadion si li­cen­te de tatuare cu logo-ul olimpic a pro­du­se­lor McDonald’s, Panasonic, Samsung, Ko­dak, Visa etc. Cu o precizare tocmai buna pentru sufletul si confortul birocratiei olimpice: 8% din profit se duce in salariile func­tionarilor CIO. Mai exact, 24 de mi­lioa­ne de dolari. Si mai exact: greutatea Olim­piei, in arginti. De rest, adica de lu­cra­rile de optimizare si amenajare exte­ri­oara ale contractului, se ocupa o presa hip­notizata si foarte sarguincioasa produ­ca­toare de mituri confortabile. Asa a apa­rut tema Olimpiadei care convoaca o au­dien­ta de 3-4 miliarde de telespectatori (cifra e un fals obtinut prin insumarea au­dien­telor potentiale, nu reale, ale retelelor de televiziune care transmit in direct sau difuzeaza stiri de la Olimpiada). Si tot asa a inceput sa circule fantezia despre turis­mul entuziast care aduce venituri solide statului chinez si muncipalitatii Beijing (de fapt, turismul e moderat, iar veniturile sunt anulate de zecile de mii de invitati sub­ventionati sau decontati din fonduri pu­blice). Mizer. In cele din urma, zecile de miliarde tocate de regimul comunist chi­nez, ca si miliardele incasate de CIO sau narcoza mitomana a presei sunt ma­run­tisuri. In spatele acestor detalii lacome sau prostesti se ascunde o problema de dimensiuni si consecinte istorice: comu­ta­rea la destin socialist prin frauda.

Georgia face jonctiunea cu Tibetul

Paravanul olimpic camufleaza ascen­siu­nea noii tentatii colectiviste a umani­ta­tii. Noua partitura presupune o societate con­sensuala care primeste dreptul la con­fort ieftin si diversificat, cedand, la schimb, statului protector toate vechile sale liber­tati politice si de constiinta. China si Ru­sia renovata de Putin dezvolta, cu mare efi­cacitate propagandistica, exact acest tip de regim socialist postsocialist, cule­gand, pe parcurs, fidelitate interna si pres­ti­giu extern. China si Rusia: cei doi utili­za­tori ai paravanului olimpic. China - prin sim­bolism de stat, Rusia - la cald, prin ban­ditism de stat. La Beijing, mii de sportivi con­tinua sa joace, de cele mai multe ori ino­cent, intr-o farsa organizata de apa­ra­tul de propaganda chinez. La Moscova, nu­cleul politic al statului imperial-mafiot rus a calculat cu precizie criminala ca poa­te lovi mortal Georgia, in timp ce restul lumii se holbeaza la "marea sarbatoare a pacii" de la Beijing. a facut jonc­tiu­nea cu Tibetul. Conjunctia chino-rusa duce in aceasi directie (spre asfixia sau mi­tuirea traditiei democratice occidentale) si foloseste mijloace de propagare simi­la­re. Nu, insa, noi. Caci voluntarismul natio­nal, planificarea armoniei, unificarea opi­ni­ei si acordul organic societate-condu­ca­tor sunt experiente viscerale verificate. Nazismul german a pornit la drum exact in acesti termeni. Nu stim daca istoria se va repeta, dar aflam, cu aceasta ocazie, ca memoria istorica a umanitatii e precara. Aflam, de asemenea, care e valoarea de in­­trebuintare a Jocurilor Olimpice. Fos­te­le Jocuri Olimpice. Actualul paravan olim­pic.