Noutăţi din Irlanda

Amestecul explozibil, uneori, de politică, memorie, istorie şi tradiţii diferite face, fără îndoială, din Irlanda un adevărat muzeu european în aer liber şi dovedeşte că istoria nu moare, ci doar se transformă.

Cine credea că în Irlanda şi, mai ales, în Irlanda de Nord va domni o lungă pe­rioadă de linişte, după semnarea Acor­du­rilor din aprilie 1998, care, cel puţin te­oretic, au pus capăt vio­len­ţelor interconfesionale de 30 de ani, se înşală. Din rân­durile principalei forţe pa­ramilitare catolice (IRA) s-au desprins mai multe grupări care au refuzat compromisul istoric, mi­li­tând pentru idealul unic pur şi dur al mişcării re­pu­blicane irlandeze: unificarea necondiţionată a Irlandei.

Poliţia din Irlanda de Nord a ares­tat re­cent 6 persoane în urma manifestărilor pri­lejuite de săr­bătorirea în Cimitirul Creggan, din Derry, a Rebeliunii îm­po­triva britanicilor din 1916. Purtătorul de cuvânt al Real IRA (RIRA) a declarat că „forţele Coroanei, instalaţiile ei militare şi civile, interesele şi infrastructura bri­tanică din Irlanda de Nord vor continua să fie supuse atacurilor Armatei Re­pu­bli­cane Irlandeze“. În comunicat se reafirmă deschiderea pentru colaborarea cu alte grupări republicane disidente pentru că „unitatea mişcării republicane rămâne unul dintre obiectivele cheie (…) con­ti­nu­area divizării serveşte doar intereselor duşmanilor noştri. Provocarea majoră pentru mişcarea republicană rămâne în­lăturarea prezenţei britanice, care vio­lează suveranitatea noastră“. Chiar dacă ştiau dinainte despre manifestarea care urma să aibă loc în Cimitrul Creggan, Po­liţia Nord-Irlandeză (PSNI) a hotărât să menţină o prezenţă foarte redusă şi dis­cretă, continuând linia urmată în trecut de Poliţia Nord-Irlandeză (RUC) do­mi­nată de comunitatea protestantă (spre deosebire de aceasta, PSNI are în rândurile sale o prezenţă catolică numeroasă, fiind reformată tocmai ca urmare a Acordurilor din 1998).

Numele celor 3.500 de oameni care au mu­rit în timpul conflictului civil din Irlanda de Nord au fost rostite în timpul unei ceremonii speciale, desfăşurate la Biserica Unitariană din Dublin, cu ocazia co­me­morărilor organizate pentru a marca ace­eaşi rebeliune din 1916. Purtătorul de cu­vânt al Centrului pentru Studii Trans­frontaliere a declarat ziarului The Irish Times că „pronunţarea numelor ilus­trea­ză cu putere natura teribilă şi aleatorie a morţii în război şi, mai ales, într-un război civil. Fiecare viaţă pierdută se află pe această listă, soldaţi britanici, voluntari IRA, paramilitari loialişti, po­liţişti din Ulster, politişti din Garda [Garda Síochána na hÉireann - poliţia sud-irlandeză, în traducere literară Gar­di­enii păcii], ofiţeri de închisoare, civili care mărşăluiau pentru drepturile civile, judecători, dar şi victimele inocente, de toate vârstele, ucise în oraşe şi sate din Irlanda de Nord, Republica Irlanda sau Marea Britanie“. Lista începe cu soldatul britanic Anthony Abbott, originar din Man­chester, împuşcat de IRA în lo­ca­li­tatea Ardoyne, în 1976, şi se sfârşeşte cu William şi Laetitia Younger, un civil pro­testant în vârstă şi fiica lui, care au fost bătuţi şi împuşcaţi de necunoscuţi în Li­goniel, în anul 1980. Cronologic, lista începe cu omorârea lui John Patrick Scul­lion, un vânzător de confesiune catolică împuşcat de Ulster Volunteer Force (gru­pare paramilitară protestantă) în Belfast, în 1966, şi se sfârşeşte cu poliţistul catolic Ronan Kerr, ucis de o bombă plasată de Real IRA într-o maşină în orăşelul Omagh în aprilie, 2011.

Foarte multe fire duc, în continuare, la Armata Re­publicană Irlandeză. Des­coperim că încercarea de a folosi numele şi renumele fondatorului clasicei IRA, Michael Collins, într-o re­clamă TV la un tip de pâi­ne nu a rămas netaxată. Societatea Michael Collins 22, fondată pentru a perpetua amintirea şi contribuţia istorică a liderului naţionalist, asasinat în august 1922, s-a sesizat şi a ridicat obiecţii serioase asupra folosirii imaginii eroului irlandez. „Se pare că autorii vor să pro­fite de popularitatea altora pentru a ob­ţine un câştig comercial. Am vrea să ştim care este contribuţia lor, dacă este una, la promovarea lui Michael Collins. Am înfiinţat această organizaţie, în pri­mul rând pentru că numele lui Michael Collins a fost şters din istoria noastră. În anii ‘60, ‘70 şi ‘80 el era rareori men­ţionat în cărţile de istorie, de aceea do­rim să promovăm o cunoaştere reală a lui Michael Collins.“ Dispariţia lui Collins din perioada specificată de purtătorul de cuvânt al Societăţii, Noel Coonan, se ex­plică uşor: lunga „domnie“ a lui Eamon de Valera la cârma Irlandei independente a favorizat această abordare, având în vedere conflictul dintre cei doi, în perioada 1921-’22, care a dus şi la un scurt, dar sângeros război civil, câştigat de Collins, care însă avea să plătească cu propria sa viaţa această victorie. Liderul irlandez, redescoperit mai ales după ma­gistralul film regizat de Neil Jordan (1996), continuă să atragă atenţia publică în Irlanda. Intenţia de a scoate la licitaţie un smoc din părul liderului irlandez a fost re­cent abandonată. Părul fusese tăiat ime­diat după moartea lui Collins de către sora lui, Kitty, păstrat de aceasta până în anii 1950, când a fost oferit, mai departe, unui prieten de familie, care fiind în vârstă, ar fi dorit, chipurile, să păstreze suvenirul în cele mai bune condiţii. Strănepoata lui Collins, Nora Owen, s-a arătat uimită de această intenţie. Costul estimativ ar fi fost undeva în jurul a 35.000 de euro. Dacă tranzacţia ar fi fost efectuată. Pentru că, până la urmă, părul lui Collins a fost do­nat Muzeului Naţional al Republicii Ir­landa. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu o copie originală a Proclamaţiei Republicii Irlanda, din 1916, unul dintre cele 50 de exemplare, câte au rezistat timpului, şi care a fost vândut în cadrul unei licitaţii pentru suma de 124.000 de euro. Se pare că cea care a achiziţionat documentul a fost o familie din Lonford, cu vechi le­gă­turi cu mişcarea republicană, dorind să păstreze lucrarea în Irlanda, în posesia unor colecţionari adevăraţi. Nici Marea Bri­tanie, puterea colonială care a dominat Irlanda până în 1922, nu l-a uitat pe Col­lins. Astfel, într-un sondaj organizat de National Army Museum din Londra, având ca temă stabilirea prin vot popular (atât public, cât şi privat) a celui mai ma­re duşman al Marii Britanii, doar George Washington cu 45% din voturi l-a în­trecut în acest top ciudat pe Collins, care a totalizat 21 de procente. În urma celor 2 s-au aflat Napoleon Bonaparte, Erwin Rom­mel şi Mustafa Atatürk.

Coşmarul irlandez al englezilor şi mai ales cel format de cele trei iniţiale, IRA, se pare că nu s-a sfârşit, având în vedere că, în această vară, Londra va găzdui Jocurile Olimpice. Autorităţile britanice se tem că grupările paramilitare catolice disidente (Real IRA şi Continuity IRA) vor dori să-şi facă publicitate pe seama aces­tui eveniment de mare importanţă, care va atrage atenţia mass-media din întreaga lume. Un prim prilej de afişare a muş­chi­lor ar fi întreruperea purtării torţei olim­pice, care va face turul, timp de 70 de zile, atât al Marii Britanii, cât şi al Irlandei de Nord şi Republicii Irlanda. Richard En­glish, director al Centrului pentru Stu­di­erea Terorismului şi Violenţei Politice în cadrul Universităţii scoţiene „Saint An­drews“, a declarat că „orice se află în Irlanda este uşor de lovit de către aceste grupări. Traseul torţei olimpice este un obiectiv uşor de urmărit şi de întrerupt, are o coregrafie şi un itinerar stabilit cu mult timp înainte. Este un coşmar lo­gis­tic pentru poliţia locală. Lumea a cam uitat de existenţa acestor noi IRA, de aceea este în interesul lor să folosească Olimpiada pentru publicitate“.

Continunând în acelaşi registru istorico-politic, ştim bine că cele două dimensiuni se leagă extrem de strâns şi, în Irlanda, chiar mai mult decât în alte părţi, elec­toratul irlandez este dezamăgit, la fel precum se întâmplă în mai toate ţările din Europa Occidentală. Către cine să-şi mai îndrepte atenţia, speranţa, cui să-i mai acorde votul pentru a scoate ţara din criza financiară? Vechiul mare partid de centru-dreapta, Fianna Fail, partidul care a condus Irlanda cel mai mult timp din 1922, a fost spulberat la ultimele ale­geri, imputându-i-se, pe bună dreptate, valurile crizei care au măturat (şi) eco­nomia irlandeză, puternic ancorată în fluxul comercial internaţional. Irlanda a contractat un împrumut gigantic în 2010, de aproximativ 90 de miliarde de euro! Fianna Fail a suferit o înfrângere istorică, un adevărat cataclism, pierzând, în cadrul alegerilor generale din 25 februarie 2011, 58 de locuri în Dail Eireann (Camera inferioară), un record negativ pentru fostul partid al lui Eamon de Valera, ră­mânând cu numai 20 de locuri, cel mai prost rezultat de la înfiinţarea formaţiunii. Au avut de câştigat partidele din opoziţie şi, mai ales, Fine Gael, partidul pus pe picioare de acelaşi Michael Collins, înainte de moartea sa prematură, care a obţinut nu mai puţin de 76 de mandate, cu 25 mai mult decât la precedentele alegeri. Din anii 1920 acest partid nu mai câştigase un număr atât de însemnat de voturi. Par­tidul Laburist a obţinut 37 de locuri (cu 17 mai mult), iar Sinn Fein, partidul re­pu­blican, fosta aripă politică a Armatei Re­publicane Irlandeze, reconvertit la de­mo­craţia constituţională, s-a remarcat prin­tr-un puseu spectaculos, de la 4 mandate la 14! Guvernul a fost constituit din cei doi parteneri tradiţionali, Fine Gael şi Partidul Laburist, sub conducerea li­de­rului FG, care a preluat funcţia de tao­i­seach (premier), Enda Kenny. Acestea se întâmplau anul trecut, căci, de atunci, su­portul popular pentru coaliţia de gu­ver­nământ s-a prăbuşit, conform unor re­cente sondaje (cu 14 procente). Formula de guvernare de la Dublin mai are spri­jinul a doar 23 de procente din electoratul irlandez. Niciodată gu­ver­nele conduse de ultimul mare lider al Fianna Fail, Bertie Ahern (1997-2008), nu au deţinut astfel de cote mici de în­credere! Nici Fianna Fail nu stă mai bine, încrederea în acest par­tid, deocamdată profund debusolat, ri­di­cându-se la 14%. Câştigătorul acestei si­tuaţii delicate este Gerry Adams, liderul istoric al Sinn Fein, partid care îşi avea fieful în Irlanda de Nord, unde, de altfel, şi participă la sis­temul de împărţire a pu­terii, dar care şi-a extins influenţa şi la sud de graniţă (pe care nici nu o prea recunoaşte, căci idealul său dintotdeauna a fost o Irlandă unificată). Adams be­ne­fi­ci­ază de încrederea a 21% dintre irlandezi, în creştere cu 6 procente. Aceeaşi tendinţă pozitivă o înregistra şi Sinn Fein, care ar câştiga 15% din voturi, o creştere de 2%.

Această scurtă punere în temă asupra contextului politic irlandez ar trebui să intereseze întreaga Europă, căci, în cu­rând, la 31 mai, electoratul irlandez este chemat să se exprime asupra Tratatului Fiscal European, un test electoral foarte important pentru partidele proeuropene din Republica Irlanda, din rândul cărora nu face parte tocmai Sinn Fein, aflat în ascensiune. //