De același autor
Copil fiind, am învăţat la şcoală că ar trebui să-mi iubesc ţara pentru holdele ei aurii, pentru cerul albastru şi pentru sângele vărsat de înaintaşii noştri. N-am fost niciodată prea convins. La holde şi la cer n-am vibrat în mod particular, iar sacrificiul înaintaşilor mi-a câştigat respectul mai degrabă pentru ei decât pentru ţară. Am înţeles că, din dragoste, pe timp de război, ar trebui să o apăr ca să nu o ia alţii. Dar n-am înţeles niciodată cum să fac pe timp de pace. Cum să o apăr de ai noştri?
Pentru că dragostea mea e pusă la încercare nu de pericolul unor ipotetici invadatori externi, ci de certitudinea ocupanţilor interni, fraţii mei, cum ar veni. Dacă ei o vor mai iubi la fel de intens câţiva ani, n-o să mai vrea nimeni să o cucerească vreodată.
E şi ăsta un fel inedit de a o apăra, dar cu rezultat incert - un fel de victorie à la Pirus.
Ori de câte ori am încercat să iubesc o Românie mare, am sfârşit prin a iubi multe Românii mici. Româniile oamenilor pe care îi cunosc şi ale celor despre care aflu că îşi tratează ţara cu respect. Ce îmi lipseşte însă sunt dovezile că şi România, la rândul ei, îi tratează pe oamenii aceştia cu respect. Prin asta nu înţeleg că ar trebui să le dea ceva înapoi, dar ar trebui, măcar, să nu le ia. Nu mă aştept să le ofere avantaje sau privilegii, dar mi-aş dori să nu le ia şansa unui viitor.
Aş vrea să-mi iubesc toată ţara, dar nu ştiu de unde să o apuc. Nu să o iubesc doar aşa, ca pe un concept istoric, aş vrea să-i iubesc realităţile. Însă prea multe dintre ele, cum vreau să le iubesc, cum îmi trag câte-o palmă. Am întors celălalt obraz de multe ori, dar n-am rezolvat nimic. Ele se răstesc încontinuu la mine.
Vreau să fiu mândru că sunt român, dar nu pot să mă mândresc decât cu strădania zilnică de a deveni precum românii contemporani pe care îi admir. Mi-ar fi uşor să mă mândresc cu isprăvi de mult trecute ale unor români de seamă, dar aş fi ipocrit. N-am niciun merit în legătură cu ele. Aş vrea să mă mândresc cu isprăvi prezente ale românilor obişnuiţi. Iar aici pot să o fac aşa, mai cu sfială. Adică pot să mă mândresc dacă îmi caut motivele pe Internet. Găsesc mulţi români care fac multe lucruri foarte frumoase. Însă cum ies pe stradă, sunt obligat să devin, brusc, foarte modest.
Uitându-mă la ultimii şaptezeci de ani din istoria noastră, am temeri mari cu privire la următorii şaptezeci. Comunismul de la noi a însemnat că, în decursul a doar câţiva ani de la mijlocul secolului trecut, pleava societăţii, toţi neinstruiţii şi neisprăviţii au ajuns peste noapte să conducă, să formeze „elite“ şi să ne hotărască destinul colectiv şi individual.
Consecinţele au depăşit cu mult ororile oricărui război. Iar multe dintre consecinţele astea au urmaşi care trăiesc printre noi. Au luat chipul şi asemănarea libertăţii, ale democraţiei şi ne macină în continuare. Iar eu nu ştiu cum să fac să iubesc România cu ei înăuntru.
M-ar ajuta dacă aş vedea că România îi încurajează cumva pe cei care o iubesc. Nu pe cei care urlă la televizor că o iubesc. Ci pe cei care luptă în fiecare zi să o iubească, că nu e uşor. Pe cei care îşi plătesc în fiecare lună taxele, care creează locuri de muncă, pe cei care păstrează curat pe unde merg, care salută când intră într-o încăpere, pe cei care nu se bagă în faţă, pe cei care insistă să vorbească româneşte corect, pe cei care nu îşi fac treaba de mântuială, pe cei care se tot agită să facă proiecte prin care să împingă lucrurile înainte, adică pe cei care ţin cu adevărat la România din jurul lor.
Doar că, de multe ori, în jurul lor e o Românie care nu prea ţine la ei. Una pusă pe ceartă, pe furat, pe şmechereală şi aroganţă. Are haine, case şi maşini scumpe, dar obiceiuri ieftine. Personaje sus-puse, în structuri de partid, în firme de partid sau în instituţii de partid. România e la picioarele lor. Sunt modele de succes cu milioane de adepţi. Au răsturnat scara valorilor şi ne obligă pe toţi să urcăm în jos, după ei. Sunt solidari doar între ei şi îşi iubesc ţara până la sacrificiu. Până la sacrificarea ei.
Coabităm greu unii cu alţii. Din ce în ce mai greu. Româniile mici n-au găsit deocamdată calea spre o altfel de Românie mai mare, aşa că ne iubim ţara selectiv. Când câştigăm un meci, luăm un premiu sau descoperim ceva. Deşi cea mai importantă descoperire ar fi cum să scăpăm de toate motivele pentru care nu putem să ne iubim ţara aşa cum ne-am dori. //
Taguri:
