Slăbiciunea Occidentului în fața revizionismului de secol XXI

Toată lumea caută acum explicații pentru atmosfera tensionată care plutește în aer. Și, deși par că livrează soluții, toate conferințele și analizele evită să pună un punct esențial pe agendă. Argumentul forței continuă să reprezinte o unealtă principală de politică externă. De fapt, nici nu a dispărut vreodată din peisaj, ci doar peisajul părea la un moment dat pacificat într-o mare măsură.

Acum un an, fostul secretar american al Apărării, Leon Panetta, acorda un interviu pentru presa germană. Cultura rusă, spunea el atunci, are un puternic respect față de forță. “Ei (rușii – n.r.) înțeleg forța și dacă simt că oponenții lor sunt slabi, vor profita de asta”, lucru pe care Moscova l-a confirmat, de altfel, în Ucraina, ca și în Siria sau alte zone atinse de noul revizionism rusesc. Atunci când discuți cu liderii ruși, mai puncta Panetta, trebuie să o faci de pe o poziție de forță, să arăți determinare în cazul în care esti forțat să iei decizii. Iar ceea ce se întâmplă acum în relațiile Occidentului cu Moscova e cauzat de intenția lui Vladimir Putin de a-și extinde influența în fostul spațiu al Uniunii Sovietice.

Dar situația cu care se confruntă spațiul euro-atlantic în relația cu Federația Rusă are la bază același principiu ca și în alte cazuri divergente. Iranul, China, Coreea de Nord, fanatismul de facțiune islamistă, toate au cunoscut o intensificare pe fondul slăbirii leadershipului american. Că place sau nu, e un fapt acela că Vestul postbelic s-a dezvoltat sub cupola de securitate asigurată de Washington. Și dacă nu putem spune că atitudinea SUA în materie de politică externă a provocat aceste crize, cu siguranță le-a încurajat. Oriunde pe glob au decis americanii să facă un pas în spate, vidul de putere a cerut automat să fie umplut, de multe ori cu vărsare de sânge. Siria e cel mai actual exemplu. Din nou, că place sau nu, tentația izolaționistă pe care o arată Statele Unite provoacă tulburări sociale la nivel planetar. E arhitectura de securitate pe care americanii au construit-o după cel de-al Doilea Război Mondial și acum arată ciudat să vezi cum chiar americanii caută să se derobeze de anumite responsabilități cu care cea mai capabilă putere militară a lumii moderne se mândrea până nu demult.

Căutând o explicație, fostul senator american Joseph Lieberman crede că cea mai bună cale pentru a combate impresia unei Americi slăbite este ca Washingtonul să își reasume rolul de lider la nivel global, alături de aliații săi din Europa și din alte părți. “În prea multe locuri, în ultimii ani, Statele Unite au tratat adversarii ca parteneri esențiali care așteaptă să fie curtați, în timp ce au denigrat sau au respins aliații săi istorici ca obstacole în calea păcii”, punctează fostul senator[1].

Cum spuneam, Siria e cel mai actual exemplu al manifestării vidului de putere. Sute de mii de morți și răniți, milioane de persoane dislocate care s-au transforat în cea mai gravă criză a migrației în Europa, instrastructură și instituții distruse, pierderi economice estimate la 255 de miliarde de dolari, arată datele un raport realizat de Centrul Sirian pentru Studierea Politicilor, analiză provizorie, în condițiile în care situația din Siria nu a primit o soluție definitivă. Iar rușii continuă să lanseze raiduri aeriene în sprijinul lui Assad. E un joc la două capete pe care Moscova îl face încă de la începuturile țariste ale politicii sale imperialiste. Cu mult tupeu, Kremlinul a ieșit din izolarea pe care Vestul o impusese în contextul crizei din Ucraina și a forțat cu Suhoiurile sale un loc la masa negocierilor. Puterea regională, așa cum a denumit-o președintele Obama, e dispusă să treacă multe limite pentru a-și hrăni iluziile imperiului pierdut în negura anilor 90. Cum bine explică și Brian Whitmore, Rusia a forțat Vestul să o trateze ca pe o parte a soluției în Ucraina și Siria, “când în realitate, Moscova e o mare – sau în cazul Ucrainei, cea mai mare – parte a problemei”[2].

Vorbim aici de o relație invers-proporțională. Cu cât Occidentul e mai slab, cu atât Kremlinul acaparează mai multă putere, iar comunitatea euro-atlantică trebuie să se aștepte la noi abuzuri rusești asupra status quo-ului internațional, Europa de Est fiind una dintre zonele care nu au ieșit niciodată de pe radarul moscovit, oricât de mult le place cancelariilor occidentale să creadă asta. Vladimir Putin are nevoie de asemenea ieșiri pentru a-și asigura popularitatea în interiorul granițelor, acolo unde nivelul de trai continuă să cadă. Faptul că Rusia a reușit să devină, dintr-un posibil partener pentru Occident, un “actor distructiv”, așa cum îl prezintă Mathieu von Rohr în presa germană[3], se datorează și incapacității SUA de a livra răspunsuri prin care să determine Moscova să înțeleagă realitatea că nu mai există o “curte interioară” în care rușii pot să dicteze. Lipsa unei strategii clare și unite a Europei și SUA a permis noul revizionism de secol XXI. Și fie că vine din partea Rusiei, a Chinei sau a Iranului, revizionismul poate fi îngrădit într-un singur mod: Occidentul să arate determinarea de a păstra actuala ordine a lucrurilor.