Pe aceeași temă
Mai mult ca oricând în memoria recentă, 2015 a fost un an tumultos pentru Europa. După o vară în care toată atenția a fost dedicată dramoletei elene, acum bătrânul continent scârțîie sub valurile de migranți care se îndreaptă spre Europa. Pe acest fond este uitată însă o altă mare criză a momentului. Cine mai știe mare lucru despre Ucraina sau despre ultimele evoluții dintr-o provocare geopolitică care a zdruncinat serios statu-quoul internațional și relația Vestului cu întinsa și imprevizibila Rusie? Bine-intenționat sau dornic să se iluzioneze, occidentalul ar putea crede că lucrurile s-au așezat, iar estul ucrainean măcinat de separatism a reintrat în matca stabilității. Pentru asta, însă, ar trebui să pornim de la premisa că rușii au cedat de bună-voie incursiunea într-un teritoriu prezentat de propaganda moscovită drept o zonă de drept istoric rusească – asa-zisa ‘Novorossia’ –, iar antecedentele Kremlinului arată că dacă a pus mâna pe ceva, rusul nu cedează la rugăminți și amenințări diplomatice.
Dacă inițial aventura rusească în Ucraina a avut ca scop readucerea Kievului în sfera sa de influență, totuși timpul nu pare să-l avantajeze pe Vladimir Putin.
Kievul, pe un drum lung și greu
În ciuda frăției culturale dintre cele două popoare, agresiunea rusească pare să fi lăsat o diviziune profundă între Kiev și Moscova. Toată povestea ce se derulează de mai bine de un an și jumătate nu face decât să arate că fractura dintre două națiuni e direct proportională cu gradul anterior de coeziune.
De altfel, rușii au plecat de la această premisă, și anume că toată disputa din Ucraina este o afacere “în familie”, iar Vestul nu are ce căuta acolo.
Doar că după cum arată realitatea de pe teren, ucrainenii depun un efort destul de mare pentru a se rupe de “familie” și a lua drumul Occidentului. Un drum lung și greu la capătul căruia Kievul are o singură alternativă la gerul siberian: un stat liberal și democratic solid.
Așa descrie Ulrich Speck (German Marshall Fund) opțiunea pe care Kievul a decis să o ia. Iar date fiind împrejurările – o contra-opțiune de a reveni în siajul moscovit nu pare viabilă –, încercarea ucrainenilor pentru un stat integrat occidental arată mai bine.
“În Ucraina”, explică Speck, “scopul major al Kremlinului a fost să aducă țara înapoi sub control rusesc. Dar în timp ce Ucraina a devenit un stat mai puternic care se integrează cu Vestul, șansele de reușită pentru Kremlin devin mai mici pe zi ce trece”.
Mai mult, rușii nu vor anunța înfrângerea în țara vecină, iar situația de pe teren nu pare să îi avantajeze foarte mult, în condițiile în care rezistența ucraineană la atacurile coordonate de Kremlin în Donbas combinată cu susținerea Occidentului a făcut ca recuperarea controlului asupra țării să nu poată fi realizată de Moscova fără un conflict armat major.
“Fumigena” siriană
Toată această situație îi pune pe ruși într-o postură vulnerabilă, lucru inadmisibil pentru țarul modern Putin, obișnuit să joace de pe poziții de forță.
Astfel că, în încercarea de a deturna atenția de la eșecul în desfășurare din estul Ucrainei, liderul rus și-a activat prezența militară în încercarea de a-l salva de la cădere pe unul dintre cei mai importanți aliați din Orientul Mijlociu: președintele sirian Bashar al-Assad.
“Pentru a distrage atenția de la eșecul strategic ucrainean, președintele rus Vladimir Putin și-a intensificat prezența militară în Siria”, explică Speck.
Potrivit acestuia, Kremlinul percepe Siria în logica disputei internaționale cu marele său rival istoric, Washingtonul. Pentru Putin, teritoriul sirian (atât cât mai este controlat de Assad) nu reprezintă decât o altă zonă în care influențele rusească și americană se ciocnesc.
“Vestul ar trebui să umble cu grijă și să ia inițiativa Moscovei drept un semn că o acțiune diplomatică majoră și-a depășit scadența în Siria”, mai arată Ulrich Speck.
Filozofia rusească în Ucraina: decadența Vestului și sindromul Stockholm
Chiar dacă planul inițial nu i-a reușit, țarul Putin pare să aplice o altă ecuație care a avut succes în păstrarea influenței în zone-cheie: conflictul înghețat. Rațiunea după care par să “lucreze” rușii în estul Ucrainei este de a păstra situația sub un aparent calm, cu opțiunea rapidă de a activa atacurile armate.
Este ceea ce Moscova a făcut în mai multe puncte de pe continentul european – Transnistria și enclava Kaliningrad fiind două exemple –, iar cheia în toată această schemă nu este atât conflictul armat în sine, ci mai mult amenințarea potențială pe care Kremlinul o poate folosi în ceea ce eufemistic numește politică externă.
Un aspect interesant este relevat de Timothy Snyder (The New York Review of Books), care vorbește despre două fețe ale monedei numite Uniunea Europeană: politică și filozofică. În timp ce prima este o referință la carența de democrație din interiorul spațiului comunitar, cea de-a doua are o legătură directă cu dosarul ucrainean.
Snyder explică: “Criza filozofică e prezentă în Rusia și la granițele estice ale Ucrainei. In 2013, ucrainenii au demonstrat, în revoluția lor, un angajament solid față de ideea de integrare europeană. Din perspectiva celor care și-au riscat viețile pe Maidan, cooperarea cu Europa este esențială pentru ca societatea civilă ucraineană să poată îndrepta coruptul stat ucrainean.
Esența și scopul explicit ale războiului Rusiei în Ucraina, pe de altă parte, sunt distrugerea Uniunii Europene ca proiect universalist la care Ucraina ar putea adera”.
În contra-partidă, oferta Kremlinului reunește principii și o optică opuse ideii de Europă unită. Sub denumirea de Uniune Eurasiatică, proiectul Moscovei e fundamentat pe hegemonia rusească asupra teritoriilor considerate ca făcând parte din sfera lor imediată de interes strategic. În această matrice intră mai ales Ucraina.
“Premisa morală (a Uniunii Eurasiatice – n.r.) este aceea că membrii Uniunii Europene au abandonat cultura tradițională europeană (cu referire la exclusivismul religios, sexual si politic) pentru
Iar pentru asta, Kremlinul speră ca zona tampon din estul separatist să activeze cumva sindromul Stockolm la nivel macro-social și să determine o nouă schimbare de percepție în rândul majorității ucrainenilor, în sensul de a simpatiza cu agresorul. Iar “înghețarea” armelor până la noi ordine se dovedește utilă intenției țarului de la Moscova.
“Cetatea asediată”, faza pe Ucraina
Dincolo de controversele provocate de implicarea militară rusească în Ucraina, un lucru e cert: conflictul separatist din estul țării și anexarea peninsulei Crimeea au furnizat un reboot crucial pentru NATO, principala organizație militară defensivă a Occidentului aflându-se într-o letargie, în ultima perioadă de timp.
NATO pare revitalizată, găsindu-și o nouă misiune într-o lume din ce în ce mai marcată de revizionism.
Dacă este un lucru care deranjează profund la Moscova, acela este sentimentul de trădare pe care rușii îl percep în avansul post-Război Rece pe care Alianța l-a făcut în Europa Centrală și de Est, un teritoriu ce a părăsit sfera de influență sovietică acum un sfert de secol.
Iar acum mai mult ca oricând, reactivarea profilului NATO în proximitatea teritoriului rusesc provoacă unele dintre cele mai virulente reacții moscovite, de obicei vârful de lance fiind ministerul rus de Externe, în frunte cu experimentatul Serghei Lavrov.
Un astfel de semnal a venit joi, 10 septembrie 2015, când fluxurile de știri au transmis o reacție a MAE rus prin care Moscova – nici mai mult nici mai puțin – amenința Suedia cu acțiuni militare în cazul în care statul nordic ar fi decis să adere la NATO. Un purtător de cuvânt al diplomației ruse vorbea, în context, de “implicații politico-militare și internaționale” ce ar urma să fie concretizate în “măsuri de răspuns” de la Kremlin.
Așa cum arată Judy Dempsey (Carnegie Europe), Alianța Nord-Atlantică se află în acest moment într-o situație cu spații restrânse de manevră.
- Pusă în gardă de agresivitatea în creștere a Moscovei, Alianța ezită în a se extinde în state precum Ucraina sau Georgia din cauza… agresivității în creștere a Moscovei.
În mod tradițional, Germania și Franța, se tem că o Georgie integrată în Alianță ar putea oricând să invoce Articolul 5 (care prevede obligativitatea Aliaților să intervină pentru apărarea unui stat NATO atacat).
Iar scenariul nu este deloc fantezist, date fiind poziționarea Georgiei (la Marea Neagră, între Rusia, Turcia, Armenia și Azerbaijan) și trecutul conflictual cu Moscova:
“Georgia e vulnerabilă”, explică Judy Dempsey, “ocupația rusească din August 2008 din Osetia de Sud și Abhazia – undeva la o cincime din teritoriul georgian – a făcut foarte dificilă încercarea Georgiei să convingă NATO să îi acorde un Membership Action Plan ce ar situa țara pe drumul către aderare”. Adică exact ce urmărește și țarul de la Kremlin.
Dacă adăugăm în peisaj și o țară sensibil mai importantă pentru Rusia precum Ucraina, misiunea NATO în zonă devine cu mult mai complicată.
Din nou Judy Dempsey: “Avem în plus intimidarea rusească a NATO, așa cum a arătat clar reprezentantul permanent al Moscovei la Alianță, Alexander Grusko. <Orice joc politic ce privește extinderea NATO în Georgia și Ucraina ar atrage cele mai serioase și profunde consecințe geopolitice pentru întreaga Europă>”.
Jocul Moscovei în Ucraina este departe de a se fi terminat, iar cum opțiunile lui Putin par mult mai înguste în raport cu ce spera să obțină atunci când s-a aruncat în aventura ucraineană, paradoxal, cea mai bună cale de acțiune devine pentru moment inacțiunea.
