Pe aceeași temă
“Nu căutăm să izolăm Rusia, dar ne dorim o Rusie puternic implicată alături de noi în consolidarea sistemului internațional”, Barack Obama, Națiunile Unite, 28 Septembrie 2015.
Cea de-a 70-a Adunare Generală a Națiunilor Unite arăta ca o bună ocazie pentru principalii actori globali să-și coordoneze agendele politice sensibil afectate în anumite dosare regionale. Însă rezultatul a expus mai degrabă un dialog al surzilor.
De aproape un secol, Occidentul funcționează sub leadershipul nord-american. Politic, militar și economic, Washingtonului protejează spațiul trans-atlantic de potențialele amenințări. Dar în lumea actuală – afectată de apariția de noi focare de conflict sau de reactivarea unor clivaje mai vechi – Vestul are nevoie mai mult ca oricând de fermitate. Este exact ceea ce lipsește politicii externe sub administrația Obama. Din dorința de a afișa un stil de conducere opus intervenționismului post 9/11, Barack Obama a înclinat balanța în celalaltă direcție, abandonând Orientul Mijlociu și semnalând retragerea militarilor americani din teatrele majore de război.
Dar dincolo de intensificarea imediată a punctelor regionale de conflict, atitudinea Washingtonului a avut o consecință mult mai dăunătoare pe termen mediu și lung: decredibilizarea autorității occidentale în fața capitalelor revizioniste. Iar discursul presedintelui american de la Adunarea Generală a Națiunilor Unite a arătat mai mult ca o dojană la adresa Moscovei, a Teheranului sau a Beijingului.
De remarcat diferența de atitudine între stilul ușor teatral al lui Obama și cuvintele apăsate ale unui Vladimir Putin rigid. Dar e greu de înteles de ce liderul de la Casa Albă continuă să respingă noțiunea unui rol global al Statelor Unite „definit prin opoziția la adversari recunoscuți, o Chină care se ridică sau o Rusie resurgentă, un Iran revoluționar sau un Islam incompatibil cu pacea”. Sau opoziția Washingtonului la argumentul potrivit căruia ”singura putere care contează pentru Statele Unite sunt cuvintele belicoase și demonstrațiile de forță militară”, după cum a arătat chiar Obama.
Argument valid într-o logică a comunicării constructive, dar incert și cu o rezonanță îndoielnică pentru o Europă de Est vădit îngrijorată de anexarea Crimeii și de separatismul din estul Ucrainei. Si deși a taxat ”violarea flagrantă a integrității teritoriale și suveranității” Ucrainei, Obama a ținut să reasigure delegația rusească de faptul că americanii nu vor să revină la Războiul Rece.
”Stau în fața voastră cu credința că națiunile lumii nu se pot întoarce la vechile căi ale conflictului și coerciției”, a spus Barack Obama. Dar o simplă hartă a Siriei îl contrazice pe șeful statului american, geografia politică locală fiind transformată de Moscova și Teheran.
(Foto: Radio Europa Liberă)
Zonele albastre sunt controlate de regimul lui Bashar al-Assad, pe care aliații îl acuză de crime împotriva propriului popor, zona deschisă din preajma Libanului fiind susținută cu sprijinul milițiilor Hezbollah protejate de Iran. Zona albastru-închisă se află sub controlului regimul Assad. Dar zona Tartus-Latakia-Hama-Homs dispune de o puternică susținere militară rusă, Moscova lansând lovituri aeriene împotriva pozițiilor Stat Islamic, la cererea presedintelui sirian, susține Kremlinul. Și aici aliații acuză atacuri împotriva zonelor controlate de rebelii anti-Assad. Totul expune un Occident depășit de evoluțiile din teren.
În cele din urmă criza siriană conservă o importantă dimensiune geopolitică și reflectă tradiționalele obiceiuri externe ruse care vizează protejarea zonelor cu influență moscovită.
Eșecul american din Siria “are la bază o iluzie și anume că o trăsătură esențială a idelogiei putiniste presupune protejarea dictatorilor, oriunde e posibil. Orice altceva ar putea putea da idei rușilor. (Putin) s-a jucat cu administrația Obama câțiva ani și, pe urmă, a luat situația în propriile mâini. Firește că (Putin) nu se află în Siria pentru a distruge Statul Islamic. Se află acolo pentru a salva un dictator, în timp ce protejează baza navală rusă de pe coasta Mediteranei”, arată boardul editorial al Washington Post .
Lucrurile nu stau prea bine nici în rândurile aliaților consacrați, britanicii vorbind despre o Rusie care și-a dovedit punctul de vedere. “Diplomația rușilor în Orientul Mijlociu arată răbdare, fermitate și principii, în timp ce Vestul improvizează, e slab și instabil”, scrie Charles Crawford, fost ambasador britanic la Sarajevo, Belgrad și Varșovia, în Telegraph.
Iar faptul că și Berlinul pare să joace la două capete, recunoscând oficial rolul Moscovei în Siria, arată că, deși președintele Obama atrage atenția că este conducătorul ”celei mai puternice armate din istoria lumii”, acest lucru nu pare să mai aibă greutate în anumite cancelarii.
