Ambiguitățile domnului Erdoğan

A crede că Turcia este „occidentală“ pentru că este membră NATO și „europeană“ pentru că bate la ușile de la Bruxelles este o eroare de analiză din partea decidenților occidentali, care confundă identitatea civilizațională a Occidentului cu interesele economice, strategice, instituționale.

Din 2002, de când Partidul Justiției și Dez­voltării (AKP) de inspirație islamistă a luat puterea în Turcia, semnalele unor schim­bări de ordin economic, politic, socio-re­ligios și strategic devin tot mai numeroase și mai preocupante: o identitate națională care se afirmă prin proliferarea moscheilor sau prin autorizarea pătrunderii fai­mo­su­lui văl islamic în școli, un regim politic ca­re taie din vizibilitatea militarilor și cro­iește o revizuire a Constituției în sensul instaurării unui prezidențialism pe măsura lui Erdoğan.

Prietenii de ieri...

Politica externă a marcat și ea viraje care ridică semne de întrebare: fără să renunțe la adeziunea la UE, Ankara a dat o tentă „neootomană“ diplomației sale, în­tor­cân­du-se spre lumea arabo-musulmană, și-a amintit de profitabilele țările asiatice, a rupt-o cu vechiul ei aliat Bashar al-Assad, apropiindu-se de dușmanii acestuia, re­be­lii suniți, ceea ce o silește la o atitudine am­biguă față de islamiștii jihadiști și chiar față de Statul Islamic... Decis să-și cal­me­ze coreligionarii fideli cauzei palestiniene, Erdoğan, neîntrecut lider „islamo-po­pu­list“, a pus o surdină - treptat, desigur, pen­tru a nu-și dezamăgi aliații occidentali care îl ajutaseră să ia puterea – vechii pri­e­tenii turco-israeliene (nefericitul incident din mai 2010, când un comando israelian a ucis nouă militanți turci propalestienieni care încercau să forțeze blocada impusă de Israel contra fâșiei Gaza, a fost un pre­text binevenit), fără a tăia totuși punțile cu Israelul, a cărui armată continuă să co­opereze cu armata turcă.

Pentru o țară care și-a clamat întotdeauna angajamentul împotriva terorismului is­la­mist, Turcia apare într-o postură cel puțin paradoxală atunci când oferă găzduire Hamasului – mișcare pe care NATO con­ti­nuă să o considere teroristă -, după ex­pul­zarea lui din Damasc în 2011, când acceptă ca, prin biroul său instalat la Istanbul, Ha­masul să recruteze tineri palestinieni care studiază în Turcia, Iordania sau Siria sau când ignoră taberele de antrenament un­de sunt așteptați acești recruți.

Recep Tayyip Erdoğan, preşedintele Turciei

În Primăvara arabă (2011), Turcia a întors spa­tele foștilor ei aliați naționaliști ostili in­surgenților islamiști (Siria lui Bashar al-Assad, Libia lui Gaddafi și, din 2013, Egip­tul mareșalului-președinte al-Sissi). An­ka­ra și-a pierdut creditul și în Liban și în Tunisia unde mizase pe Frații Musulmani. Susținându-i, pe de o parte, pe re­vo­lu­țio­narii Frățiilor Musulmane și, pe de altă par­te, subestimând capacitatea de reacție a forțelor ostile islamiștilor, Turcia a pier­dut pe amândouă tablourile și a făcut să eșueze doctrina „inamicului zero“ la care visează premierul Davutoğlu.

Scopul scuză mijloacele

Strategia Ankarei urmărește răsturnarea regimului bassist de la Damasc, pentru a câștiga adeziunea maselor sunite solidare cu rebelii sirieni. Prin urmare, tot ce este susceptibil să-l îndepărteze pe Bashar al-Assad de la putere trebuie încurajat: re­be­lii suniți „moderați“ - susținere oficială -, Frontul Islamic - susținerea ceva mai ne­oficială, Armata Cuceririi, ba chiar și Sta­tul Islamic. Ankara care, până nu demult, a refuzat aviației americane folosirea ba­zelor NATO pentru bombardarea pozițiilor Statului Islamic – deși piloții turci sunt an­trenați de SUA și aviația turcă dispune de ultimele tehnologii ale industriei militare americane – nu se opune ca tinerii vo­lun­tari europeni să tranziteze Turcia pentru a merge să se alăture jihadiștilor în Siria. Tre­cerea unei evanescente frontiere între ce­le două țări a devenit o afacere ren­tabilă – costă 25 de dolari! Iar contrabanda cu hidrocarburi aducătoare de venituri fa­bu­loase pentru Statul Islamic (două mi­li­oane de dolari pe zi) nu pare să preocupe în vreun fel autoritățile de la Ankara... La sfârșitul lui 2014, președintele Erdoğan a refuzat să susțină forțele kurde asediate de luni bune în orașul de frontieră Kobane de către combatanții Statului Islamic (ora­șul a fost recucerit de kurzi în ianuarie 2015!). Fragilul acord de pace încheiat între turci și PKK în mai 2013 nu a ieșit de­loc întărit în urma acestui refuz, iar suc­cesul nesperat întregistrat de partidul kurd HDP la alegerile generale din 7 iunie 2015 (13% = 80 de deputați) nu a făcut decât să învenineze relațiile turco-kurde, pe fond de haos sirian și regional. AKP con­tinuă să refuze integrarea forțelor kur­de din Siria în programul de antrenament al rebelilor sirieni, instituit în aprilie 2015 de Qatar, Arabia Saudită și SUA. În fond, poziția Ankarei trădează o logică național-islamistă: nu jihadiștii suniți sunt marele dușman, ei nu sunt decât acele forțe care vor contribui la căderea regimului lui Assad. Pe de altă parte, ei pot fi în­tr­e­bu­ințați în lupta împotriva dușmanului in­terior, care este iredentismul kurd al PKK turc. Cum acesta din urmă dispune de o bază de rezervă în Siria condusă de PYD (Partidul Uniunii Democratice), Turcia nu poate accepta în niciun caz propunerea oc­cidentalilor, care ar vrea ca luptători din PKK turc să se deplaseze în Siria pentru a-i ajuta pe frații lor din PYD! Și pentru ca lucrurile să apară în toată com­ple­xi­ta­tea lor, se impune o nuanțare: animo­zi­ta­tea turcilor față de luptătorii din PKK și de aliații lor din Siria este compensată de o cooperare economică, politică și cul­tu­ra­lă foarte strânsă cu Kurdistanul autonom din Irak! După intervenția anglo-ame­ri­cană din 2003, acesta a devenit un aliat al Ankarei. Și doar în cadrul acestei alianțe pragmatice Ankara a acceptat să furnizeze o asistență logistică și un ajutor în materie de intelligence forțelor irakiene în luptă cu Statul Islamic. Mai departe Turcia nu poate merge: ea nu poate ataca direct ISIS decât în caz de legitimă apărare. Pe de o par­te, pentru că principalii ei dușmani sunt kurzii sirieni independentiști și re­gi­mul de la Damasc și, pe de altă parte, pen­tru că nu are nevoie de o destabilizare in­ternă sau de atentate teroriste care ar pu­tea fi ușor puse la cale de celulele pro-ISIS și pro-Al-Qaeda infiltrate printre cele do­uă milioane de sirieni refugiați pe teri­to­riul ei, Turcia preferă să rămână prudentă. Și cine ar putea-o învinui? Este adevărat că, odată ce și-a văzut eliberați 46 de os­tatici ai Statului Islamic, Ankara și-a exprimat voința, în septembrie 2014, de a se alătura coaliției internaționale, cu con­diția ca regimul lui Assad să fie de­semnat ca țintă principală. Urmarea este că, îm­preună cu Qatarul și Arabia Saudită, Tur­cia susține Armata Cuceririi, o creație Al-Qaeda, în fapt jihadiști anti-Assad, care au obligat regimul sirian să lase estul țării în mâinile ISIS pentru a se concentra pe ora­șele Homs, Alep și Damasc.

Vocația Turciei de coridor strategic

Din 2013, Turcia a amorsat o apropiere de OCS (Organizația de Cooperare din Shang­hai), dispozitiv creat de Rusia, China și țările turcofone post-sovietice pentru promovarea unei lumi multipolare și combaterea hegemoniei americane. Ui­tând de neînțelegerile care le-au opus de-a lungul istoriei, Turcia și Rusia au decis să-și intensifice schimburile, care ar tre­bui să atingă 100 de miliarde de dolari în 2020 (33 de miliarde în 2015). Sancțiunile luate împotriva Rusiei ca urmare a crizei ucrainene nu au făcut decât să le apropie: abandonarea proiectului ruso-european South Stream a fost prompt compensată de Turkish Stream. (Prea) târziu, occi­den­talii au înțeles că nu se pot folosi de turci pentru a-i pune la punct pe ruși. Alt atu puternic al Turciei este poziția ei de leader regional al prelucrării petrolului, grație unei dezvoltări masive a structurilor sale, ca și diversificării partenariatelor prin re­lațiile privilegiate cu țările „surori“ tur­co­fone producătoare de petrol. În logica cre­ării unei ordini multipolare eliberate de tutela americană și tablând pe ar­gu­mentul islamic, Ankara lui Erdoğan a vă­zut în Te­heran încă din 2002 un partener comercial și geopolitic de bază, a cărui im­por­tanță va crește după ridicarea sancțiunilor.

Deriva autoritară și megalomană a neo-sultanului Erdoğan

În iunie 2013, partenerii occidentali ai lui Erdoğan descopereau cu surprindere ade­vărata natură a regimului de la Ankara. Un regim tot mai marcat de autoritarismul președintelui – previzibil de altfel -, ale că­rui manifestări au mers în paralel cu orientarea neootomană și eurasiatică a An­karei, dar și cu îndepărtarea perspectivei integrării europene. Protestele și ciocnirile violente dintre poliție și manifestanții an­ti-AKP, care respingeau un proiect ne­fe­ricit de reamenajare urbană a unei piețe sim­bolice din Istanbul (piața Taksim sim­boliza Turcia europeană, prosperă, laică și occidentalizată), au cristalizat negarea po­liticii autoritare a AKP, acuzat că vrea să instaureze treptat o „republică islamică“ prin măsuri liberticide și uneori de-a drep­tul ridicole: interdicția de a se ruja pentru stewardesele de pe Turkish Airlines, in­ter­zicerea vânzării de alcool în băcănii între orele 22 și 6 dimineața, reducerea ter­me­nului legal pentru avort etc. Protestatarii denunțau condamnările la ani grei de închisoare pentru pretinse blasfemii an­ti­re­ligioase, ca și recrutarea unor imami plătiți de stat deveniți pletorici.

Ca orice autocrat veritabil, Erdoğan suferă de mania grandorii: palatul pe care și l-a construit măsoară 200.000 metri pătrați și are 1.150 de încăperi. Construcția din mar­mură albă a costat 500 de milioane de euro. Un al treilea aeroport construit la Is­tanbul va purta numele de Recep Tayyip Erdoğan, un nume cu care se mândresc deja o universitate și un stadion de fotbal.

Președintele își dă totuși seama că aceste semne, în fond puerile, ale puterii nu vor face din el echivalentul unui sultan atot­pu­ternic. El a mizat pe o victorie zdro­bi­toare la alegerile din iunie 2015, care i-ar fi permis să revizuiască Constituția (așa zi­când, pentru a o adapta la „normele eu­ro­pene ale democrației“), dar o mobilizare fără precedent a opoziției liberale i-a răpit partidului lui Erdoğan majoritatea ab­so­lută. Visul acestui islamist deghizat era să arunce în aer ultimele zăvoare kemaliste - Constituția actuală, elaborată de militari în 1982 – care barează calea AKP spre re­islamizarea profundă și definitvă a țării. Acest ultim asalt ratat contra modelului militaro-kemalist intră în suita logică a procesului de „dekemalizare“ lansat de AKP la sfârșitul anilor 2000. Atunci, ceea ce s-a numit „cazul Ergenekon“ a aruncat în închisoare un mare număr de per­so­na­lități anti-islamiste acuzate de a fi com­plotat împotriva statului: foști ofițeri nos­talgici ai regimurilor militare, kemaliști par­tizani ai „statului profund“, inte­lec­tuali laici, printre care mari figuri din me­dia. În Turcia, peste 80 de ziariști zac în închisori pentru delicte de opinie și alți 500, ținta hărțuielilor judiciare recurente, li se pot alătura oricând. O situație care în­treține un climat de teamă difuză și în­deamnă la o autocenzură dăunătoare obi­ectivității. Turcia a devenit una dintre ță­rile cele mai restrictive din lume în ma­terie de Internet, Facebook și Twitter. Din 2007, asupra opozanților apasă ame­nin­ța­rea „taxei subiective“ impuse de Minis­te­rul Finanțelor actorilor economici recal­ci­tranți: grupul de presă (laică) Doğan a fost condamnat la o amendă de 3 miliarde de dolari și, cu toate că a câștigat toate procesele contra guvernului la Consiliul de Stat, a trebuit să-și modereze tonul și să plece capul.

Ce concluzii?

Aceste încălcări ale statului de drept, ale drepturilor omului, ale libertății de ex­pre­sie i-au atras Turciei, în martie 2011, cel mai sever raport din partea Parlamentului European. Dar, deși nu prea mai crede în aderare, Turcia nu va întoarce spatele Uniunii Europene. Pentru Erdoğan și AKP, integrarea nu este un scop în sine, ci un mijloc de a distruge vechiul sistem ke­ma­list militar ostil islamiștilor și liberului schimb. Dacă într-o zi Turcia se va alătura UE, ea o va face în funcție de interesele ei naționale și identitare. În viziunea ei, nici NATO nu merită o abordare mai ge­ne­roasă: de când cu războaiele din Irak și, mai cu seamă, prin jocul ei ciudat cu ji­hadiștii din Siria și cu Hamas-ul din Gaza, Ankara a arătat clar că respectă principiul de solidaritate atlantică numai când are un profit de pe urma lui.

A crede că Turcia este „occidentală“ pen­tru că este membră NATO și „europeană“ pentru că bate la ușile de la Bruxelles este o eroare de analiză din partea decidenților occidentali, care confundă identitatea ci­vi­lizațională a Occidentului cu interesele eco­nomice, strategice, instituționale. O eroa­re de care, să sperăm, nu va avea să se căiască...

Traducere de LUMINIȚA BRĂILEANU din Politique Internationale, nr. 148, vara 2015

* Alexandre del Valle este eseist și editorialist.