Actuala criză din perspectiva prezidențialelor

Dacă nu există accidente de parcurs, la sfârșitul lui 2019 ne așteaptă noi alegeri prezidențiale. Acestea vor fi prefațate în mai 2019 de cele europarlamentare, ale­geri politic semnificative tot în raport cu cele pre­zi­dențiale. Totuși, mulți se întreabă de ce pre­zi­den­ția­lele sunt așa de im­por­tan­te, atunci când cele din 2014 n-au putut nici măcar să provoace schimbarea unui prim-ministru delegi­timat în alegeri?

E adevărat că păstrarea lui Victor Ponta a dat o lo­vi­tu­ră logicii (semi-)prezidențialiste a sis­te­mu­lui nostru politic, dar asta și pentru că sim­pla lui retragere ar fi provocat re­con­figurarea întregii majorități parla­men­tare. În plus, era vorba de un nou pre­ședinte to­tal inexperimentat la nivelul pu­terii cen­trale.

După trei ani de mandat, la nivel public Io­hannis pare că bate apa cât să nu se înece. Totuși, până și în aceste condiții, ro­lul său rămâne important și are o cotă de în­cre­de­re incomparabilă cu cea a par­ti­delor. Nu știm dacă își va asuma până la ur­mă rolul de lider politic, dar și în ac­tuala para­dig­mă a discreției insti­tu­țio­nalizate rămâne un actor inconturnabil al jocului politic. As­ta nu face decât să în­tărească ideea că ins­tituția prezidențială rămâne decisivă în con­textul consti­tu­țio­nal românesc, ceea ce face ca alegerile pre­zidențiale din 2019 chiar să fie obiectivul politic major al tu­tu­ror jucătorilor poli­tici.

Evoluțiile de pe scena politică din 2018 nu trebuie deci anticipate ca fiind o simplă consecință a rezultatului răz­­boiului actual din PSD, ci ca o consecință a mo­du­lui în care lideri politici și șefi de instituții pre­gă­tesc anul electoral.

Din această perspectivă, in­terpretarea evenimentelor care probabil că se vor suc­ceda cu repeziciune nu tre­buie să se oprească la iluzia cronologică a raportului cau­­ză-efect între evenimentul petrecut azi și cel care se va petrece mâine. Actorii jo­cului își fac o programare a acțiunilor lor, care pornește de la obiectivul final: cine va fi șeful statului. E o programare invers cronologică, care urmărește ca atletul sus­ținut să fie în formă maximă la momentul cursei, în timp ce adversarii acestuia să ajungă la start cât mai slăbiți, eventual să nu mai ajungă deloc.

În acest sens, ne amintim de surprin­ză­toarea retragere din cursa din 2000 a pe atunci președintelui Constantinescu. Acest precedent e semnificativ pentru impor­tan­ța anilor preelectorali, pentru că, în 1999, chiar la începutul acestuia, au avut loc mi­neriadele susținute de opoziția de atunci (PDSR și PRM), care, prin ins­tru­men­talizarea mediatică asigurată în pr­imul rând de trustul lui Voiculescu, au ero­dat iremediabil încrederea în șeful sta­tului.

Acel precedent e util și pentru a ne reaminti că cele trei guverne conduse de premieri tehnocrați au fost numite tot în ani preelectorali (Stolojan în 1991, Isă­rescu în 1999, Cioloș în 2015). Motivația e simplă: prezența unor prim-miniștri care nu sunt legați de un anumit partid are vo­cația de a bloca o posibilă derivă po­pu­listă, dar e și pe placul partidelor, care fug de responsabilitate. După populismul economic din 2017, nu e exclus ca în jurul unui astfel de scenariu să se încropească o nouă majoritate parlamentară. Fie și nu­mai pentru că cineva va trebui să achite costul derapajelor fiscal-bugetare.

Deocamdată, acest scenariu pare imposibil pentru că actuala majoritate nu va fi ușor de fisurat. Totuși, e deja fragilizată de fap­tul că roata ei de rezervă, UDMR, nu mai pare așa dispus să-i facă jocurile. Dar prin­cipala lovitură poate veni chiar din in­teriorul PSD. Faptul că PSD nu se poate rupe a devenit o idee preconcepută. Ea va fi testată în acest an preelectoral. E ade­vărat că precedentele rupturi, ApR și UNPR, au venit atunci când partidul era în opoziție. Scenariul rămâne improbabil, dar nu e imposibil.

O simplă schimbare în interiorul coaliției și o eventuală înlăturare a lui Dragnea e mai probabilă, dar aici vestea proastă e că agenda Dragnea e identitară pentru ma­jo­ri­tatea politicienilor PSD-ALDE, chiar dacă acesta ar fi înlăturat, locul lui va fi luat de un produs politic similar.

Nu este însă exclus ca Dragnea să reziste uti­lizând varianta suspendării pre­șe­din­te­lui, dacă acesta nu acceptă un nou pre­mier propus de PSD. Precedentele suspen­dări au fost și ele în perioada preelec­torală, prima, din 2007, chiar în anul pre­elec­toral, a doua, cea din 2012, cu numai câteva luni înainte de alegeri. În 2007, va­rianta suspendării/demiterii părea inițial una fantezistă, acum aproape că s-a ba­nalizat, deși ea rămâne o minilovitură de stat în absența unor argumente cons­ti­tu­ționale indiscutabile. Dar azi o suspendare ar putea degrada și mai mult legitimitatea majorității parlamentare.

Asta ne duce spre o variantă care pare și ea imposibilă: alegerile anticipate. Spun pa­re pentru că, atâta timp cât e o posi­bi­li­tate constituțională, e sigur că actorii politici o iau ei înșiși în considerare, chiar dacă e o soluție de ultim resort. Aici mai poate fi notat faptul că anticipatele chiar erau imposibile în contextul complicatului sistem electoral din 2008 și 2012, atunci când nu era posibil să garantezi majorității faptul că după alegeri își va regăsi fotoliile de parlamentar. Actualul vot pe liste face ca varianta anticipatelor să fie pe masa de joc.

Trecerea în revistă a acestor câteva sce­narii politice ne îndeamnă să conchidem că unele dintre variantele care azi ni se par imposibile sau improbabile riscă să se concretizeze. Forțele opuse sunt azi prea echilibrate ca soluția care se va găsi să fie una simplă.