De același autor
O imagine: liderii europeni adunați pentru fotografia de grup de după summit-ul de la Bratislava, în mijlocul primului primul rând se remarcă un Iohannis zâmbitor care, prin statura sa, își domină colegii, în fundal vedem un decor de oraș central-european, ar fi putut fi și Sibiul. O surpriză: după summit, președintele României nu pleacă la Adunarea Generală ONU, îi cedează locul primului ministru tehnocrat, al cărui mandat teoretic se încheie în mai puțin de trei luni. Alte câteva fapte: în loc să meargă la New York, președintele acuzat de adversari că se plimbă prea mult în afara țării alege să participe la diverse evenimente din țară, ține zilnic discursuri și miniconferințe de presă transmise în direct; Iohannis reacționează prompt la votul împotriva ridicării imunității fostului ministru Oprea și la manifestația din fața Palatului Parlamentului, reacții ce par să fi dus la demisia din Senat a celui în cauză; președintele se pronunță în week-end și pe marginea recentului cutremur. Toate astea, în timp ce a fost reactivată instituția purtătorului de cuvânt al președintelui.
Concluzia punctuală: Iohannis e mai activ, a început să vorbească liber folosind fraze mai lungi, acceptă să răspundă la întrebări care nu sunt absolut previzibile. Cu alte cuvinte, începe să comunice, iar acesta e un progres. Dar e și o schimbare de strategie: atacat direct sau indirect prin intermediul guvernului, cu un PNL care pare că merge spre o înfrângere care ar fi și înfrângerea sa, președintele trebuia să reacționeze. Nu știm care vor fi consecințele în termeni de mobilizare electorală, dar scopul este cel de a-și păstra postura de reprezentant al României non-PSD. Pentru asta nu e nevoie să cobori pe frontul luptei partizane, e suficient să rămâi un fel de vigilent avocat al poporului împotriva abuzurilor clasei politice. Ceea ce și este, în consonanță cu fișa postului scrisă și rescrisă de predecesorii săi în această funcție.
Rămâne întrebarea dacă Iohannis va putea să joace cu succes această carte, dar la ea nu vom putea răspunde decât după ce vom vedea compoziția guvernului de după alegerile din decembrie. Este însă interesantă schimbarea de strategie și de tonus, o schimbare ignorată de o presă în general încremenită în interesele pro- sau antiprezidențiale. Adversarii nu vor să-i recunoască niciun progres, partizanii nu vor să accepte de unde s-a plecat. Dar rezultatele se văd: un om vizibil inconfortabil în exercitarea funcției, crispat și nervos a devenit mai relaxat, mai bine în pielea sa. Schimbarea de dispoziție e de ordin psihologic și vine ca rezultat al exercițiului puterii. Elixirul puterii este ca poțiunea magică luată de Asterix: deodată vezi cum liderii europeni te lasă în primul rând și au nevoie de votul tău, adversarii tăi tind să aibă diverse probleme, iar prietenii sunt ocoliți de ele, dar nu destul cât să nu aibă nevoie de tine etc. Atunci înțelegi că instituțiile pot lucra în favoarea ta, asta după ce unele au lucrat în defavoarea ta.
Dar schimbarea de stare psihologică nu era suficientă fără rezolvarea unei alte probleme cronice: lipsa de discurs politic. Iohannis a fost primul președinte ales fără o identitate politică clară. „Un alt fel de a face politică“ era simbolul lipsei de program, iar preluarea formulei „Corupția ucide“ dovedea că după un an de mandat comunicarea politică rămăsese la nivel de slogan. Acum a fost găsit un concept mult mai complex: proiectul de țară. Unii spun că e un „simplu“ gest de imagine, ceea ce e o observație superficială. Proiectul de țară poate fi un „simplu“ program prezidențial, iar asta e deja ceva. Deocamdată, ideile din jurul acestui concept dau consistență intervențiilor prezidențiale.
Câștigul este net, care este însă prețul? O scenă: săptămâna trecută, Iohannis îi întreabă pe elevii unui liceu din Câmpulung care au fost „cele două mari proiecte de țară din anii ’90“, răspunsul unui tânăr vine prompt, „Intrarea în NATO și UE“, „Evident“, răspunde președintele, convins că exercițiul de pedagogie a fost reușit.
Scena e semnificativă pentru zona din care este de ani buni vândută necesitatea unui astfel de „proiect“. Elevii nu știau, dar președintele trebuie să știe că integrarea a fost obiectivul inamicilor consensului iliescian. Declarația de la Snagov din 1995 e mai mult un mit utilizat pentru a uita că România acelor ani rămăsese în zona de influență a URSS, apoi a făcut jocul Rusiei în timpul războaielor din fosta Iugoslavie, devenind un partener relativ credibil numai după alternanța din noiembrie 1996, în timp ce PSD, alături de PRM, combăteau politicile pro-Vest până și în 1999. Adevărul e că nu a existat un real consens, iar invocarea unui precedent istoric fals e semnificativă și pentru șansele de reușită a unui astfel de proiect.
Da, românii vor continuitate și disprețuiesc partidele. Dar nu este consensul politic o iluzie iliesciană periculoasă, așa cum e și ideea golirii de sens a alegerilor parlamentare viitoare prin lansarea chiar acum a unui astfel de proces? Nu este ambiția prea mare? Nu este „proiectul de țară“ chintesența „democrației cu epoleți“?
Mi-e teamă că, în ciuda avantajelor de moment, ideea „proiectului de țară“ e o capcană pentru Iohannis. Așa ceva poate funcționa într-o țară condusă piramidal ca Federația Rusă, nu într-o țară europeană. România e traversată de multe falii sociale, istorice, culturale etc., consensul politic e iluzoriu. Să ne amintim de procesul care a dus la semnarea unui Pact pe Educație și chiar la o nouă lege de reformare a acestui domeniu. Procesul s-a împotmolit la nivelul implementării, demonstrând că încercarea de a substitui printr-o instituție a statului, Președinția, o restanță a partidelor, elaborarea de politici publice, e o eroare. Cu atât mai mult, concretizarea într-o logică consensuală a unor eventuale obiective din „proiectul de țară“ e utopică. O utopie periculoasă nu doar pentru că hrănește speranțe colective ce se vor dovedi deșarte, dar și pentru că are ca principal scop înarmarea instituțiilor statului cu o legitimitate suprapolitică, dincolo de alegeri și de instituțiile (mai mult sau mai puțin) democratice. //
