Premierul din exil și cuiul lui Pepelea

Fie strategia lui Ponta este una personală decuplată de partid, fie PSD vrea să evite ceea ce poate să pară o capitulare necondiționată. În ambele cazuri, e o joacă iresponsabilă cu guvernarea de dragul imaginii și un motiv în plus să vedem PSD în opoziție cât mai repede.

Zilele acestea a mai fost bătut un record în is­toria lașității politice. Ajungi să te întrebi: cât timp societatea va mai privi ca anesteziată că­derea în grotesc la care asistăm? Nonacțiunea colectivă poate avea două mari explicații. Prima este vul­­gară și probabil corectă: oamenii nu mai așteaptă ni­mic bun de la politică. A do­ua, com­pl­e­men­tară, este că lip­sesc re­perele pentru a în­țelege ine­dita re­con­figurare a ra­por­tu­rilor de pu­tere dintre ins­ti­tu­ții. Nu exis­tă mobilizare fără o ima­gine aparent clară a rea­lității. Aceasta poate fi sim­plis­tă sau chiar profund falsă, dar din ea tre­buie să re­zulte speranța unui mai bine sau mă­car riscul unui mai rău.

E deci normal ca situația inedită în care sun­tem să provoace mai degrabă stupoare decât in­dignare. Confuzia nu e mobilizatoare. Dar asta face ca, cel puțin într-o primă fază, până la vii­to­rul moment electoral, ceea ce clasa po­litică de­cimată a pierdut din putere să nu se ducă spre ce­tățean, ci să rămână într-o zonă ne­trans­parentă.

Tocmai această zonă netransparentă e acum câmpul de luptă al bătăliei pentru de­sem­na­rea succesorului premierului. De fapt, a suc­ce­sorilor, pentru că e vorba despre unul în frun­tea guvernului și altul în fruntea par­tidului. Dacă totuși ar exista un moștenitor unic, atunci ar apărea po­si­bi­li­tatea re­in­ven­tării PSD până în alegeri, greșeală pe care pre­ședintele Iohannis este însă greu de crezut că o va face.

Adevăratele rațiuni ale amâ­nării demisiei premierului pro­babil că nu țin de calitățile sau defectele personale ale lui Vic­tor Ponta, așa cum pa­re să arate povestea cu ope­rația la genunchi. În această logică, asis­tăm în primul rând la încercarea de a câș­tiga timp pentru a negocia. Dacă ar fi un joc de șah, situația politică de după mo­țiunea de cen­zură ar fi una de „pat“. Un blo­caj care re­zultă din faptul că intersecția între mulțimea oa­me­nilor doriți de majoritatea par­la­mentară pen­tru postul de prim-ministru și mulțimea celor doriți de Cotroceni este o mul­țime vidă. Pen­tru că jocul politic nu este nu­mai un joc de șah, prin negocieri se poate ajunge la o soluție.

Culmea lipsei de transparență pe care o atin­gem acum este că nici măcar nu știm dacă aceste negocieri au loc, cu atât mai puțin ce este negociat. Pentru a privi viitorul, trebuie deci intrat pe tărâmul plin de pericole al spe­culației. Avem la îndemână diverse zvonuri, care, ca orice zvonuri, pot fi atât rezultatul testării sau pregătirii opiniei publice pentru une­le nume, cât și rezultatul unor simple di­versiuni. Deocamdată, PSD (sau o parte a lui) se spune că l-ar vrea pe George Maior, soluție logică, dacă ne gândim că era chiar favoritul de pe lista oficială a PSD de dinainte de pre­zidențiale. Soluția Maior este însă inac­cep­tabilă pentru Iohannis, fie și numai pentru că asta ar însemna un fel de anulare simbolică a rezultatului alegerilor din toamna anului trecut. O altă soluție din aceeași zonă este ge­neralul Oprea, curtat intens tocmai pentru că deține cheia schimbării majorității parla­men­tare. Totuși, această variantă este și mai pu­țin probabilă decât prima. PSD mai are și o listă întreagă de „tehnocrați“ prin care curge sânge de pesedist. Un lucru este însă sigur: PSD nu-și va asuma în continuare costul gu­vernării fără să aibă un prim-ministru trup și suflet dedicat partidului. În același timp, Io­hannis nu-și poate permite să susțină pe ci­neva supus acestui tip de condiționare.

Dinspre PNL, titularul oficial este Cătălin Pre­doiu, problema principală venind din faptul că, într-o astfel de negociere, primul nume es­te sacrificabil. Din cauza asta pare că se încălzește și MRU, efemerul premier din 2012 visând o revanșă istorică, dar Iohannis pro­babil se va ține de cuvânt. Soluțiile din ve­chiul PNL sunt fie contraproductive, din cauza faptului că fuziunea PNL-PDL este încă în des­fășurare, fie premature, apropiații lui Iohannis gen Mihalache sau Gorghiu așteptând probabil vremuri mai bune pentru a-și forța norocul.

Un Iohannis care agită sabia anticipatelor nu va ceda șantajului PSD, dar poate gira o ma­joritate numai cu o susținere UNPR. Acesta pa­re scenariul cel mai probabil. Prezența UNPR în viitoarea majoritate va păstra la pu­tere un cap de pod cvasipesedist. Acesta ar fi și motivul pentru care PSD ar trebui să vrea încheierea agoniei guvernării Ponta. Circul care combină problemele de sănătate fără le­gătură cu imposibilitatea de a-și exercita func­ția cu promisiunile din exil și fuga de DNA ne spune însă altceva: fie strategia lui Ponta este una personală decuplată de partid, fie PSD vrea să evite ceea ce poate să pară o capitulare necondiționată. În ambele cazuri, e o joacă iresponsabilă cu guvernarea de dragul imaginii și un motiv în plus să vedem PSD în opoziție cât mai repede.

Numirea primului ministru va rămâne însă ges­tul esențial care poate produce o gu­ver­nare funcțională. Viitorul prim-ministru, dacă se mișcă bine, va concentra multe spe­ranțe, multă putere și poate deveni șef de par­tid și prezidențiabil. Dar majoritatea ac­to­rilor po­li­tici poate că nu doresc formarea unui nou pol de putere și acesta este adevăratul cui al lui Pepelea al actualului moment po­litic.