România în stadiul democrației kitsch

Pare că nu putem ieși dintr-o criză fără a intra în alta. Credibilitatea Guvernului Grin­deanu s-a prăbușit în câteva săp­tă­mâni, după adoptarea OUG 13/2017, ceea ce era deja un record. Iată însă că și acest record a fost bătut la pas de tra­iec­toria Guvernului Tudose, a cărui credibilitate a durat numai cele câteva ore care au trecut între votul din parlament și jurământul de la Cotroceni, însoțit de ure­cheala prezidențială. Aceas­ta este deci o primă ca­rac­teristică a României pe­se­dis­te: îi plac recordurile. Contează mai pu­țin dacă acestea sunt pozitive, negative sau pur și simplu inutile. Cel mai mare steag (promovat de televiziunea oficială a re­gimului pesedist), cel mai lung cârnat afumat (329 de metri, promovat de un pri­mar al Capitalei), cel mai mare dans ro­mâ­nesc (o horă în care s-a prins și Dragnea).

României pesediste îi plac recordurile pen­tru că a devenit țara kitsch-ului trium­fă­tor. E deci logică numirea unui ministru al Culturii care și-a dat doctoratul (pentru o dată neplagiat) în catedralele kitsch-ului: Cancan, Kanal D. Cei care au pro­tes­tat nu au înțeles coerența profundă a aces­tei numiri.

Dar să revenim la așa-zisa politică. Faptul că durata de viață a guvernelor din Ro­mâ­nia tinde să scadă nu e semnul unei in­sta­bilități date de jocul democratic. Partidele nu-și schimbă alianțele, majoritatea nu pierde alegerile. PSD domină majoritatea par­lamentară din 2012, de la Guvernul Ponta 1. Adică deja de cinci ani! Ar merita făcut un bilanț al acestei lungi dominații pesediste. Asta cu atât mai mult, cu cât e vor­ba despre un (alt!) re­cord: după 1989 niciodată un partid nu reușise să do­mine majoritatea par­la­men­tară mai mult de patru ani.

Un astfel de bilanț nu ar trebui să fie o nouă „Carte neagră a guvernării X“. Ar în­semna să răspunzi kit­sch-ului cu aceeași mo­ne­dă. Deocamdată, România antipesedistă se refugiază în timesnewroman.ro, în umor stradal, în „mișto“. Asta ne aduce aminte de fap­tul că înainte de 1989 românii nu „re­zis­tau prin cultură“, așa cum greșit s-a spus, ci prin bancuri. Noile generații cred că sunt imaginative, de fapt nu fac decât să continue această glorioasă tradiție a ha­zului de necaz. Poporul anti și nonpesedist care a mai rămas între granițele statului ro­mân continuă deci să supraviețuiască prin umor. Restul românilor se hrănesc din umorul involuntar al kitsch-ului. Fie­care îi răspunde celuilalt: umorul in­te­li­gent este antiteza kitsch-ului, kitschul e răz­bunarea celor fără umor. Un război cul­tu­ral care nu-și spune numele, unul între două moduri de a evada din realitate.

Dar realitatea se răzbună. Așa arată și no­ul program de guvernare: ca o răzbunare. Pro­gramele guvernărilor produse de Drag­nea se pot caracteriza drept încercări ale Ro­mâniei pesediste de a se răzbuna pe toți cei care reușesc fără a fi (integral) depen­denți de acest partid. Multinaționalele, care reprezintă jumătate din economie (prin impozitul pe cifra de afaceri), fragila clasă de mijloc (prin desființarea cotei uni­ce) sunt pedepsite pentru că sunt ne­dis­ci­plinate. Premiate sunt categoriile sus­cep­tibile să fie dependente de PSD și oarbe la faptul că inflația le va eroda puterea de cumpărare promisă prin Legea salarizării unice, creșteri de ajutoare, pensii etc.

Electoral vorbind, strategia e simplă - gu­vernarea PSD nu trebuie să fie credibilă, tre­buie numai ca electoratul său din 2019, 2020 să aibă impresia că o duce din ce în ce mai bine. Pentru asta mai e însă nevoie ca o condiție să fie îndeplinită: să nu exis­te opoziție.

Până acum, principalul adversar al PSD a pă­rut a fi DNA. Asta a creat iluzia pe­ri­cu­loasă că PSD va fi înfrânt sau curățat prin acest mijloc. Dificultatea în care se află azi ins­tituția anticorupție înlătură această ilu­zie. În locul ei avem o realitate veche pre­cum regimul nostru politic: PSD a creat actualul sistem de putere, iar acesta i-a scă­pat numai vremelnic. Baronizarea par­tidului fondat de Ion Iliescu pe ruinele partidului-stat a creat o falie în sistem, dar baza socială a majorității instituțiilor statului e mai aproape de PSD decât de orice alt partid. Încet, dar sigur PSD pare că reia ce considera totdeauna că-i apar­ți­nea de drept: statul. Asta ar însemna ca falia intrasistem să fie acum depășită prin adâncirea altei falii, simplificând abuziv, a celei sociale între clasa de mijloc cu as­pi­rații prooccidentale și românii naționalist-nostalgici.

Asta nu ar fi ceva nou, nouă e însă situația în care zona anti-PSD nu are un purtător de cuvânt, e lipsită de coerență, de vector po­litic, de direcție, dincolo de niște as­pirații prea puțin cristalizate. Pofta de pu­tere a PSD nu e o noutate. Nou e peisajul de ruine care se întinde pe locul fostei zo­ne politice anti-PSD. Iar slăbiciunea ară­tată în timpul ultimei crize e agravată de incapacitatea de a produce măcar un dis­curs explicativ. De ce portretul robot enun­țat de președintele Iohannis a fost con­trazis după mai puțin de 24 de ore prin nominalizarea „domnului Tudose“? De ce PNL-USR nu au propus o persoană-alternativă? De ce președintele a îndemnat toate partidele să grăbească procedurile parlamentare, ceea ce a legitimat audieri parlamentare de formă?

În spațiul public circulă totuși o explicație: „președintele l-a vrut pe Tudose“. Dar asta nu face decât să adâncească misterul. Fie PSD a preluat integral controlul asupra „sistemului“, fie e exact invers. O dilemă cât o definiție a stadiului în care suntem: stadiul democrației kitsch.