De același autor
De pe podiumul Conferinței de Securitate de la München, Joe Biden i-a asigurat pe europeni că „ne vom întoarce“. Altfel spus, sugera el, după o perioadă cu Donald Trump la Casa Albă, dominată de relații transatlantice tensionate, lucrurile vor reveni la normal. În cazul în care Biden va candida, va obține nominalizarea Partidului Democrat și îl învinge în finală pe Donald Trump, sunt cu siguranță bune premize să credem că promisiunea sa va fi, cel puțin parțial, îndeplinită. Deși multă lume este de părere că dintre numeroșii candidați democrați deja anunțați el ar avea potențial cele mai mari șanse să-l învingă pe Trump, nu este deloc sigur că asta va fi suficient pentru a obține și nominalizarea. Există în acest moment un puternic curent radical de stânga, cu rol hotărâtor la stabilirea câștigătorului final. Astfel, în alegerile primare vor conta în special activiștii „socialiști“. Și, dincolo de asta, relațiile transatlantice nu sunt grevate doar de retorica contondentă a președintelui, ci și de decizii cît se poate de concrete, precum aceea a Germaniei de a promova împreună cu Rusia proiectul Nord Stream 2, cu ignorarea intereselor de securitate ale întregului flanc estic din UE și NATO.
Aliații Americii, din Europa și din Asia, au destule motive să acuze declarațiile agresive ale lui Trump, maniera sa unilaterală de a lua decizii care le afectează major interesele, fără a se gândi să se consulte și cu ei și, mai ales, lipsa de coerență strategică a administrației care, de pildă, deși vede în Iran, pe bună dreptate, o sursă majoră de instabilitate pentru Orientul Mijlociu, decide intempestiv să se retragă din Siria. Însă, paradoxal, ar putea să-l regrete pe Trump, dacă se va întâmpla în viitor ca unul dintre candidații democrați socialiști să ajungă președinte.
În general candidații democrați socialiști nu s-au arătat foarte preocupați de temele de politică externă, s-au mulțumit să explice algătorilor cum îi vor face ei fericiți pe americani promovînd politici radicale pe plan intern. Cu excepția unor apeluri, previzibile, prin care avertizau împotriva unei intervenții militare în Venezuela. În contrast, cel care poate fi considerat inițiatorul actualului val socialist din Partidul Democrat, Bernie Sanders, pare interesat să facă din ideile sale legate de o „politică externă progresistă“ un important element de diferențiere față de contracandidații săi, mergând pe o abordare mai radicală, dincolo de viziunea generală izolaționistă, loc în care se întâlnesc cu Trump, și de reducerea semnificativă a cheltuielilor militare. Ca și Jeremy Corbyn în Marea Britanie, Bernie Sanders face parte din categoria celor care istoric au avut cuvinte de laudă la adresa Uniunii Sovietice și au simpatizat deschis regimurile dictatoriale de stânga, de la Hugo Chavez în Venezuela, la cel din Cuba sau la sandiniștii lui Daniel Ortega, în Nicaragua. În general, el a avut o părere favorabilă despre orice regim care se opunea „imperialismului american“.
În octombrie 2018, la Universitatea John Hopkins, Sanders a sintetizat viziunea sa pe această direcție, susținând că este un imperativ moral să proiectezi la nivel global politicile progresiste de acasă: „pentru a combate efectiv forțele oligarhiei globale și ale autoritarismului, avem nevoie de o mișcare internațională care să mobilizeze sub stindardul unei viziuni asupra prosperității, securității și demnității comune pentru toți oamenii și care să abordeze inegalitatea masivă care există nu numai în bogăție, ci și în puterea politică. Treaba noastră este să ajungem la cei din fiecare colț al lumii care împărtășesc aceste valori și care luptă pentru o lume mai bună“.
Problema e că astfel de țeluri generoase, care ne aduc aminte de îndemnurile la lupta pentru pace din vremea comunistă sau, mai nou, cu sloganurile mișcărilor de tip Occupy, și care au provocat unele reacții pozitive și în The New York Times și în The Atlantic, oferă prea puține soluții valide la crizele momentului. De pildă, în Venezuela, poporul s-a ridicat împotriva regimului Maduro, care a fraudat alegerile și a adus o țară cu enorme resurse de petrol într-o mizerie de nedescris. Numai că, deocamdată, asta pare să conteze foarte puțin, atâta vreme cât generalii din conducerea armatei, implicați în traficul de droguri și amplu sprijiniți de un consistent detașament de trupe de securitate cubaneze, îl sprijină pe Nicolas Maduro. Și, sigur, lucrurile nu s-ar schimba deloc dacă un posibil președinte Bernie Sanders le-ar oferi de la Washington contestatarilor un suport moral de tipul celui descris mai sus. În unele aspecte, concepția sa de politică externă este o versiune radicală a celei a lui Obama și nu pare să țină cont de eșecurile monumentale care au însemnat încurajarea Primăverii Arabe și mai ales retragerea precipitată a trupelor din Irak, care a creat condițiile pentru apariția ISIS.
Într-un moment în care Consiliul de Securitate este complet blocat în toate rezoluțiile referitoare la chestiuni precum Siria, Venezuela, Iran, Ucraina de vetourile reciproce la care fac apel Rusia și China, pe de o parte, și puterile occidentale, pe de alta, Sanders vrea să pună ONU în centrul politicii externe americane. Și susținătorii săi recunosc că accentul pus pe cooperarea internațională, punct în care se întâlnește cu Federica Mogherini, are puține șanse să ofere soluții realiste într-o lume care a revenit la logica competiției geopolitice. E mai degrabă probabil ca o astfel de filosofie să genereze escaladarea crizelor, încurajând Beijingul să tranșeze definitiv în favoarea sa demersul de transformare a Mării Chinei de Sud într-un lac chinezesc și Rusia să-și extindă acțiunile de destabilizare în Europa de Est.
Nu e clar dacă o astfel de politică externă este expresia unei fixații ideologice sau doar o probă de oportunism politic. Dacă, în cazul lui Bernie Sanders, prima aserțiune pare să fie valabilă, în cazul celorlalți democrați socialiști e mai greu de spus. Dar o astfel de orientare este cu siguranță aplaudată la Moscova și Beijing.
