De același autor
Franța, dar din ce în ce mai mult și Germania, apasă pe pedala retorică a unei „Uniuni Europene Suverane“, decuplată sau chiar în opoziție cu America. Un stimulent din acest punct de vedere trebuie să-l fi dat și postările de pe Twitter ale lui Donald Trump, excesiv de agresive și jignitoare la adresa Franței, făcute la întoarcerea în Statele Unite după ceremonia de la Paris care a marcat 100 de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial, unde Emmanuel Macron a ținut neapărat să țină o prelegere despre patriotism și naționalism care l-a țintit direct pe președintele american.
Așa că, poate și sub aceste impresii, Bruno Le Maire, ministrul de Finanțe al Franței, a reluat tema în cauză, cerând Germaniei să se alăture Parisului și să transforme Uniunea Europeană într-o „putere suverană“ pe scena mondială, capabilă să se poziționeze împotriva SUA și a altor mari puteri. Într-un interviu acordat ziarului german de afaceri Handelsblatt, el a spus că Europa trebuie să devină „un fel de imperiu“, precum China și SUA, dar „un imperiu pașnic care se concentrează pe creșterea ecologică“, în buna tradiție a discursului standard UE care nu scapă niciun prilej să-și clameze superioritatea morală asupra întregii planete. Condiția ca acest demers să fie transpus în realitate, spune el, este ca să se ajungă la un „compromis franco-german“. „Acordul dintre cele două țări este încă cea mai importantă condiție pentru progresul Europei“, a menționat La Maire. Nu este clar dacă și celelalte state membre din UE, pe care ministrul francez nu pare să le fi avut deloc în vedere, vor vedea în același fel definiția „progresului pentru Europa“. Unele dintre aceste țări privesc mai degrabă demersul drept o încercare de încorporare a lor într-un imperiu, de facto, franco-german. Este, însă, sigur că această nouă obsesie europeană legată de „suveranitate“, prezentată adesea drept „câștigarea independenței față de Statele Unite“, ca și ideea unei armate europene, separată de NATO, vor introduce noi tensiuni într-o relație transatlantică oricum sever fracturată.
Franța este principalul susținător al proiectului unei „armate europene“, deoarece știe că, după Brexit, va juca în UE rolul dominant în materie de securitate, așa cum Germania îl joacă pe dimensiunea economică. Berlinul a fost inițial reticent, dar pare să fie gata să susțină mai mult inițiativa. Însă înlocuirea umbrelei de securitate americane cu una pur europeană este un obiectiv ușor de enunțat, dar mult mai greu de pus în practică. Marea problemă a Uniunii Europene nu este lipsa de resurse financiare, ci lipsa de voință politică, pacifismul exacerbat cultivat în societate, o ostilitate structurală față de idea de forță militară. În 2010, într-un discurs ținut la Universitatea Națională de Apărare, Robert Gates, șeful de atunci al Pentagonului, atrăgea atenția că situația din Europa, unde largi segmente ale populației și din clasa politică sunt ostile puterii militare, a devenit „un obstacol în calea realizării unei securități reale și a unei păci durabile în 21“.
Un studiu WIN/Gallup din 2014 relevă că, în principalele țări din Europa Occidentală, marea majoritate a oamenilor nu doresc să lupte pentru propria lor țară. De pildă, doar 18% dintre germani sunt dispuși să o facă, ceea ce ne readuce în minte un faimos slogan din anii ‚80, „Better Red than Dead“. Aceeași masivă lipsă de entuziasm o regăsim și atunci când e vorba de a sări în apărarea unui aliat din NATO, chestiune obligatorie impusă de faimosul Articol 5.
Conform unui alt sondaj, realizat de Pew Research în 2015, în opt țări NATO, jumătate dintre respondenți consideră că țara lor nu ar trebui să apere un aliat atacat de Rusia. Din nou, germanii sunt cei mai reticenți. Doar 38% ar susține un astfel de demers. Pe de altă parte, o majoritate semnificativă dintre europeni cred că americanii se vor îngriji de apărarea lor. Și, în principiu, nu se înșală. Sondajul arată că americanii (56%) și canadienii (53%) sunt mai dispuși să apere miliar un aliat european decât orice altă țară NATO de pe continent. Un fapt destul de jenant, care ilustrează lipsă de solidaritate în interiorul Uniunii și care ridică, de asemenea, din start, îndoieli cu privire la viabilitatea unei eventuale viitoare armate europene. În aceste condiții, este de înțeles de ce țările din Flancul de Est și a cele din Peninsula Scandinavă, toate aflate în vecinătatea Rusiei, nu sunt deloc dispuse să se bazeze pe garanțiile de securitate oferite exclusiv de UE, fără SUA pe partea sa.
Deși Brexit-ul dă mai multe șanse proiectului unei „armate europene“, pentru că în trecut Londra s-a opus categoric demersului argumentând că subminează NATO, pe de altă parte, îi afectează masiv credibilitatea, Marea Britanie fiind alături de Franța singura putere europeană cu capabilități militare reale. În fapt, rezultatul net al Brexit-ului este acela că UE nu pierde doar o economie a cărei pondere totală este egală cu cea combinată a ultimelor 19 state din Uniune, ci și o parte substanțială a resurselor sale militare. Proiectul franco-german al unei „armate europene“ riscă să dinamiteze serios NATO și să pună și mai mult sub semnul întrebării rolul SUA în securitatea europeană.
