De același autor
Descinderile guvernamentale maghiare la vârf la Școala de vară de la Băile Tușnad au devenit un exercițiu de rutină. În treacăt fie spus, mottoul întâlnirii din acest an, „Unele lucruri sunt eterne”, ar putea da un indiciu privind strategia de lungă durată a Ungariei privind Transilvania, unde investește masiv în stadioane, precum cel de la Sfântu Gheorghe, școli, grădinițe, refacerea unor clădiri istorice ﹘ ca la Borsec, față de care Bucureștiul nu pare să aibă niciun fel de răspuns inteligent coerent.
Viktor Orbán, proaspăt reales en fanfare premier, a folosit prilejul pentru a întări afirmațiile făcute cu o zi înainte de ministrul său de finanțe privind eșecul sancțiunilor aplicate de UE Rusiei ca răspuns la invazia din Ucraina. În esență, primul ministru maghiar a spus că premisele de bază ale acestei strategii, respectiv faptul că sancțiunile ar slăbi Rusia și ar destabiliza conducerea acesteia, că ar afecta asimetric mai mult Rusia decât Europa, că lumea întreagă, cu puține excepții, s-ar alătura acestora și că în final Ucraina ar putea câștiga războiul împotriva Rusiei cu ajutorul livrărilor de arme din Vest, s-au dovedit nerealiste și în mare măsură au eșuat. „Stăm într-o mașină care are găuri în toate cele patru roți: este absolut clar că războiul nu poate fi câștigat în acest fel”, a concluzionat Viktor Orbán, dând exemplul guvernelor din Europa care se prăbușesc după modelul „domino”. O trimitere la căderea guvernelor de la Sofia și, zilele trecute, a guvernului Draghi din Italia.
Sprijinul popular din Europa față de sancțiuni se diluează
Cum era de așteptat, declarațiile premierului maghiar au provocat reacții critice. Multe dintre ele au făcut trimitere la poziția guvernului de la Budapesta care s-a disociat în bună măsură de linia adoptată la nivelul UE față de Moscova și Vladimir Putin, cu care, de altfel, Viktor Orban este în cele mai bune relații. În fapt, Ungaria a adoptat aceeași atitudine și în relația cu China, jucând pe cele două cărți ca o contrapondere la Bruxelles și la alte capitale occidentale critice față de politicile sale interne. În fapt, chiar în timp ce Viktor Orban făcea aceste declarații în România, ministrul său de externe, Peter Szijjártó, mergea la Moscova, pentru a discuta achiziţionarea suplimentară a circa 700 de milioane de metri cubi de gaze din Rusia, separat de Uniunea Europeană. Ungaria, care este dependentă în proporție de 85% de gazul rusesc, s-a opus oricăror sancțiuni UE asupra importurilor de gaze ruseşti.
Numai că, oricât de critic l-am privi pe Viktor Orbán pentru consolidarea unor legături puternice cu China și cu Rusia, pentru lipsa sa de solidaritate față de Ucraina (motiv pentru care s-a produs o răcire considerabilă în relațiile relativ cordiale din trecut dintre Varșovia și Budapesta), din păcate, el are în mare măsură dreptate. O spune de peste Ocean un reputat analist american de politică externă, Walter Russell Mead, care scrie în Wall Street Journal că dacă în plan militar livrările de armament mai sofisticat din ultima perioadă (din păcate, mult întârziate) pentru ucraineni par să aibă un impact real pe teren, în plan economic și politic, unde Vestul se considera cel mai puternic, Vladimir Putin a înregistrat succese notabile. „Temerile că un embargo rusesc asupra gazelor ar putea afecta economiile europene și i-ar face pe germani să înghețe în întuneric iarna viitoare au înlocuit speranțele că sancțiunile occidentale vor îngenunchea Moscova”. La fel, mai subliniază el, nefondat s-a dovedit a fi și optimismul inițial că lumea întreagă se va uni în denunțarea agresiunii rusești. Țările din restul planetei au preferat să se alăture Chinei, Indiei și Braziliei, alegând continuarea relațiilor comerciale cu Rusia în dauna solidarității cu membrii G7.
În paralel, sprijinul popular din Europa față de sancțiuni și sprijinirea Ucrainei se diluează pe zi ce trece. Deja la sfârșitul lunii aprilie, o scrisoare deschisă semnată de 28 de intelectuali și artiști de marcă germani, în care i se cerea cancelarului Olaf Scholz să înceteze orice livrări de armament către Ucraina și „să facă orice este posibil (în traducere – presiuni asupra Kievului) pentru a se ajunge la o încetare a focului”, primise un larg sprijin în opinia publică. Ceea ce în mod tacit Berlinul chiar face. La cinci luni distanță după ce guvernul Scholz a promis Poloniei, Republicii Cehe, Slovaciei, Sloveniei și Greciei că le va înlocui tancurile de tip sovietic trimise de către acestea Ucrainei cu tancuri germane, niciuna dintre promisiuni nu a fost respectată. Un politician din opoziția CDU, Roderich Kiesewetter, fost militar, considera că oferta Berlinului de a livra în contrapartidă Poloniei doar 20 de tancuri Leopard 2, și asta de-a lungul a câtorva ani, pentru a compensa cele 240 trimise de polonezi în Ucraina, este o adevărată bătaie de joc.
Panică pentru ce va fi la iarnă
A existat imediat o reacție din partea societății civile din Ucraina față de apelul menționat anterior în care se spunea că un astfel de „compromis” era echivalent cu „negarea dreptului la existență a Ucrainei ca stat independent”, dar asta nu pare să fi schimbat deloc percepțiile dominante din societatea germană. Mai ales în fosta Germanie de Est, unde un sondaj recent releva că 58 de procente dintre cetățeni învinuiau America pentru conflict și doreau ca Berlinul „să nu provoace Rusia”. De altfel, nici în restul Germaniei, unde anti-americanismul este, de asemenea, larg răspândit, lucrurile nu arătau cu mult mai bine (40 de procente din germanii din Vest priveau lucrurile de o manieră similară).
Într-o analiză din The Spectator, istoricul Katja Hoyer cita un jurnalist german, care i-a spus că Vladimir Putin „ne ține țara în lesă”. Pe măsură ce se apropie iarna, dezbaterile inițiale despre diversificarea surselor de energie și despre soluțiile de criză s-au transformat într-o adevărată panică. Impactul chiar și al unui embargou parțial de gaz rusesc asupra industriei germane ar fi devastator (între timp, Moscova a reluat livrările de gaz prin Nord Stream 1, dar la un nivel scăzut, de 40 de procente, suficient pentru consumul curent, dar nu și pentru completarea rezervelor din depozite). Doar uzina chimică gigant BASF din Ludwigshafen consumă jumătate din consumul total de gaze al Danemarcei. Ceea ce îl face pe președintele concernului german să spună că dacă Putin va opri „robinetul de gaz”, țara sa se va confrunta cu cea mai gravă criză economică de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
O estimare avansează în acest caz o contracție de 6 procente pentru economia germană. Este o consecință a politicilor mioape adoptate de foștii cancelari Gerhard Schroeder (altfel, un bun prieten al lui Putin) și Angela Merkel, care nu doar că nu au luat în calcul riscurile unei dependențe atât de ridicate de gazul rusesc, dar au promovat cu entuziasm politici complet nerealiste mizând pe „regenerabile”, puternic subvenționate, care nu au cum să ofere o alternativă sustenabilă la combustibilii fosili. Și chiar și în acest moment, cancelarul Scholz, deși a decis să redeschidă centralele pe cărbune din cauza ecologiștilor din coaliție, refuză să renunțe la închiderea centralelor nucleare, singura alternativă viabilă la combustibilii fosili.
Tensiuni în creștere în interiorul UE
Un alt factor favorabil Kremlinului este reprezentat de tensiunile în creștere din interiorul UE. Ca și cu alte ocazii din trecut în vremuri de criză, prevalează interesele individuale ale statelor. Dorința Bruxelles-ului de a impune o reducere obligatorie, de 15 procente, a consumului de gaz pe întreg arealul UE, menită în principal să ajute Germania, a fost imediat contestată de Spania, Portugalia, Polonia, Cipru și Grecia. Ceea ce contrapune, din nou, blocul țărilor din sudul UE celor din nord.
Acum se vede cum extremismul ecologist, încurajat și sprijinit adesea financiar de la Moscova, a adus multe țări din Europa într-o zonă de acută vulnerabilitate energetică. Și ce e mai grav, nici birocrații de la Bruxelles și nici mulți lideri occidentali nu par să se fi trezit nici măcar astăzi la realitate. O decizie aberantă în acest sens a guvernului olandez, care a impus reducerea cu 70 de procente într-un interval de doar 8 ani a utilizării îngrășămintelor pe bază de nitrogen și chiar reducerea efectivelor de animale, a scos în stradă zeci de mii de fermieri. Lecția celor întâmplate recent în Sri Lanka, unde, după ce s-a renunțat anul trecut la îngrășămintele chimice, recolta a scăzut cu 90 de procente, fiind complet ignorată. Rezultatul: revolte populare care au dus la fuga președintelui, o țară în faliment și disoluția statului. Chiar dacă unele măsuri sunt probabil necesare din perspectiva impactului ecologic, ele trebuie aplicate într-un ritm care să ia în calcul impactul economic și social.
Grava criză nu doar energetică, economică, ci și de securitate cu care ne confruntăm astăzi își are originea în deciziile dezastruoase din trecut, motivate nu doar politic și ideologic, ci și financiar pentru că sunt mulți care beneficiază din plin de subvențiile generoase asociate „green deal-urilor” (în UE se plătesc anul 69 miliarde de euro în acest scop, iar dacă Uniunea își va urmări în continuare obiectivele de tip net-zero, nivelul acestora ar trebui să ajungă la 1 trilion de euro pe an!), în care s-a decis renunțarea la combustibilii fosili fără a avea o alternativă de energie viabilă. Cu excepția celei nucleare, dar care este și aceasta descurajată.
S-a ajuns în acest plan într-o zonă de incoerență logică bulversantă din cauza unor imperative ideologice care ignoră realitatea. Joe Biden s-a dus în Arabia Saudită pentru a o determina să crească producția de țiței, cu un rezultat incert, având în vedere relațiile extrem de cordiale dintre prințul de coroană saudit și Vladimir Putin, în condițiile în care acasă blochează exploatarea gazelor de șist și închide o mare conductă de petrol dinspre Canada. Or, principalul atu al lui Putin în acest moment este tocmai faptul că din cauza limitării nivelului extracției de petrol, prețul pe baril rămâne unul ridicat, ceea ce îi permite să obțină un profit chiar și atunci când vinde cu un discount din cauza sancțiunilor.
Ceea ce îl face pe Walter Russell Mead să afirme că așa-numita „agendă woke” care minează din interior societățile occidentale, „confuzia politică și morală din Vest reprezintă arma secretă prin care liderii din Rusia și China cred că pot distruge actuala ordine mondială de sorginte americană”.
