Corbinizarea: mirajul populismului marxist

Trump este, în esență, un oportunist vanitos, nu are neapărat con­vingeri extreme ferme. Spune public ceea ce baza sa electorală vrea să audă.

În cazul lui Sanders și mai ales Corbyn, lu­crurile stau cu totul altfel. Patima lor ideo­logică radicală e autentică. Și exact asta îi face mai periculoși. Acest tip de radicalism ideologic a dus adesea la mari nenorociri în istorie. Vedem ce dezastre a provocat prin alte părți populismul de extremă stân­gă. De pildă, în Zimbawe sau în Venezuela. E drept, există un element comun, care îi leagă nu atât de Trump, cât de Steve Bannon: asaltul împotriva elitelor, demers populist prizat de mulți, a cărui fervoare distructivă ne amintește de momente ne­fe­ricite din istorie. Sigur, în condițiile în ca­re acest asalt ar reuși, el nu ar reprezenta nicidecum un triumf al oamenilor simpli, astăzi „fără voce“, ci ar fi doar o plat­for­mă pentru accesul la putere al unor de­magogi populiști.

Deși ultimul manifest electoral al Par­ti­du­lui Laburist din Marea Britanie este până la un punct rezonabil, convingerile per­so­nale ale lui Jeremy Corbyn, exprimate în declarații publice, arată cu totul altfel. Iar, după cum se profilează lucrurile în partid după conferința de la Brighton, cu o miș­ca­re internă de extremă stânga, Mo­men­tum, în plină ofensivă, pozițiile radicale câștigă ferm teren. Ca să facem o sinteză, Jeremy Corbyn, un antiamerican virulent, este un adept al dezarmării nucleare uni­laterale, crede că NATO ar trebui des­fiin­țat și a declarat recent că sub conducerea sa Marea Britanie va revizui „relația spe­cială cu SUA“. Iar în plan economic, el vrea să introducă nu doar un salariu mi­nim, ci și unul maxim și să oblige Banca Angliei să abandoneze statutul de inde­pen­dență pe care îl are astăzi și să tipărească bani pentru a finanța investițiile publice. O cale sigură către o inflație galopantă și un colaps financiar. În ciuda mizeriei și de­rapajelor majore din Venezuela, Corbyn refuză să-l critice pe Nicolas Maduro, un con­tinuator al populismului promovat de Hugo Chavez. Simpatizează cu mișcarea Ha­mas, iar în trecut, în perioada în care IRA detona bombe la Londra, și-a ex­pri­mat simpatia și față de această mișcare.

În ciuda acestor convingeri împărtășite de un lider politic cu mari șanse să ajungă prim-ministru al Marii Britanii, care riscă să bulverseze peisajul geopolitic actual și să dea peste cap un model de societate ca­re, cu toate problemele sale, s-a dovedit net superior celui propăvăduit de Corbyn și adepții săi, care a eșuat peste tot unde a fost transpus în realitate, cercurile inte­lectuale progresiste și o bună parte din mass-media sunt mult mai îngrijorate de Donald Trump, de Geert Wilders din Olan­da sau de Partidul Libertății din Austria, ca­re se identifică în principal cu un dis­curs antiimigrație.

Asta nu înseamnă că populismul radical de dreapta nu are destule elemente no­ci­ve, în principal cultivarea unor legături strânse cu Vladimir Putin. Însă, prin com­pa­rație, mișcările similare de extremă stân­ga, de la Podemos la mișcarea France In­soumisse a lui Jean-Luc Melenchon, au un potențial distructiv semnificativ mai ma­re. Toate cultivă adevărate falange talibanizate de activiști, de tip Momentum (o mișcare cu 30.000 de membri), care adesea trec chiar la amenințări directe la adresa adversarilor politici.

Se spune că „învățăm din istorie că nu în­vățăm nimic din istorie“. Tinerii de azi, încântați de promisiunile electorale ge­ne­roase ale Corbyn, nu par să aibă ha­bar de haosul și mizeria din Marea Bri­ta­nie din anii ’70, când țara era condusă, de ase­me­nea, de un guvern laburist radical de stân­ga, în strânsă alianță cu sindicatele. Si­tua­ția se deteriorase atât de mult, încât Lon­dra a trebuit să ceară ajutorul FMI. Lu­cru­rile s-au îndreptat abia după re­for­mele ra­di­cale promovate de Margaret That­cher.

Corbinismul avansează un model clasic de discurs de tipul „e bine să fie bine“ plin de platitudini atrăgătoare, dar care, pe de o parte, nu explică niciodată cum se poate ajunge în acest univers mirific fără a da pes­te cap orice logică economică, iar pe de alta, ignoră cu desăvârșire elementele esențiale care modelează natura umană care au rămas neschimbate. Sigur, putem să-i taxăm draconic pe „bogați“, să con­fis­căm proprietatea privată, să impunem li­mite maxime la venituri. Dar de ce și-ar mai bate atunci cineva capul, în astfel de condiții, să creeze bunuri și servicii ino­vatoare, dacă în final totul se nivelează? Noi am avut ocazia să vedem în trecut, în practică, unde duc astfel de idei fali­men­tare. Însă pentru mulți din Occident și chiar pentru o parte dintre tinerii de la noi acest discurs populist este unul ape­tisant.