Cum a mutat Ponta Bucureștiul pe Potomac

Dacă, acasă, pălăvrăgeala televizată inconsistentă, desele contraziceri flagrante, miștocăreala ridicată la rang de discurs public au devenit un loc comun, pentru principalii noștri parteneri din Europa și America acest comportament este îngrijorător și exasperant.

S-a scris mult despre recenta vizită a lui Vic­tor Ponta la Washington. Nu atât despre vi­zi­ta în sine, pentru că, dacă excludem în­tâl­nirea cu vicepreședintele Joe Biden, nu s-a mai întâmplat nimic altceva semnificativ, cât mai ales despre zgomotul mediatic care a însoțit-o. În rest, ca să treci oceanul pen­tru a te întâlni cu conducerea Chevron din România nu pare deloc o idee de apla­u­dat, iar așa-zisa agendă eco­nomică, inconsistentă și ne­pregătită serios, intră în ace­eași categorie.

Dezbaterea din țară s-a concentrat pe în­tâl­nirea Ponta-Biden. De fapt, pe ce a spus sau nu a spus primul ministru că s-a discutat cu acest prilej. În mare, d-l Ponta a făcut ceea ce face permanent și la București: declarații ca­re se contrazic flagrant, plus obișnuitele glu­mițe îndoielnice din arsenalul său tradițional. Între altele, într-o manieră fudulă și copi­lă­rească, premierul s-a grăbit să ne informeze că la Washington doar el contează, pre­șe­dintele fiind un fel de relicvă istorică. Ceea ce i-a determinat pe americani să pună lucrurile la punct, făcând corecțiile necesare într-o formulă nu tocmai măgulitoare pentru Victor Ponta. Acesta este mesajul simbolic pe care a vrut să-l transmită telefonul dat de Joe Biden lui Traian Băsescu. Cum Casa Albă știe foarte bine că man­datul acestuia din urmă ex­piră peste un an, acest tip de semnal e, în același timp, și expresia exasperării Washing­tonului față de com­por­ta­mentul imatur și neserios al primului ministru.

Nu e prima întâmplare de acest gen. Cu doar câteva săptămâni în urmă, primul ministru francez a fost nevoit să „corecteze“ explicit interpretarea dată la București poziției oficiale a Parisului față de aderarea României la zona Schengen, iar înainte de asta am avut un episod similar, pe același subiect, în relația cu Olanda. Astfel de situații jenante nu sunt simple accidente de parcurs. Ele au devenit o regulă. Suntem în situația stânjenitoare în care, chiar la nivelul primului ministru al unei țări din UE, fie asistăm la angajamente care exced atribuțiile constituționale, așa cum s-a întâmplat în China, fie se distorsionează sem­nificativ, în interesul agendei politice interne, sensul pozițiilor adoptate de parteneri în ca­drul unor întâlniri bilaterale. Și, lucru cu adevărat deprimant și îngrijorător, e faptul că nici Ponta, nici Corlățean nu par să fie con­știenți de dimensiunea gafelor pe care le fac și de efectele pe termen lung pe care le au astfel de încălcări flagrante ale normelor care țin de exercițiul diplomatic. În acest fel, Ro­mânia, ca țară, se acoperă de ridicol și își di­minuează semnificativ capacitatea de a-și promova interesele pe plan internațional.

Probabil mulți români nu realizează pe deplin ce deservicii majore fac țării noii lideri de la București. Dacă, acasă, pălăvrăgeala tele­vi­zată inconsistentă, desele contraziceri fla­grante, miștocăreala ridicată la rang de dis­curs public au devenit un loc comun, pentru principalii noștri parteneri din Europa și Ame­rica acest comportament este îngrijorător și exasperant. E extrem de neplăcut să nu știi dacă te poți baza sau nu pe înțelegeri și an­gajamente asumate în cadrul unor întâlniri oficiale. Predictibilitatea e un element esențial pentru orice tip de partenariat strategic, în toate dimensiunile sale – politice, economice, militare. Conștient de asta, președintele Tra­ian Băsescu, care a avut și el destule derapaje retorice pe plan intern, a tratat extrem de serios angajamentele asumate pe plan extern, nu doar la nivel general declarativ, ci și în planul acțiunilor concrete.

Atât Victor Ponta, cât și mulți dintre apropiații săi de la Palatul Victoria par să creadă că simplul fapt că deții o funcție înaltă în stat e suficient ca să-ți deschidă automat toate uși­le pe plan extern. Nu e deloc așa. Dacă ex­cludem un număr relativ mic de state cu im­pact major în plan economic sau din pers­pectiva chestiunilor de securitate, relațiile personale, reputația, încrederea reciprocă au mare greutate. Autoritatea morală informală a lui Václav Havel a contat mult mai mult decât faptul că era președintele Cehiei atunci când i-a solicitat Administrației Clinton să ini­țieze o extindere NATO în estul Europei. Fostul ministru german de Externe Hans-Dietrich Genscher amintea, într-un interviu acordat unei publicații britanice, că unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le-a primit la debutul carierei sale a fost acela de a nu face niciodată promisiuni pe care să nu le poată onora.

Se pot îndrepta lucrurile, cât de cât, în cazul lui Victor Ponta? E destul de puțin probabil. Motivele țin atât de datele sale de caracter, el fiind un om profund neserios, inconsistent în declarații, dar și de elemente de context. Le­gat de ultimul aspect, capacitatea sa de a fa­ce față presiunilor exercitate de baronii locali din PSD, chestiune care este relevantă în spe­cial în ceea ce privește asigurările pe care le poate da referitor la independența justiției, este extrem de limitată. În plus, premierul s-a înconjurat cu oameni mediocri, pe care i-a plantat în poziții de autoritate cheie. Oameni care, până la urmă, sunt după chipul și ase­mănarea sa: superficiali, neserioși, slab pre­gătiți profesional. Când îl pui pe cineva precum Cătălin Ivan să conducă grupul euro­parlamentar social-democrat de la Bruxelles și apoi îl numești și purtător de cuvânt al PSD, la ce te poți aștepta? //