Estul și Vestul

Îngrijorările legate de maniera în care gestiunea relației cu Rusia poate afecta securitatea pe continent nu sunt doar în Estul Europei, ci și în partea de Vest a acestuia.

Împins cu totul în culisele agendei publice de tragedia de la clubul Colectiv și am­ple­le proteste de stradă care au urmat, mini-summit-ul NATO de la București a fost în esență expresia în­grijo­ră­ri­lor fostelor state comuniste din Estul continetului față de lipsa de unitate din in­teriorul unei organizații confruntate cu acțiunile agresive ale Rusiei. E in­te­resant de remarcat că eve­nimentul, care totuși a re­unit la București nouă șefi de state, a fost în mare par­te ignorat de presa occidentală. Îngri­jo­ră­ri­le țărilor în cauză nu sunt gratuite. Ges­turi și declarații venite în ultima vreme dinspre două capitale importante, Berlinul și Parisul, au provocat temeri privind ini­țierea unui demers de „normalizare“ a re­la­țiilor cu Rusia. Au marșat pe această idee, exprimată anterior și de Jean Claude-Juncker, atât vicecancelarul ger­man Sigmar Gabriel, cât și fostul preșe­din­te francez, Nicolas Sarkozy, în cursul unor vizite pe care ultimii doi le-au făcut re­cent în capitala Rusiei. Într-un discurs ținut la Institutul de Relații Internaționale al Universității de Stat din Moscova, Sarkozy, care ulterior s-a întâlnit și cu Vla­dimir Putin, a spus că politica occi­den­tală de izolare a Rusiei nu are niciun sens. „Fără Rusia, nu putem formula răs­pun­suri adecvate la crizele severe cu care ne confruntăm și oricine uită rolul fun­da­mental pe care îl joacă Rusia face o gre­șeală.“

Această schimbare de abordare a fost bi­neînțeles remarcată la Kremlin. Un articol apărut în Sputnik, rețeaua media oficială a regimului destinată străinătății, pe mar­ginea vizitei lui Sigmar Gabriel are titlul semnificativ: „Va risca Germania să pro­voace mânia Washingtonului reînnodând legăturile cu Rusia?“. Es­timând, în continuare, că o astfel de decizie ar putea duce la fricțiuni cu blocul țărilor din Europa de Est, unde influența americană es­te semnificativă.

Există mai multe motive pentru care lideri ca Sig­mar Gabriel, Sarkozy și par­țial chiar Angela Merkel își doresc o reapropiere de Moscova. Ele sunt de natură economică, mai ales în cazul Ger­maniei, țin de speranța că Rusia ar pu­tea fi de folos în Siria, micșorând pre­siunea fluxurilor de refugiați, dar au la ba­ză și considerente de politică internă. Exis­tă în Germania un lobby influent în zona afacerilor, dar și în cea politică care nu a agreat de la început impunerea unor sanc­țiuni Rusiei. La rândul său, Nicolas Sar­kozy se află într-o competiție directă cu Marine Le Pen, liderul Frontului Național, care, alături de alți lideri ai unor for­ma­țiuni de extremă dreapta din Europa, s-a plasat de partea Kremlinului în chestiuni precum Ucraina sau Siria.

Astfel de poziții provoacă iritare și în­gri­jorare în multe din țările din blocul estic, cu precădere în Polonia, România și sta­tele baltice, pentru că Ungaria și Slovacia au relații relativ cordiale cu Kremlinul. Ele condamnă, mai voalat sau mai des­chis, atitudinea duplicitară din unele ca­pi­tale europene care, în timp ce fac tri­mi­tere la „valorile fundamentale europene“ atunci când abordează chestiunea imi­gran­ților, folosesc, pe de altă parte, argumente geo­po­litice atunci când militează pentru în­căl­zirea relației cu Rusia, deși exact ace­le va­lori sunt violate pe scară largă la Mos­cova.

În fine, mai este și chestiunea an­tia­me­ricanismului,­ cultivat destul de agresiv în Europa Occidentală atât de cercurile stân­gii progresiste, cât și de formațiunile de extremă dreaptă. Am văzut recent o ex­presie a acestui tip de atitudine în Par­la­mentul European, unde a fost adoptată, e drept, destul de strâns, cu 285 de voturi pentru și 281 împotrivă, o rezoluție prin care se cere statelor membre în UE „să re­nunțe la orice acțiune penală împotriva lui Edward Snowden, să-i ofere protecție și să refuze extrădarea dacă aceasta este cerută de o terță parte, ca o recunoaștere a statutului său de «whistleblower» și apărător al drepturilor omului“. E ade­vă­rat, rezoluția nu este obligatorie și ma­jo­ri­ta­tea observatorilor sunt de părere că e foarte puțin probabil ca vreun stat din UE să riște o deteriorare a relațiilor cu Wa­shing­tonul oferindu-i azil lui Snowden. Însă ea relevă, o dată în plus, atitudini larg răspândite în Europa, care erodează le­găturile transatlantice, fundamentale pentru aranjamentele de securitate de pe continent.

Trebuie spus că îngrijorările legate de ma­nie­ra în care gestiunea relației cu Rusia poa­te afecta securitatea pe continent nu sunt doar în Estul Europei, ci și în partea de Vest a acestuia. Fostul secretar general NATO, Anders Fogh Rasmussen, avertiza re­cent că „atitudinea împăciuitoare față de Rusia nu va duce la pace, ci, din con­tra, doar va prelungi conflictul“. Și, oa­re­cum surprinzător, chiar în Germania, Josch­ka Fischer, fost ministru de Externe și timp de două decenii liderul Partidului Verzilor, o formațiune de stânga, a găsit și el cu cale să exprime o poziție similară. „Ru­sia este vecinul nostru, așa că tre­bu­ie să ajungem la un modus vivendi în re­la­ția cu Moscova. Însă ambițiile geo­po­li­tice ale Rusiei fac din ea o amenințare con­ti­nuă pentru pacea Europei. Iată de ce o solidă relație transatlantică rămâne in­dis­pen­sa­bilă pentru Europa, alături de o re­con­so­li­dare a capacității sale de apă­rare.“

În ce măsură astfel de avertismente vor avea ecou atunci când liderii europeni vor trebui să decidă, spre sfârșitul anului, pre­lungirea sancțiunilor față de Rusia rămâne de văzut. Pentru că, dacă vor fi evi­den­ția­te cu acest prilej, la nivel de abordare for­mală, atât o falie transatlantică, cât și una Est-Vest, Moscova va lua act de faptul că ati­tudinea sa agresivă aduce beneficii.