Estul lui Sikorski vs. Vestul lui De Villepin

Cu o lună și ceva în urmă, Radek Sikorski, fostul ministru de Externe al Poloniei, ar­tizanul, împreună cu Carl Bildt, al Par­te­ne­riatului Estic, a ținut o conferință la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași. A vorbit, ine­vi­ta­bil, și despre relația Occi­dentului cu Rusia, res­pin­gând discursul standard li­vrat de la Moscova con­form căreia agresiunea din Ucraina și tonul belicos la adresa statelor din UE afla­te pe Flancul de Est, care se întinde din țările baltice până în România, în fapt nu există și că, oricum, ceea ce vedem și au­zim nu e nimic altceva decât o reacție fi­rească la provocările venite dinspre Euro­pa, sub imbold american.

La doar câteva zile distanță după aceea, Bu­cureștiul a fost vizitat de un fost pre­mier francez, Dominique de Villepin. Ori­cine i-ar fi ascultat pe Sikorski și De Ville­pin rămânea cu impresia fermă că veneau din două lumi diferite, nicidecum dintr-un spațiu comunitar unde, în teorie, îm­păr­tășim cu toții aceleași valori și aspirații. Ce­ea ce a spus d-l De Villepin la București nu era în fond foarte diferit de ceea ce am auzit în repetate rânduri din gura lui Vla­dimir Putin, cu care, de altfel, fostul prim-ministru francez ne-a și amintit că s-a văzut în câteva rânduri. Iar opiniile sa­le nu erau nici pe departe unele izolate. Am auzit unele asemănătoare exprimate, după doar câteva săptămâni, de către Nicolas Sarkozy sau de către Frank-Walter Steinmaier, ministrul de Externe german, pentru care exercițiile militare NATO din Polonia și țările baltice sunt o dăunătoare și provocatoare „agitație războinică“(!), precum și de către Jean-Claude Juncker. În aceste condiții, nu e de mirare că lideri europeni de prim rang, ca Juncker sau Matteo Renzi, primul mi­nistru al Italiei, nu au avut nicio problemă în a se ală­tura liderului de la Kremlin la Sankt Petersburg, unde a avut loc o reuniune care se dorește a fi un fel de Da­vos rusesc, în ciuda sanc­țiunilor impuse de UE Fe­derației Ruse.

Realitatea e că entuziasmul față de politica de izolare a Rusiei, ca răspuns la agresiunea din Ucrai­na, și de coagulare a unei poziții europene ferme față de Moscova în domeniul secu­ri­tă­ții scade foarte repede, imediat cum ieși din arealul țărilor din prima linie din Es­tul continentului. Și în Germania, și în Franța există voci influente și în spațiul politic, și în mediul de afaceri care își do­resc o cât mai rapidă normalizare a rela­țiilor cu Kremlinul. Multe dintre acestea sunt, în plus, mai mult sau mai puțin des­chis, și antiamericane, așa că ar saluta și încuraja o repliere în plan militar a Sta­te­lor Unite de pe continent, în paralel cu ela­borarea unei noi formule de securitate în Europa care să includă explicit și Rusia. În paralel cu promovarea unei forțe ar­ma­te comune pentru UE, demers susținut tot mai des în ultima vreme de lideri euro­peni de vârf. Efectul inevitabil fiind dimi­nuarea rolului NATO, unde America este de departe prima vioară.

Până de curând, principala piedică în ca­lea promovării, în mod treptat, a unei ast­fel de strategii a fost Marea Britanie. Însă acest obstacol a dispărut practic în urma Brexit-ului, așa că, în noul context, țările de pe Flancul Estic, care se opun ferm aces­­tor evoluții, se văd brusc margi­na­li­za­te. Partizanii Brexit-ului, care au susținut în campania care a precedat referendumul că securitatea europeană nu va fi deloc afec­tată, din moment ce în acest caz NATO este principalul actor, au ignorat, e greu de spus dacă în mod voit sau nu, acest gen de implicații care afectează ma­jor mai ales Estul continentului. După cum nota Timothy Garton-Ash într-un ar­ticol recent din The Guardian: „Vladimir Putin își freacă probabil mâinile de bu­curie. Alegătorii englezi au dat o lovitură grea Occidentului în ansamblu, idea­lu­ri­lor cooperării internaționale, ordinii libe­rale și societăților deschise asupra căro­ra avuseseră în trecut o influență bene­fică“. După cum și pentru The New York Ti­mes: „decizia britanicilor de a se retrage în ceea ce unii critici au numit statutul de «Mică Anglie» este doar unul dintre numeroasele evoluții pe plan glo­bal care sugerează existența unui poten­țial în creștere de reașezare a relațiilor globale de putere, în domeniile politic și economic, în materie de granițe și ideologie“.

Acest ultim aspect nu a scăpat neobservat la Beijing. În deschiderea primei întâlniri care i-a reunit pe cei 57 de membri ai noii Bănci Asiatice pentru Investiții (con­tro­lată de chinezi), o concurentă declarată a Băncii Mondiale și a FMI, noul președinte la băncii, Ji Liqun, a ținut să sublinieze, într-o trimitere destul de transparentă la Statele Unite ca principal garant al ac­tua­lei ordini mondiale, că „niciun imperiu nu a reușit să guverneze lumea la ne­sfâr­șit“. Toate aceste elemente fac ca Brexit-ul să aibă un impact pe termen lung mult mai substanțial decât cel circumscris efectelor de moment, în care a prevalat ana­liza componentei economice sau, în cazul celor care, exasperați de intruziunea excesivă, în creștere, a Bruxellesului în viața zi de zi a europenilor, speră că șocul va pune în sfârșit în mișcare o reformare substanțială a Uniunii Europene. Deși im­por­tante în plan imediat, aceste aspecte ar putea fi până la urmă mult mai puțin semnificative decât primele la scară is­to­rică, atunci când vom rememora eveni­mentele derulate în aceste ultime săptă­mâni. Vom avea, de altfel, primele sem­na­le relevante în acest sens chiar în zilele ur­mătoare, după ce vom ști cum se va fina­li­za, în materie de decizii majore în planul se­curității, reuniunea la vârf NATO de la Varșovia.