Marea decuplare transatlantică?

Abia apucase Donald Trump (unde altun­deva decât pe Twitter!?) să se autofelicite tri­umfalist pentru succesul vizitei sale pe ve­chiul continent („Tocmai m-am întors din Europa. Vizita a fost un mare succes pentru Ame­rica. Muncă grea, dar re­zul­tate excepționale!“), când la o reuniune a CSU (creștin-democrații bavarezi), din­tr-un cort instalat în partea de est a Münchenului, prin­tre halbe de bere, Angela Mer­kel a transmis un mesaj care a făcut imediat încon­jurul planetei. Acela că ul­timele zile (e vorba de întâlnirile NATO și G-7) au convins-o că Europa nu se mai poate baza în întregime pe alții, cu tri­mi­te­re directă la Statele Unite, ci trebuie să-și ia destinul în propriile mâini. E inte­re­san­tă și o altă frază în care spune că, sigur, trebuie să avem în continuare relații ami­cale cu Statele Unite, cu Regatul Unit și chiar cu Rusia. A pune aproape pe același plan relațiile cu America și Marea Britanie și cele cu Rusia e deja un mesaj simbolic în sine care ridică multiple semne de în­tre­bare privind viitorul parteneriatului trans­atlantic. Lucru cu atât mai semnificativ, cu cât Angela Merkel este considerată unul dintre principalii promotori ai trans­atlantismului în Germania, unde curentul antiamerican este foarte puternic, iar cota de popularitate a lui Putin este peste ace­ea a lui Trump.

Însă, din perspectiva lui Donald Trump, as­ta e departe de a fi vreun motiv de pre­ocupare. Este exact ceea ce președintele a și dorit să obțină, au dezvăluit surse din anturajul acestuia cotidianului  The New York Times: să-i facă pe europeni să-și asu­me, în cadrul NATO, o mai mare parte din efortul financiar și să protejeze com­paniile americane de ceea ce el consideră a fi „prac­tici comerciale incorecte“. În ciuda eforturilor unor membri din administrație, în principal ale generalilor Mattis și McMaster, de a da asigurări că nimic fun­da­mental nu s-a schimbat în relația transatlantică, e lim­pede că pentru Trump în general alianțele nu au nici o dimensiune strategică, sunt mai degrabă „costisitoare“. Ceea ce e în deplin con­sens cu maniera simplistă, tranzacțională, de mogul imobiliar (la Bruxelles i-a spus premierului belgian că are o părere proas­tă despre UE din cauza reglementărilor eu­ropene care i-au întârziat construcția unui teren de golf în Irlanda), în care el pri­vește ansamblul relațiilor inter­na­țio­nale. Cu prilejul vizitei Angelei Merkel la Washington, el îi mărturisea acesteia că nu știa ce înseamnă nici TTIP, nici G-20. În Foreign Policy, Mark Kennedy crede că „Trump abordează jocul poziționărilor strategice globale ca un novice printre experți“, în confruntarea cu o Rusie care vede lumea ca o tablă de șah și China care o vede ca una de Go, acționând mai subtil prin învăluiri, răbdătoare, erodând treptat influența Americii.

Chiar dacă frustrările americanilor față de laxitatea cu care, la adăpostul umbrelei de se­curitate a Statelor Unite, majoritatea ali­a­ților europeni au privit chestiunea se­cu­rității, tăind bugetele militare în favoarea cheltuielilor sociale, sunt perfect jus­ti­fi­ca­te, tonul, maniera și momentul ales de Trump pentru a ține lecții aliaților din NATO (cu prilejul dezvelirii unui mo­nu­ment dedicat atentatelor din 11 septembrie 2001), după ce la Riad declarase ritos că „nu vrea să țină lecții țărilor musul­ma­ne“, au fost cu totul nepotrivite și nu aveau cum să nu creeze resentimente. Ca­re au fost întărite în cursul întâlnirii G-7 de la Taormina de divergențele legate de Acordul de la Paris și declarațiile sale agresive la adresa Germaniei.

Mimica și gestica lui Trump în cursul în­tâlnirilor sale din Europa spun totul. E per­manent încruntat, bosumflat, agresiv (ca atunci când îl împinge pe premierul din Muntenegru, un gest la limita bădă­răniei, pentru a ajunge în față la fotografia de grup de la NATO). S-a simțit, evident, mai confortabil la Riad, atunci când s-a prins în „dansul săbiilor“ sau în timpul convorbirilor cu regele Salman, pe care a ținut să-l menționeze admirativ în dis­cur­sul de la NATO, printre două mustrări adre­sate aliaților (cu care America îm­păr­tășește, în teorie, aceleași valori), nu­min­du-l un „om înțelept“. Pentru Donald Trump o vizită externă este reușită sau nu în funcție de cât de bine i se pare că este tratat, cât de mult este lăudat.

„Vizita lui Trump a fost o catastrofă pen­tru relațiile dintre Statele Unite și Eu­ropa“, scrie David Frum, editorul unei pu­blicații americane prestigioase, The Atlan­tic. La fel crede și Anne Applebaum, soția fostului ministru de Externe polonez, Ra­dek Sikorski, al cărui articol din Wa­shing­ton Post este intitulat semnificativ Totul s-a schimbat în ceea ce privește alianța dintre Statele Unite și Europa. Sunt aces­te reacții exagerat de pesimiste? Unii cred că da, la mijloc e și un joc electoral. „Da­că Merkel ar fi vrut să anunțe decuplarea Germaniei de Statele Unite nu ar fi ales să o facă luând cuvântul la o petrecere ba­vareză cu bere“, scrie Matthew Kar­nitsching în Politico. Însă Angela Merkel e un lider extrem de calculat. Nu ar fi lansat un astfel de mesaj de mare impact global cu ușurință. Retorica agresivă a lui Trump va da amploare curentelor din Europa care doresc decuplarea de America, ceea ce, în mod inevitabil, va duce cu ne­ce­sitate la un nou aranjament de securitate pe continent, agreat cu Rusia. E probabil vestea bună pe care Viktor Orbán, abia revenit de la reuniunea NATO, i-a dat-o lui Vladimir Putin în timpul conversației lor telefonice de vineri.