Nucleul european și România

Săptămâna trecută, pe 9 mai, a fost Ziua Eu­ro­pei. Iar cum în 2017 se împlinesc 10 de ani de când România a devenit membru UE, Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Eu­ro­pe­ne, a decis să o sărbătorească la București. Ca de obicei, în astfel de momente se spun lucruri frumoase. Juncker a ținut să mărturisească că are „aproape o poveste de dra­gos­te“ cu România și să ne dea speranțe că până în 2019, când vom deține pentru șase luni președinția UE, vom scă­pa de MCV și vom intra în zo­na Schengen. Ne-a mai asi­gu­rat că în UE nu există state privilegiate și sta­te de categoria a doua, că nu va exista o Cor­ti­nă de Fier în interiorul Uniunii. Asta nu l-a împiedicat însă să vorbească despre ritmuri interne diferite, ceea ce în fond e un alt fel de a descrie o Europă cu două sau mai multe viteze.

Trimiterile la Europa sunt adesea con­fu­zio­nan­te. Depinde cine le face, de ce le face și în ce context. După cum observă și Tony Barber în Financial Times, „campionii integrării eu­ro­pe­ne obișnuiesc să se refere la UE, câteodată chiar la zona euro, ca și când ar fi sinonime cu Europa“. Ceea ce nu e deloc adevărat, din multe puncte de vedere. Unii ar putea spune că e vorba doar de o nuanță semantică şi nu trebuie să îi acordăm o importanță exagerată. Însă în actualul context internațional, cu un Brexit care se consumă într-o atmosferă care a devenit tot mai toxică în re­lația Londra-Bruxelles, cu o dinamică internă de regândire substanțială a funcționării UE, cu reașezări geopolitice ma­jore în curs, nu poți să nu ob­servi că între spațiul care des­crie din punct de vedere geo­grafic Europa și cel politic, eco­­nomic, instituțional pe ca­re îl vor ocupa în viitor ac­tua­lele state membre ale Uniunii vor exista foarte probabil diferențe con­sis­tente.

Ca să înțelegem evoluțiile de acum de pe ve­chiul continent, încotro ne îndreptăm, este poa­te util să ne întoarcem în timp, în 1994. Atunci, Wolfgang Schauble, actualul ministru de Finanțe german, și Karl Lamers făceau pu­blic un important document de poziție al gru­pului CDU/CSU privind viitorul Europei: Über­legungen zur europäischen Politik (Reflecții asupra politicii europene). Documentul des­cria direcțiile de urmat în ceea ce privește pro­iectul european, de la extinderea în Est și abordările în materie de securitate la evo­lu­ții­le din interiorul UE în plan instituțional. Ceea ce e șocant e că ideile exprimate atunci par extrem de actuale și acum. Se discută despre introducerea unei monede comune ca despre elementul esențial al „Uniunii Politice“ (nu doar ca „un alt element al integrării“), despre in­ten­sificarea cooperării franco-germane, des­pre construcția unei componente distincte de politică externă și de securitate a UE, despre extinderea către Est (de remarcat, „în par­te­ne­riat cu Rusia!“) și, foarte important pentru noi, despre o „geometrie variabilă“ în materie de operare instituțională a UE pentru a nu afec­ta integrarea profundă a unui nucleu dur (Kern) coagulat, la rândul său, în jurul axei fran­co-germane. Un nucleu cu nu mai mult de 5-6 țări (Germania, Franța, Benelux) în ca­re, de pil­d­ă, nici măcar Italia (una dintre țările fon­da­toa­re) nu urma să fie inclusă de la în­ceput!

Traseul de urmat propus era unul care avea în vedere explicit, ca punct final, o Europă fe­de­rală în care Germania ar urma să „păs­to­reas­că“ regiunea din nordul și estul Europei, iar Franța să se ocupe de partea de sud a con­tinentului. În acest punct trebuie făcute două observații importante: 1) cei doi politicieni germani nu vedeau în acel moment în niciun fel România și Bulgaria - și nici într-un caz restul Balcanilor - ca parte a efortului de ex­tindere către Est, ceea ce și explică diferen­ție­rea evidentă care se face și în acest moment între cele două țări și restul membrilor Uni­unii (MCV, chestiunea zonei Schengen); 2) în document se exprimau încă de atunci dubii că Marea Britanie va accepta să se „to­peas­că“, ca țară, într-o viitoare entitate federală aflată sub bagheta Germaniei și Franței, ceea ce, din nou, prefigurează Brexit-ul de mai târ­ziu.

O vreme, această viziune germană a fost par­țial deturnată. Iată însă că Brexit-ul, spectrul unei Americi izolaționiste, nevoia de a des­cu­ra­ja valul populist eurosceptic din ultimii ani au readus pe tapet ideea de reîntoarcere la elementele fundamentale ale proiectului Schauble-Lammers din 1994, mai ales după victoria lui Macron din Franța. Este decisă deja consolidarea unui Kern european. Tony Bar­ber crede că în termeni reali Europa care se configurează acum se va restrânge, la ni­vel politic, în jurul unei arii „al cărui nucleu cen­tral va fi fostul Imperiu Carolingian de acum 1200 de ani“, sub impactul eve­ni­men­telor dramatice care s-au consumat în ultima perioadă în Turcia, în Balcani, în Marea Bri­tanie, în America și, mai ales, în Rusia.

Cât despre România, e limpede că nu vom fi, din rațiuni în mare parte obiective, nicidecum în „prima linie“, în ciuda asigurărilor po­li­ti­coa­se ale lui Juncker. Și, dacă ne-am afla în si­tua­ția de la debutul apartenenței noastre la UE, poate asta nu ar fi neapărat o poziție cu un grad de risc ridicat. Între timp a apărut Bre­xit-ul, iar Rusia respinge explicit statu quo-ul geopolitic european de după 1990. Ie­șirea Marii Britanii din UE va amplifica in­flu­en­ța exercitată de Franța și Germania în raport cu celelalte țări de pe continent. Țări din Est, ca Ungaria, Polonia sau România, cu sen­si­bi­li­tăți legate de suveranitate și sceptice față de ini­țiativele europene în materie de apărare sau migrație, care se văd expediate în afara unui grup tot mai strâns integrat în jurul Franței și Germaniei