Poate Klaus Iohannis să umple cu conținut „proiectul de țară“?

De ceva vreme, Klaus Iohannis ne vor­beș­te permanent despre un nou „proiect de ța­ră“ pentru România. În principiu, dacă ne uităm la cavalcada de evenimente la ca­re asistăm, mai toate cu co­notații negative, este un lu­cru absolut necesar. Cu con­diția ca președintele să ofere și altceva decât o sin­tagmă pompoasă, aparent înțeleaptă și vizionară, dar total lipsită de conținut, da­că nu trasezi măcar câteva linii majore ale demersului și nu propui un cadru al dis­cuției.

Într-adevăr, România are decizii majore de luat din perspectivă externă și reparații fundamentale de făcutpe plan intern la nivel instituțional. Fostul consilier pre­zi­dențial Iulian Fota descria inspirat actuala situație în care ne aflăm nu doar noi, ci și Europa, lumea occidentală în general, drept „sfârșitul vacanței“. În ceea ce ne privește, atunci când, la mijlocul anilor ’90, s-a luat decizia integrării eu­ro­a­tlan­tice, acesta a fost practic proiectul nostru de țară. La acea vreme, și chiar ulterior, atunci când am intrat în NATO și puțin mai târziu, în 2007, în UE, lucrurile ară­tau mult mai simplu. În ciuda tensiunilor intervenite în perioada războiului din Irak, legăturile transatlantice erau solide, nimeni nu le punea în vreun fel în dis­cu­ție. Iar în ceea ce privește UE, singura pro­blemă era, după cum spunea Ivan Krastev, care dintre vecinii săi va deveni în viitor membru. În timp ce Federația Rusă era de­parte de a fi percepută drept o ame­nin­ța­re. Cu alte cuvinte, noi, ca țară, nu aveam prea multe de făcut. Trebuia să ne raliem cuminte la indicațiile Bruxellesului, să mai punem ceva ordine în instituțiile de acasă și să ne bucurăm liniștiți de o lungă perioadă de pace și prosperitate.

Din păcate, aproape nimic din lumea serenă de atunci nu mai există astăzi. Doar în ultima lună am avut Bre­xit-ul, un nou atentat în Franța - care o aduce și mai aproape pe Marine Le Pen de fotoliul de la Élysée, și niște evenimente dra­ma­tice în Turcia, care au toate șansele să transforme o țară care era considerată o parte esențială a soluției pentru criza refugiaților și pen­tru asigurarea securității în zona flancului NATO din arealul Mării Negre într-o mare problemă. Și pentru NATO, și pentru Oc­ci­dent în general. Din cauza impre­vi­zi­bi­li­tății regimului Erdoğan și a tensiunilor pe care acțiunile represive la care recurg au­toritățile le vor induce în societate.

Marea problemă este că România are de luat în viitorul nu tocmai îndepărtat o se­rie de decizii majore, în condițiile în care avem un gol cumplit de lideri capabili să înțeleagă provocările cu care ne con­frun­tăm și să fie în stare să facă, la un moment dat, alegeri dificile. Nu mai avem nici mă­car oameni conectați în mod real la cen­trele de influență majore din spațiul nos­tru de interes. Și e greu de văzut ceva la orizont, dacă ne uităm la noul val. De pil­dă, la USB, mai nou la USR. Probabil sunt acolo destui oameni cu bune intenții, dar, dincolo de patina ideologică excesiv de stân­gistă și marota cu „raderea întregii clase politice actuale“, un deziderat uto­pic, care ignoră faptul că în fond o clasă politică nu este altceva decât expresia va­lorilor din întreaga societate, nu auzi alte lucruri de substanță.

În ultimele două decenii am utilizat cum­va mecanic, fără nuanțe, sintagme ca „lu­mea occidentală“ sau „alianța euro­atlan­tică“, din care făceam și noi parte. Nu am discutat serios cum vrem noi, ca romîni, să arate în viitor Uniunea Europeană: o federație sau un spațiu de cooperare ex­tinsă între națiuni. De fapt, asta nu au fă­cut-o nici alții, acesta fiind unul dintre motivele pentru care s-a ajuns la Brexit. Pentru că acest tip de decizii fun­da­men­tale au ajuns să fie luate, oarecum pe sub masă, de personaje precum Juncker sau Martin Schulz, care tot aruncă în spațiul public conceptul nebulos „mai multă Eu­ropă“, ceea ce, în traducere liberă, în­seam­nă că mai toate deciziile importante se vor lua la Bruxelles. Vrem asta sau nu? Oricum, indiferent de răspuns, trebuie să fim conștienți că mulți europeni nu sunt deloc entuziasmați de această perspectivă. Să vedem, de pildă, ce se va întâmpla în Aus­tria, unde alegerile prezidențiale vor fi reluate. Și pe ce alianțe ne bazăm în in­teriorul UE? Ideea de a ne ralia cuminte la motorul „franco-german“, fără a încerca să construim și alte alianțe în interior, s-ar putea să nu fie neapărat cea mai bună formulă, fie și din cauza faptului că nu știm ce ne vor aduce alegerile de anul viitor din cele două țări.

Pe de altă parte, auzim destule voci care cred că ar trebui să trecem repede la euro. Ele par excesiv de optimiste în privința ca­pacității economiei noastre de a gestiona acest proces. Până una-alta, țările din su­dul continentului, Grecia, Spania, Portu­ga­lia, chiar Italia nu au reușit să o facă cum trebuie. Ne vom descurca oare noi mai bi­ne? E greu de crezut. Apoi, România e un stat cu instituții fragile și ineficiente. Ve­dem asta zi de zi. Și nu trebuie să ne ui­tăm doar la marile scandaluri, de pildă din sănătate, ci la maniera în care func­ționează multe dintre serviciile publice în relația cu cetățenii. Problema e că re­zistența masivă la reformă e generalizată, cam în toate sectoarele. Rețele de in­flu­en­ță extinse, de conivență cu structurile sin­dicale, au reușit până acum să blocheze ma­joritatea încercărilor de reformă din edu­cație, din administrație, din sănătate.

România are într-adevăr nevoie vitală de ceea ce am putea numi un „proiect de ța­ră“, ca demers de principiu. Există însă un mare semn de întrebare: avem oare, în acest moment, lideri capabili să articuleze și să implementeze un astfel de proiect, pe componentele sale internă și externă?