Populiștii secesioniști și armele lor

Rețeta e una simplă dar eficace: amplificarea unor resentimente istorice și promisiunea unui viitor luminos în care, în chip miraculos, mai toate problemele oamenilor își vor găsi rezolvarea

Alexandru Lazescu 30.10.2017

De același autor

    

Atunci cînd guvernul conservator de la Londra a decis să organizeze un referendum privind independența Scoției suportul pentru desprinderea acesteia de Marea Britanie era undeva în jur de 23-25 de procente. Iată însă că în cei trei ani care au urmat (mulți au considerat, de altfel, că una dintre marile greșeli ale lui David Cameron a fost aceea de lăsa un atît de lung interval pînă în momentul propriu-zis al votului) acest sprijin aproape s-a dublat, a ajuns la 45 de procente. La fel, cu două decenii și jumătate în urmă, pe cînd Carles Puigdemont, președintele regiunii Catalonia (acum, formal demis de guvernul de la Madrid) își începea cariera politică, doar circa 10 procente dintre catalani doreau să se desprindă de Spania, chiar dacă ideea unei largi autonomii se bucura de un sprijin mult mai mare. Acum și ponderea acestora a ajuns 45 de procente. Chiar și în cazul Brexitului, deși în Marea Britanie nu a fost niciodată o mare dragoste față de Uniunea Europeană și cu atît mai puțin față de procesul de integrare accelerată promovat la Bruxelles, nimic nu părea să sugereze că ideea rupturii de UE va avea pînă la urmă cîștig de cauză.

 

Cum s-a ajuns aici, ce s-a întîmplat ca să asistăm în ultimii 10-15 ani la asemenea mutații masive de atitudine la nivelul publicului? Sigur, un rol important l-au jucat o serie de lideri populiști, de la Alex Salmond și Nicola Sturgeon în Scoția, Nigel Farage în Anglia sau Carles Puigdemont, Artur Mas și Oriol Junqueras la Barcelona, care, din convingere dar și mai probabil din interes, jucînd o carte politică care le deschidea oportunități nebănuite, au reușit să "vîndă" opiniei publice ideea acestor rupturi drept ceva benefic și viabil. Rețeta este în general simplă dar extrem de eficace în materie de impact: sunt scoase la suprafață și sunt amplificate resentimente istorice și se promite un viitor luminos, în care aproape toate problemelor oamenilor își vor găsi în mod miraculos rezolvarea, un prea plin de democrație, transparență, echitate și, bineînțeles, generoase ajutoare sociale. În paralel, dificultățile, unele severe, care urmează să apară inevitabil în cursul procesului, de natură economico-financiară, logistică, diplomatică sunt expediate în derizoriu fiind considerate doar niște invenții panicarde născocite de răuvoitori, considerați nu doar exponenții unor idei contrare ci pur și simplu niște dușmani ai Scoției, Cataloniei, sau Marii Britanii, în cazul Brexitului. De pildă, cei care îndrăzneau să vorbească despre un scenariu în care prețul ridicat al petrolului extras din Marea Nordului, pe care se bazau naționaliștii scoțieni pentru asigurarea resurselor financiare, ar putea totuși scădea erau brusc trecuți la categoria "dușmani ai poporului".

 

    Ceea ce lipsește cu desăvîrșire în toate aceste situații sunt răspunsurile, soluțiile concrete, în cazul în care totuși lucrurile nu vor merge așa cum li se spune oamenilor că se va întîmpla. De pildă Artur Mas, predecesorul lui Carles Puigdemont în fruntea guvernului regional de la Barcelona, i-a asigurat în repetate rânduri pe catalani că nici o bancă nu va părăsi noua republică. Iată însă că, la doar cîteva zile după organizarea referndumului, principalele două bănci din Catalonia, La Caixa și Sabadell, și-au mutat sediul la Madrid. La fel au făcut și alte sute de companii, din cele mai diverse domenii, unele importante pe plan internațional.

 

    Nici asigurările liderilor de la Barcelona că Europa îi așteaptă cu brațele deschise nu se confirmă. În ciuda eforturilor disperate ale acestora de a primi minime semnale de încurajare din exterior, UE în ansamblu, prin Donald Tusk și Jean-Claude Junker, dar și guvernele de la Berlin, Paris și Londra, alături de cel de la Washington, au declarat imediat după declararea independenței Cataloniei că nu o recunosc și că pentru ei singura voce autorizată rămîne aceea a Madridului. În aceste condiții,  desprinsă de UE, cu care întreține grosul relațiilor comerciale, fără monedă proprie, cu drepturi de circulație în UE suspendate, fără acorduri vamale, noua entitate statală rămîne o simplă ficțiune. Însă, bineînțeles, promotorii înfocați ai independenței, între care un rol important îl joacă mișcările naționaliste de extremă stîngă, unele chiar anarhiste, nu le-au spus nimic oamenilor despre toate aceste lucruri. La fel cum Farage, Michael Gove sau Boris Johnson nu le-au spus britanicilor cît de dificile vor fi negocierile cu UE și care vor fi costurile (o serie întreagă de instituții financiare au anunțat că își mută o parte din operații în interiorul UE, în special la Frankfurt).

 

    Toate aceste lucruri sunt adevărate. Însă fără un context politic și intelectual favorabil și fără o serie de instrumente esențiale agenda promovată de liderii populiști secesioniști nu ar fi avut nici o șansă reală de amplificare. Contextul a fost oferit de maniera maximalistă în care au fost interpretate, după 1990, principiul deciziei prin vot, drept ceva sacrosanct, un panaceu universal. S-a făcut asta în mod mecanic fără a lua deloc în calcul alte elemente esențiale precum complexitatea temei puse în discuție sau, în cazul Primăverii Arabe, faptul că principalii beneficiari ar putea fi chiar grupările radicale care contestau însăși principiile fundamentale ale democrației. Dincolo de asta, prin promovarea relativismului moral au fost dizolvate mai toate reperele care stăteau la baza civilizației occidentale, de la tradiții la legăturile familiare, ceea ce a dus la atomizarea societății. Istoricul american Mark Lilla observa că prin celebrarea cvasi-exclusivă a diversității, a lucrurilor care ne despart, care a fost tendința majoră a ultimului sfert de veac, un exemplu fiind multiculturalismul, am uitat cu desăvîrșire să vorbim despre ceea ce ne unește.

 

   În baza acestor idei cabinetul Tony Blair a aprobat, în 1999, înființarea unui Parlament Scoțian cu o largă autonomie decizională. Același sistem există și în Catalonia. Mulți au aplaudat astfel de evoluții, le-au considerat expresii ale unei deschideri democratice luminate. Numai că mișcările secesioniste au văzut altfel lucrurile. După ce au obținut, prin vot, pe baza unui discurs populist - naționalist agresiv, controlul asupra acestor structuri descentralizate le-au utilizat pentru a extrage resursele financiare și a utiliza resursele umane favorabile cauzei lor și a-i marginaliza pe toți cei care li se opuneau. Tom Gallagher relatează într-o carte care analizează demersul pentru independența Scoției cum scriitoarea JK Rowlings, creatoarea lui Harry Potter, care locuiește în Scoția și a sprijinit campania anti-independență, a primit mii de mesaje de amenințare iar conducerile instituțiilor academice care au adoptat aceeași poziție au fost ulterior destituite de către mișcărea naționalistă SNP, care controlează acum Parlamentul de la Edinburgh.

 

   Toate aceste mișcări secesioniste mai au însă cel puțin alte două elemente în comun. Primul dintre ele: s-au bazat pe armate de activiști, extrem de agresivi, care au contracarat adesea violent orice punct de vedere contrar convingerilor lor. Asta i-a făcut pe oponenții independenței să se ferească să -și exprime deschis părerile și din acest motiv, și datorită faptului că se temeau să nu fie marginalizați în cercurile lor sociale. Al doilea element este însă probabil mult mai important și devine pe zi ce trece un factor extrem de toxic care riscă chiar să pună în discuție supraviețuirea democrației liberale în ansamblu: mediul online, cu precădere rețelele sociale, au devenit un spațiu de comunicare ubicuu în stare să amplifice exploziv mesajele unor astfel de mișcări. Dar responsabile sunt și o bună parte dintre mass media tradiționale care, tributare "principiilor sacrosancte" ale corectitudinii politice, le-au promovat extensiv agenda. Același Tom Gallagher vorbește despre faptul că la un moment dat devenise "nepotrivit", "nerecomandabil", să cultivi abordări critice față de SNP atît în spațiul academic cît și în mass media.

 

   Ultimul aspect trebuie de altfel încadrat într-un context mai larg în care, și la noi și în afară, jurnaliștii nu mai fac jurnalism în sens tradițional ci s-au transformat în activiști. Problema nu este neapărat aceea că mesajele din mass media ar trebui să fie unele complet edulcorate care să nu exprime nici un punct de vedere. Îngrijorătoare sunt intoleranța chiar și față de orice nuanțe care nu convin, chiar atunci cînd e vorba de elemente factuale. Cei cu opinii contrare, și nu vorbim aici de cei care în mod clar îndeplinesc comenzi editoriale, nu sunt preopinenți cu care porți un dialog în contradictoriu ci niște "dușmani ai cauzei" care fie trebuie aduși pe drumul cel drept fie discreditați. Cunoscutul publicist american Thomas Friedman făcea observația că în acest moment agenda mediatică americană e confiscată de subiectul Trump, de o parte sau de alta a baricadei. Deși în lume asistăm la potențiale mutații geopolitice majore prin ascensiunea Chinei iar în Europa mișcarea secesionistă din Catalonia riscă să dea întreaga Uniune Europeană peste cap majoritatea canalelor media importante din Statele Unite au alocat, de pildă, zile întregi cea mai mare parte a spațiului unei dispute privitoare la un telefon dat de președinte soției un militar american de culoare ucis în Niger. În condițiile în care unul dintre celelalte subiecte majore au fost isprăvile sexuale ale lui Harvey Weinstein.

  

 

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22