De același autor
La scurtă vreme după ce Donald Trump a câștigat alegerile din SUA, unul dintre marii promotori ai Brexit-ului, Nigel Farage, s-a grăbit să fie primul politician european care să facă o vizită peste ocean pentru a-l felicita. Cu acest prilej, Farage i-a asigurat pe președintele ales și pe principalul său ideolog, Steve Bannon, că e doar o chestiune de timp până ce Uniunea Europeană se va dezmembra sub asaltul valului populist, naționalist și eurosceptic. Numai că așteptările sale s-au dovedit iluzorii. Din contra, am asistat la un efect Trump-Brexit pe invers. În Austria, în Olanda și, iată, acum, en fanfare, în Franța, formațiunile în care își punea speranțele Nigel Farage au fost înfrânte în alegeri. Iar în Germania AfD, partid de care se temeau cel mai tare creștin-democrații Angelei Merkel, a suferit un recul semnificativ în sprijinul public.
Dar cum se văd lucrurile de la București? Tabloul e amestecat. Pe de o parte, reculul înregistrat de frontul anti-UE e o veste bună. România are o nevoie vitală, atât din rațiuni interne, cât și externe, de o ancoră europeană. Un alt lucru de bun augur în ceea ce ne privește este acela că noul președinte francez este departe de a fi un entuziast pro-Putin, ca Marine Le Pen și François Fillon, și și-a exprimat sprijinul pentru o relație transatlantică solidă. Însă, pe de altă parte, Macron este un partizan declarat al unei Uniuni cu două viteze, ceea ce ne va plasa într-o periferie a Europei. Iar asta se întâmplă într-o perioadă în care și în Europa, și în America se aud tot mai des puncte de vedere care afirmă că expansiunea UE și NATO către Est au fost decizii prea grăbite. François Hollande exprima deschis o astfel de opinie cu privire la extinderea UE într-un interviu apărut în Le Monde. Or, formula „Europei cu două viteze“ nu face decât să propună o variantă care să repare parțial ceea ce și alți lideri europeni consideră a fi fost, fără să o spună public, eroarea inițială. Sigur, nu e vorba neapărat de o expediere explicită a Europei de Est din nou în zona gri de la începutul anilor ’90, însă nici nu ne mai aflăm în spațiul certitudinilor absolute, evocat în continuare mașinal, simplist de mai toți politicienii români atunci când vine vorba de UE și NATO.
În plus, Emmanuel Macron este și partizanul unei formule instituționale de apărare europeană comune care nu va cuprinde, foarte probabil, și Marea Britanie, tradiționala punte de legătură cu Washingtonul în cadrul NATO, care s-a declarat întotdeauna împotriva unei astfel de inițiative. Problema e că există destule dubii cu privire la consistența reală a unui astfel de proiect. Nu neapărat din lipsă de resurse, ci din cauza deficitului real de voință politică din Europa pe această direcție. Însă altceva e și mai important. Devin tot mai active în SUA curentele care susțin că Washingtonul trebuie să se implice doar acolo unde sunt afectate interese americane vitale, parte din acest proces fiind și punerea în discuție a implicării în NATO.
Este viziunea susținută inițial și de Donald Trump. Între timp, sub influența generalilor Mattis, șeful Pentagonului, și McMaster, consilierul pentru securitate națională, președintele și-a nuanțat semnificativ poziția, iar Steve Bannon, un mare promotor al acestor idei, pare să se afle pe o pantă descendentă la Casa Albă. Însă curentul izolaționist rămâne activ și puternic. Recent, Washington Quarterly, o influentă publicație de politică externă, a publicat un amplu articol (Este timpul să consolidăm NATO?) care avansează formule pentru o reconfigurare de fond a Alianței. Premiza este aceea că SUA au acordat cu mult prea mare ușurință garanții de securitate unor state de importanță minoră pentru americani. Autorul se întreabă direct de ce ar trebui ca Statele Unite să riște o confruntare devastatoare, poate chiar nucleară, cu Rusia pentru aliați puțin relevanți. „Dacă în timpul Războiului Rece era poate plauzibil să riscăm Bostonul pentru Bonn, de ce ar trebui acum să riscăm un alt oraș american pentru Tallin?“. Concluzia este aceea că Washingtonul ar trebui fie să renunțe cu totul la garanțiile de securitate acordate membrilor NATO, celebrul Articol 5, fie să le limiteze la fostul spațiu al Europei Occidentale. Regăsim aici, iată, din nou, într-o altă formă, ideea de revenire (ca și în cazul UE) la peisajul geopolitic de la începutul anilor ’90. Iar pentru a da mai multă consistență argumentelor, se face trimitere la ceea ce ar fi fost promisiunile inițiale făcute Moscovei, care, la schimb cu acordul pentru unificarea Germaniei, ar fi avut în vedere o Europă de Est rămasă în afara influenței occidentale. Sigur, mulți alți analiști de politică externă contrazic acest tip de argumente. Însă e departe de a fi vorba doar de voci izolate. De pildă, Peter Zeihan, un fost analist pe probleme de securitate al grupului de analiză strategică Stratfor, prevede, în două volume publicate recent, o reconfigurare masivă a peisajului geopolitic din Europa sub impulsul unei Rusii agresive.
Trăim într-o lume mult mai impredictibilă ca aceea de acum câțiva ani. Desigur, nu e neapărat obligatoriu ca scenariile negative avansate mai sus să se împlinească. Însă ultimele evoluții - cine se gândea cu mai puțin de un an în urmă la un Brexit? - ne pun în situația în care nu mai discutăm doar despre niște ipoteze fanteziste. Pe care ar trebui ca măcar să le discutăm și să le înțelegem consecințele potențiale, chiar dacă, realist, nu suntem în măsură să le influențăm decât marginal cursul.