De același autor
Dacă ar fi să extragem liniile dominante ale discursului public românesc din aceste zile, vom identifica două direcții principale: 1) pe plan intern este o adevărată rușine, se întâmplă în plan politic lucruri „numai la noi posibile“ (cu privire la moțiunea de cenzură introdusă de PSD în parlament pentru a scăpa de propriul premier); 2) în schimb, pe plan extern, în deplin contrast, orizontul e luminos - președintele Iohannis a fost primit cu toate onorurile la Washington, relația noastră cu America e mai bună ca niciodată și, în plus, șeful statului revenit în Europa a avut întâlniri extrem de cordiale cu Angela Merkel și Emmanuel Macron, liderii de facto ai Uniunii Europene.
O bună parte dintre elementele de mai sus sunt factual corecte. Însă lipsesc nuanțele și privirea de perspectivă. Iar majoritatea analizelor externe sunt prizoniere ale unei viziuni despre Occident, Uniunea Europeană și ordinea mondială care erau în mare parte corecte în urmă cu câțiva ani (înainte de Brexit și alegerea lui Trump), dar care astăzi sunt puse serios în discuție. Când e vorba despre succesele României în domeniul politicii externe, cu trimitere mai ales la întâlnirile recente ale lui Klaus Iohannis cu Donald Trump, Angela Merkel și Emmanuel Macron, se păcătuiește printr-o viziune conturată exclusiv în baza unor inerții de viziune geopolitică care ignoră cu desăvârșire modificările de substanță survenite între timp în economia relațiilor internaționale, alianțelor tradiționale și influențelor de pe glob. Și chiar dacă președintele a avut o prestație bună și la Casa Albă, și în întâlnirile de la Berlin și Bruxelles, din păcate, în contextul dinamicii geopolitice actuale, ceea ce se va întâmpla în viitor cu România depinde destul de puțin de deciziile și acțiunile noastre.
Aproape nu trece o zi fără să apară un nou iritant în relațiile transatlantice. Și nu e vorba de chestiuni de detaliu, ci de elementele fundamentale care țin de securitate și de schimburile comerciale globale. De pildă, după ce americanii au anunțat că ar putea introduce tarife punitive la oțel și Senatul a votat o rezoluție care prevede sancțiuni împotriva corporațiilor (în principal germane și austriece) care participă la construcția gazoductului Nord Stream 2, europenii au anunțat că ar putea retalia cu contramăsuri. Pe de altă parte, la ultimul Consiliu European (fără Marea Britanie) au fost decise măsuri de creștere a cooperării europene în domeniul apărării. Modeste, ce-i drept. Demersul are însă în primul rând o valoare simbolică. Vom vedea probabil în viitor pași tot mai fermi în direcția constituirii unei „armate europene“, după cum se exprima cu câteva zile în urmă Hans-Peter Bartels, președintele Comisiei de apărare din Parlamentul de la Berlin. În cele din urmă, în ciuda declarațiilor contrare, există toate șansele să asistăm la un moment dat la o decuplare transatlantică explicită în materie de securitate, cu un NATO care își va pierde treptat din relevanță.
În fapt, dacă adăugăm efectul Brexit-ului, ne-am putea îndrepta, pe termen mai lung, către o decuplare mult mai amplă, în plan geopolitic, militar și diplomatic, a „anglo-sferei“ de Europa Continentală. Ceea ce înseamnă în esență că „lumea occidentală“, în maniera în care o privim astăzi, va înceta să mai existe în realitate. O mutație geopolitică majoră, ai cărei principali beneficiari vor fi cele două mari puteri revizioniste, Rusia și China, ceea ce va face ca șansele de supraviețuire ale ordinii liberale mondiale actuale să fie minimale.
În aceste condiții, e de presupus că, într-o formă mai mult sau mai puțin explicită, diviziunea de facto a UE se va produce. Scăpată de constrângerile impuse de opoziția Marii Britanii, Europa Occidentală Continentală își dorește o integrare tot mai accentuată, sub baghetă franco-germană. Însă această integrare nu are în vedere și partea de Est a continentului. Așa că o decuplare Est-Vest va deveni aproape inevitabilă, cu toate asigurările contrare pe care le primim de la Bruxelles și de prin diverse capitale de pe continent. De altfel, motivul principal pentru care Trump l-a chemat la Washington pe Klaus Iohannis și a decis să facă o vizită în Polonia înaintea întâlnirii G20 de la Hamburg a fost acela de a testa temperatura tensiunilor Est-Vest din Europa și chiar de a le stimula, dacă se poate. Noua administrație nu mai vede nici pe departe un aliat în Europa Occidentală, ci un adversar, o Uniune germană, cu care America este în competiție.
Această destul de probabilă dublă decuplare, transatlantică și pe linia Est-Vest din Europa, va avea consecințe în ceea ce ne privește. Cât de profunde, cu ce impact economic și mai ales cu ce impact în planul securității, în contextul relațiilor cu Rusia, e încă greu de spus.