România și dubla decuplare

Dacă ar fi să extragem liniile dominante ale discursului public românesc din aceste zile, vom identifica două direcții prin­ci­pa­le: 1) pe plan intern este o adevărată ru­și­ne, se întâmplă în plan po­litic lucruri „numai la noi posibile“ (cu privire la mo­ți­unea de cenzură introdusă de PSD în parlament pen­tru a scăpa de propriul pre­mier); 2) în schimb, pe plan extern, în deplin con­trast, orizontul e luminos - președintele Iohannis a fost primit cu toate onorurile la Washington, relația noastră cu America e mai bună ca niciodată și, în plus, șeful statului revenit în Europa a avut întâlniri extrem de cordiale cu An­gela Merkel și Emmanuel Macron, liderii de facto ai Uniunii Europene.

O bună parte dintre elementele de mai sus sunt factual corecte. Însă lipsesc nu­an­țele și privirea de perspectivă. Iar ma­jo­ri­ta­tea analizelor externe sunt prizoniere ale unei viziuni despre Occident, Uniunea Europeană și ordinea mondială care erau în mare parte corecte în urmă cu câțiva ani (înainte de Brexit și alegerea lui Trump), dar care astăzi sunt puse serios în dis­cu­ție. Când e vorba despre succesele Ro­mâ­niei în domeniul politicii externe, cu tri­mi­tere mai ales la întâlnirile recente ale lui Klaus Iohannis cu Donald Trump, Angela Mer­kel și Emmanuel Macron, se păcă­tu­iește printr-o viziune conturată exclusiv în baza unor inerții de viziune geopolitică care ignoră cu desăvârșire modificările de sub­stanță survenite între timp în eco­no­mia relațiilor internaționale, alianțelor tra­di­ționale și influențelor de pe glob. Și chiar dacă președintele a avut o prestație bună și la Casa Albă, și în întâlnirile de la Berlin și Bruxelles, din pă­cate, în contextul di­na­micii geopolitice actuale, ceea ce se va în­tâmpla în viitor cu România depinde des­tul de puțin de deciziile și ac­țiu­nile noas­tre.

Aproape nu trece o zi fă­ră să apară un nou iritant în relațiile transatlantice. Și nu e vorba de ches­tiuni de detaliu, ci de elementele fun­damentale care țin de se­curitate și de schim­burile comerciale globale. De pil­dă, după ce americanii au anun­țat că ar putea intro­duce tarife punitive la oțel și Senatul a votat o rezoluție care prevede sancțiuni împotriva corporațiilor (în prin­ci­pal ger­mane și austriece) care participă la cons­trucția gazoductului Nord Stream 2, eu­ro­penii au anunțat că ar putea retalia cu contramăsuri. Pe de altă parte, la ul­ti­mul Consiliu European (fără Marea Bri­ta­nie) au fost decise măsuri de creștere a co­o­­pe­rării europene în domeniul apărării. Mo­­deste, ce-i drept. Demersul are însă în pri­­mul rând o valoare simbolică. Vom ve­dea probabil în viitor pași tot mai fermi în di­recția constituirii unei „armate euro­pe­ne“, după cum se exprima cu câteva zi­le în urmă Hans-Peter Bartels, preș­e­din­tele Comisiei de apărare din Parlamentul de la Berlin. În cele din urmă, în ciuda de­cla­rațiilor contrare, există toate șansele să asis­tăm la un moment dat la o decuplare transatlantică explicită în materie de se­cu­ritate, cu un NATO care își va pierde trep­tat din relevanță.

În fapt, dacă adăugăm efectul Brexit-ului, ne-am putea îndrepta, pe termen mai lung, către o decuplare mult mai amplă, în plan geopolitic, militar și diplomatic, a „anglo-sferei“ de Europa Continentală. Ce­ea ce înseamnă în esență că „lumea oc­ci­dentală“, în maniera în care o privim as­tăzi, va înceta să mai existe în realitate. O mutație geopolitică majoră, ai cărei prin­cipali beneficiari vor fi cele două mari pu­teri revizioniste, Rusia și China, ceea ce va face ca șansele de supraviețuire ale or­dinii liberale mondiale actuale să fie mi­nimale.

În aceste condiții, e de presupus că, într-o formă mai mult sau mai puțin explicită, diviziunea de facto a UE se va produce. Scă­pată de constrângerile impuse de opo­zi­ția Marii Britanii, Europa Occidentală Continentală își dorește o integrare tot mai accentuată, sub baghetă franco-ger­mană. Însă această integrare nu are în ve­dere și partea de Est a continentului. Așa că o decuplare Est-Vest va deveni aproape inevitabilă, cu toate asigurările contrare pe care le primim de la Bruxelles și de prin diverse capitale de pe continent. De alt­fel, motivul principal pentru care Trump l-a chemat la Washington pe Klaus Io­hannis și a decis să facă o vizită în Polonia înaintea întâlnirii G20 de la Hamburg a fost acela de a testa temperatura ten­siu­nilor Est-Vest din Europa și chiar de a le stimula, dacă se poate. Noua administrație nu mai vede nici pe departe un aliat în Europa Occidentală, ci un adversar, o Uni­une germană, cu care America este în com­petiție.

Această destul de probabilă dublă decu­plare, transatlantică și pe linia Est-Vest din Europa, va avea consecințe în ceea ce ne privește. Cât de profunde, cu ce impact economic și mai ales cu ce impact în pla­nul securității, în contextul relațiilor cu Rusia, e încă greu de spus.